Notă explicativă

Subsemnatul, Floricel, unic reprezentant al genului bărbătesc într-un harem dominat de nimfe, amazoane, doamne respectabile, distinse și maiestuoase, se vede nevoit să aducă la cunoștință următoarele:

Shopping cu Săftica

Scrisoare.

Dragul meu Floricel, sper că scrisoarea mea te găsește sănătos tun, mă rog, sănătos catapultă în cazul nostru, sau măcar sănătos cât să poți citi până la capăt ce-am să-ți povestesc, deși, să fim sinceri, nu e nimic ce să nu poți afla și din conferințe. Pe la noi e liniște … liniștea aia care nu spune nimic, dar îți dă impresia că se întâmplă ceva important, deși nu se întâmplă absolut nimic.

Trăsnăile lui floricel

Într-o după-amiază liniștită, soarele îmblânzit de nori se răsfrângea peste satul inițial MF01, un așezământ unde tradiția veche se împletea cu un strop de ingeniozitate modernă. Casele rotunde din lemn și lut aveau acoperișurile întărite cu panouri solare primitive, meșterite de tinerii din sat după ce druizii găsiseră „placile luminii” într-o oază, obiecte ciudate uitate de negustori natari rătăciți.

În dulcele echilibru al dezechilibrului

În tărtăcuță, acolo unde altădată gândurile se mișcau cu precizia unui mecanism fin, acum plutește o ceață caldă, ca un abur gros ridicat dintr-un pahar vărsat. Creierul lui Floricel amețit de alcool nu mai este camera limpede a deciziilor, ci un fel de catedrală în ruină, luminată intermitent de steluțe verzi, ca niște licurici obosiți, unde neuronii urlă la lună și impulsurile nervoase sunt ca veritabile focuri de artificii.

FRAGILE

Azi, dintr-o simplă neatenție, am scăpat pe jos o ceașcă. Dar nu era o ceașcă oarecare. Era cea pe care o țineam cu două mâini atunci când aveam nevoie de inspirație, cea în care îmi beam cafeaua în diminețile de serviciu. Era un obiect mic, fragil, încărcat cu o valoare pe care doar eu o știam. Și totuși, în clipa în care s-a spart, am rămas doar cu un sunet sec și cu o constatare tăcută: mă așteptam să se întâmple. De când am primit-o, știam că într-o zi se va sparge. Doar că „într-o zi” devenise brusc „azi”.

Pentru Dana, cu dragoste și un zâmbet pieziș

Dana,
tu ești orașul meu nocturn,
cu felinare aprinse pe colțurile inimii,
unde trecătorii visează
și nu știu că pașii lor sunt pașii mei
alergând spre tine.

MF

Camera logistică a Primăriei din Travian era un amestec ciudat, dar funcțional, de epoci suprapuse, ca și cum cineva ar fi lipit laolaltă un sediu de comandă dac, un birou logistic militar contemporan și o colibă de sat. Pereții groși, tencuiți într-un galben pal, ușor crăpați pe alocuri, păstrau mirosul unei clădiri vechi, încăpățânată să reziste timpului. Pe pervazul ferestrelor înalte, cu rame de lemn învechit, tronau câteva gutui galbene și parfumate, scăldate de o lumină naturală puternică, filtrată de perdele subțiri din pânză groasă, țesută tradițional. Acea lumină se împletea cu reflexele reci ale unui monitor modern, mare, așezat pe o masă din stejar masiv, pe care altădată încăpeau doar suluri de pergament. 

 

Go west!

În zori, când ceața încă mângâia marginile câmpiei și păsările își scoteau primele triluri, satul abia născut se trezea la viață. Nu era decât o primărie și o adunare în care se prezentă la datorie Rodica și al ei Cărbunel, dar în inimile lui Mimi și Floricel ardea o vâlvătaie mai puternică decât orice flacără: dorința de a zidi ceva ce va rămâne, Imperiul MIMIREL.

My name is Rodica!

În urmă cu o lună: ...

La jumătatea unui munte aspru și bătrân, acolo unde norii își freacă obrajii de stâncă iar vânturile umblă ca niște duhuri rătăcite, se află o peșteră despre care doar bătrânii druizi mai șoptesc. Nu este un loc la care să ajungi ușor — poteca ce duce într-acolo se strecoară printre pietre colțuroase, mușcate de vreme, și se pierde adesea sub pâlcuri de ferigi întunecate și tufișuri spinoase, de parcă pădurea însăși s-ar strădui să ascundă taina muntelui de ochii nepoftiților.

La un pas de paranoia

Soarele atârna greu peste întinderea de semideșert, răspândind o lumină aurie ce vibra în valuri tremurate de căldură. Nisipul, amestecat cu pietriș roșiatic, părea un mozaic nesfârșit, presărat ici-colo cu smocuri de vegetație rezistentă, ce sfida eroic arșița zilei. Tufe spinoase de tamarisc, cunoscute pentru frunzișul lor fin și florile roz pal, câte un pai de iarbă de deșert și câteva petice de pelin sălbatic răsăreau ca niște semne încăpățânate ale vieții.

Vântul adia ușor, purtând mirosul cald al pământului uscat și foșnetul discret al frunzelor rare. Din loc în loc, șopârle sprintene, cu solzi verzui sau cenușii, se strecurau printre pietre, iar câte un gândac negru, cu luciu metalic, își croia drumul cu hărnicie spre cine știe ce ascunziș. Spre nord, două-trei păsări, poate niște stârci rătăciți sau un șorecar de stepă, zburau în cercuri lente, în căutare de pradă, iar urmele fine ale unei vulpi de deșert puteau fi zărite în praful moale, pierzându-se în depărtare.

Puterea „proștilor”

 Se spune că oamenii aleg cu inima, dar inima, când e rănită, nu mai judecă limpede. 
A fost odată, nu prea departe de lumea noastră, o așezare numită Valea Cuvintelor Puține. În acel loc, cugetarea era privită ca o boală, iar cei care puneau întrebări erau priviți cu suspiciune, ca și cum ar fi avut ceva de ascuns.

Sfârșit de drum

 Prietenia noastră era ca un foc aprins în fiecare seară răcoroasă. La început, flăcările dansau vesele, mâncându-și cu poftă combustibilul — râsete, discuții fără sfârșit, grija reciprocă. Oxigenul era interesul sincer al fiecăruia pentru celălalt, curiozitatea de a întreba „Cum ești?” și dorința de a asculta răspunsul. Iar căldura venea din gesturile mici, dar esențiale — un mesaj trimis din senin, o îmbrățișare neașteptată, o glumă făcută împreună.

Dar pe măsură ce timpul a trecut, lemnele au început să se împuțineze: conversațiile au devenit rare, întâlnirile mai degrabă obligații decât bucurii. Oxigenul s-a subțiat și el, pentru că interesul — acel suflu vital — nu a mai fost acolo. Fără aer proaspăt, flăcările s-au zbătut, au trosnit stins, apoi au murit. Focul, la fel ca prietenia, nu a avut de ales — s-a stins, nu brusc, ci încet, aproape neauzit.

Degeaba mai aunca cineva un lemn, în cenușa rece, degeaba sufla în cărbunii stinși, degeaba așeza o lumânare aprinsă, căldura părăsise definitiv vatra focului și astfel a venit întunericul și odată cu el orbirea. Chiar dacă eram acolo, nu ne mai vedeam, nu ne mai simțeam.

Când râde cocoșul?

Poveste tematică pentru copii și oameni mari care știu să asculte.

Era o dimineață senină de primăvară, undeva într-o poiană din Carpați, unde răsăritul părea pictat cu degetele blânde ale unui înger care nu și-a terminat de băut cafeaua. Acolo, un grup pestriț de copii din toate colțurile lumii, toți premianți de olimpiadă în diferite domenii, coborâse dintr-un autobuz, cu steaguri internaționale pictate pe uși și cu numele excursiei scris cu litere jucăușe: „Să înțelegem lumea.”

Iepurele sacru al Eostrei

Se spune că demult, într-o vreme uitată de ceasuri și de ani, când oamenii încă mai vorbeau cu stelele și animalele înțelepte umblau prin zăpezi fără teamă, în nordul îndepărtat al lumii, sus, într-un sătuc ascuns printre munți stâncoși și păduri de brazi, trăia Eostre – o zeiță tânără cu păr de aur crud și ochi de lumină topită.

Ea nu fusese dintotdeauna zeița primăverii. La început, era doar o rază fugară de lumină din inima soarelui, trimisă de zei să păzească echilibrul dintre viață și moarte. Însă, într-un an în care iarna refuzase să plece și gerul înghețase până și cântecul păsărilor, oamenii din acel sătuc aproape că își pierduseră nădejdea.

Amboseli Trust for Elephants

La poalele mărețului Kilimanjaro, unde norii dansează leneș peste culmile albite de zăpadă și pământul roșu vibrează sub pașii elefanților, se întinde Parcul Național Amboseli. Acolo, într-un colț de lume în care timpul pare că se așază altfel, se află Amboseli Trust for Elephants, un centru de cercetare născut din dragoste, știință și un respect profund pentru cele mai impunătoare creaturi ale savanei.

Valea Urletelor

La poalele unui munte bătrân, cu spinarea învăluită de codri seculari și cu izvoare limpezi coborând în șoapte pe pantele sale, se afla un sătuc mic, uitat parcă de lume și de timp. Niciun drum asfaltat nu-l lega de civilizație, iar semnalul la telefon era un zvon despre care doar cei mai tineri mai vorbeau, pe la marginea gardului. Se numea, simplu și molcom, Satul Verde și trăiau acolo cam 30 de familii, fiecare cu rostul său bine știut, fiecare cu meșteșugul său pe care-l învățase din moși-strămoși.

Povestea cercului care nu se mai închide

A fost odată un grup de oameni care se adunau des în același loc, la aceleași mese, cu aceleași râsete și glume care le făceau obrajii să doară de la atâta zâmbit. Trecuseră ani. Fuseseră acolo unii pentru ceilalți în anotimpuri de bucurie, dar și când viața le-a dat de furcă. Își știau replicile, gesturile, privirile. Ajunseseră să recunoască teatrul, alintul, dar și tristețea sau complezența. Erau, cum se spune, o mică familie.

Dar, într-o zi, fără ca cineva să rupă ceva anume, ceva s-a rupt.

Stăonegi

Peștera tribului RogoRogo  se afla cocoțată sus, pe o stâncă golașă, cu vedere spre o vale vastă, plină de viață, dar și de pericole. Intrarea era o gură căscată în piatră, întunecată ca o rană în trupul muntelui, protejată de bolovani mari și tufișuri dese, ca niște străjeri verzi care ascundeau privirile curioase. 

De pe platoul din fața peșterii, privirea cobora abrupt spre o pădure deasă, unde copacii se întindeau ca niște uriași încremeniți, crengile lor acoperite de mușchi și liane groase. Printre trunchiuri se furișau fel de fel de animale.

Swayamvar sau Norocul Șeicului

Soarele dimineții își revărsa razele aurii peste palatul măreț al maharajahului Emil Pratap Singh, situat în inima regatului său prosper. Clădirea, o capodoperă arhitecturală, avea cupole impunătoare din marmură albă, încrustate cu pietre prețioase ce reflectau lumina soarelui ca un caleidoscop de culori divine.

Ziua începea devreme, odată cu primul sunet al trompetelor sacre suflate de preoți, chemând palatul la rugăciunea matinală. În grădina interioară, unde florile de iasomie și trandafirii sălbatici umpleau aerul cu un parfum îmbătător, brahmanii recitau mantre vechi, oferind ofrande în templele sculptate ale palatului. Maharajahul își începea ziua cu o baie rituală în apa sfințită, urmată de un moment de meditație pe terasa cu vedere spre râul sacru ce străbătea capitala regatului.

Surorile Sisters

Denisa, dulce ca o floare, cu pas ușor, ca un fuior,

Visând la lumi strălucitoare și basme, pline de amor. 

Bianca-i vântul ce aleargă, prin munți și codrii seculari, 

În ochii ei furtuna râde, iar glasul ei, cânt de canari. 

Denisa poartă rochii fine, cu flori în părul dezlegat, 

Bianca urcă pe coline, cu pasul ager, neînfricat.

În timp ce una-i ca o rază, ce mângâie cu dor ascuns, 

Cealaltă e un foc ce arde, cu spirit viu și nepătruns. 

Eminescu

Sub măști de cuvinte, cu glasuri stridente,
Se cred mândre genii și urlă-n zadar,
Căci dorul de stele, din versuri absente,
Nu-ncape în creierul lor de samsar literar.

E fadă lumină, doar umbră-ncolțește,
Licoarea-i amară, cu gust de petrol
Degeaba-n cerneală doar chipuri cioplește,
În versul lor moale, nu-i suflet, e gol. 

Zâmbește Dănuța

Dănuța visează un cer de mătase,
Unde doar pisicile zburdă prin stele,
Iar toți elefanții, în haine de gală,
Aplaudă sobru privind către ele.

Cărbuni stinși

Pe țărmul vremii, obosit de șoapte,
Mă las purtat de vântul unui gând,
Căci mâna-mi slabă nu mai poate-aprinde
Cărbunii morți din focul muribund.

Vrăjitorii natari

    La poalele impunătorilor Munți Pufoși, unde vârfurile ascund tainele vremurilor de demult, se află un cătun mic, dar plin de viață. Casele, construite din piatră albicioasă și lemn bătrân, sunt presărate de-a lungul unui pârâu limpede ce susură blând, ca un cântec vechi pe care doar cei de aici îl mai știu. Aici trăiesc oameni simpli, gospodari harnici, care își încep diminețile în dangătul clopotelor templului Shaolin și cu aroma dulce a pâinii abia scoase din cuptor.

Maleficenta Saya

(Aceasta este o poveste, rodul ficțiunii și a imaginației autorului. Orice asemănare cu persoane din realitate este întâmplătoare)

    Dincolo de hotarele realității cunoscute, există un tărâm ascuns privirii noastre, a muritorilor – Valea Umbrelor Strălucitoare. Acolo, soarele nu apune niciodată, dar nici nu răsare; cerul este acoperit de o lumină difuză, caldă și nemișcată, ca o amintire a unei dimineți care nu se mai termină și a unui apus fermecător, plin de pace și liniște. Aerul miroase a iasomie și a ploaie, iar vântul adie mereu blând, purtând șoaptele miliardelor de ființe ce viețuiesc în perfectă armonie și echilibru.

Războiul extinsei restrânse

Pe versantul abrupt al Muntelui Umbrelor, ascuns printre cețuri albăstrui și păduri străvechi de brazi, se ridica maiestuos Castelul Vardrak. Zidurile sale masive de piatră neagră, sculptate parcă din însăși inima muntelui, păreau să sfideze vremea și vremurile, purtând ecoul bătăliilor de demult și al legendelor pierdute.
Priveliștea ce se desfășura de pe metereze era de-a dreptul fermecătoare. Departe, dincolo de crestele munților, se zăreau văi adânci îmbrăcate în smaraldul pădurilor nesfârșite, iar râul Argis, cu apele sale limpezi și vijelioase, șerpuia precum un dragon adormit, tăind drumuri printre stânci. La apus, razele soarelui mângâiau turnurile ascuțite ale castelului, îmbrăcându-le într-o aură aurie, aproape supranaturală.

Scufița albastră

 La marginea unui codru bătrân, unde stejarii își întindeau ramurile ca niște brațe noduroase și mestecenii își plângeau frunzele-n vânt, se afla o căsuță mică, cu acoperiș de paie și ferestre rotunde ca niște ochi ce priveau curioase spre lume. Părea desprinsă dintr-o poveste veche, cu pereții săi din bârne groase, mângâiați de mușchi verzui, și ușa scundă, vopsită în albastru pal, ca cerul dimineții după ploaie.

Plimăvala

    Primii zori ai primăverii îmbrățișau parcul cu o lumină caldă, strecurată printre ramurile înmugurite ale pomilor. Sonya pășea cu pași mici și curioși pe aleile pietruite, explorând minunile trezirii la viață a naturii. Mânuțele ei firave se întindeau către florile delicate care împodobeau fiecare colț al parcului ca niște nestemate vii.

    Lângă intrare, magnoliile își desfăceau petalele mari, alb-rozalii, ca niște cupe pline cu lumină. Sonya se opri în fața lor, fascinată de mirosul dulce ce plutea în aer. Mai încolo, un rând de cireși japonezi înfloriți își scuturau petalele roz ca o ninsoare blândă, așternând un covor moale pe alee.

Nu mai da cu catapulta

 

We are not alone ...

    În umbra muntelui, la marginea unei păduri dese, ascunsă privirilor curioase, se afla unitatea militară – o fortăreață tăcută, în care rutina și disciplina se amestecau cu liniștea apăsătoare a locului. Dincolo de zidurile sale gri, într-un colț uitat de lume, o clădire scundă, cu tencuiala scorojită și ferestrele mici, cu geamuri aburite, adăpostea morga.

    Aerul era greu, îmbibat cu mirosul vag de substanțe chimice și umezeală. În interior, lumina palidă a neoanelor clipocind slab sporea senzația de loc suspendat între viață și moarte. Pe pereții scorojiți, umbrele dansau straniu, proiectate de corpurile metalice reci, aliniate ca niște tăblii de mormânt.

Flamura

  Soarele dogoritor al amiezii scălda în aur vastitatea nesfârșită a stepei africane. Iarba înaltă, uscată de căldură, se unduia în bătaia vântului, iar ici și colo, acacia își întindea ramurile răsfirate, oferind puțină umbră războinicilor adunați. Grupuri de antilope se zăreau la orizont, iar un vultur survola cerul, căutând prada ascunsă printre tufișurile rare. În mijlocul acestui peisaj, tabăra luptătorilor era bine organizată: corturile erau așezate în cerc, iar în mijloc, un trunchi de baobab căzut servea drept masă de consiliu. Misiunea lor nu era una de război, ci de pregătire – exercițiile tactice care urmau să îi transforme într-o forță de neoprit.

2222

  Soarele abia se ridicase peste Nil, iar palatul de alabastru al faraonului Ptolemeu al V-lea sclipea sub razele dimineții. În aer plutea parfumul fin al uleiurilor de lotus și al tămâii arse, semne ale ritualurilor matinale. Într-un colț al curții interioare, fântânile din marmură cântau cu susur lin, iar păunii, treziți odată cu zorii, își desfășurau penele multicolore, plimbându-se agale pe dalele de piatră.

În apartamentele regale, Ptolemeu al V-lea își începuse deja ziua. Se trezise cu gândul la stele, așa cum o făcea adesea. Îmbrăcat într-o tunică ușoară din in alb, împodobită cu fire de aur, faraonul pășea spre terasa sa privată, unde scribul său de încredere îl aștepta deja cu tăblițele cerate și hărțile cerești.

Misiune în Mojave

    Ascunsă printre stâncile arse de soare, cabana se ridică solitară, uitată de lume, într-o mare de nisip și piatră. Lemnul pereților, decolorat și crăpat de ani de arșiță, păstrează urmele vântului neobosit, care mătura pământul uscat cu șuierături aspre. Acoperișul de tablă ruginită scânteiază slab sub dogoarea soarelui, vibrând uneori sub bătaia vântului ca o respirație obosită.

    În jur, pustietatea își întinde brațele nemiloase. Un yucca strâmb își înfige rădăcinile în pământul pietros, sfidând setea, în timp ce cactușii cholla, cu acele lor perfide, par niște santinele tăcute ale deșertului. Printre bolovanii roșcați, o șopârlă cu pielea solzoasă se strecoară repede în umbra unui lemn uscat, iar de undeva, din depărtare, se aude strigătul răgușit al unei bufnițe de hambar, singuratică locatară a nopților răcoroase.

Scrisoarea a III cu STEFAN >(semnul mai mare)

Iata vine-un Jeep pe strada, cu un girofar pe el,
Baiazid statea in dreapta si rosti catre sofer:
“Sper ca Mircea sa ajunga, sa nu-ntarzie din nou.
Ia vezi daca-a tras masina, langa gura de metrou..”.
“-N-a venit Maria Ta, zise el privind in jur…”
“-Si mi-a zis ca fix la 12 ne vedem langa Carrefour”.
Asteptand vreo 5 minute , isi pierdu orice rabdare,
Si trimite bodiguarzii sa se uite prin parcare

Trei pisoi ep. 4

  După accident relația dintre cele două familii se răcise. Atmosfera din grajd devenise tristă. Șoriceii erau convinși că Gugu era vinovat, iar pisicile erau triste pentru că prietenii lor nu mai aveau încredere în ei.

Mama Otilia, simțind durerea despărțirii, a încercat să facă primul pas spre împăcare. În fiecare zi, se apropia discret de culcușul șoriceilor, lăsând semințe sau fructe uscate. Nu se ascundea, dar nici nu deranja, încercând să le arate că intențiile ei erau sincere.

Trei pisoi ep.3

    În lumina blândă a după-amiezii, vechiul grajd fremăta de viață. Cei trei pisoi jucăuși – Iustina, Bubu și Gugu – alergau printre grinzile acoperite de pânze de păianjen, sărind sprinteni de pe o grindă pe alta, în timp ce noii lor prieteni, șoriceii, se strecurau printre baloții de fân, chiuind de veselie.

    Pe un căpătâi de lemn, cu mustățile fremătând de atenție, șoricioiul Mișu veghea asupra întregii lor hârjoneli. Era un bătrân șoricel cu blana cenușie și ochii mici și ageri, care știa că distracția nu trebuia să se transforme în haos. Cu o privire severă, dar plină de blândețe, își îndemna puii să fie atenți unde calcă și să nu deranjeze pisoii prea mult, căci, oricât de prietenoși ar fi fost, instinctele de vânător puteau ieși oricând la iveală.

Trei pisoi Ep. 2

    În lumina blândă a dimineții, Iustina se aventură din nou în grajdul părăsit de la marginea satului. Era un loc vechi, cu grinzi groase de lemn, îmbrăcate în pânze fine de păianjen, și cu acoperișul ușor scorojit, prin care razele soarelui desenau fâșii aurii în aerul prăfuit. Mirosul de fân uscat și de pământ reavăn umplea încăperea, amestecându-se cu aroma dulceagă a mușchiului ce crescuse pe zidurile crăpate.

Un Dorel

 Într-un sat din România, trăia un băiat pe nume Dorel. La școală, colegii nu-l aveau la suflet, fiindcă era cam aerian și avea mereu note mici. Învățătoarea își pierdea răbdarea cu el și-i spunea des:

— Dorel, ai să mă omori într-o zi cu prostia ta!

Într-o zi, mama lui a venit la școală să vadă cum se descurcă băiatul. Când a aflat că Dorel abia trece clasa, s-a întristat atât de tare încât a decis să-l mute la o altă școală, într-un oraș mai mare, sperând că acolo îi va fi mai bine.

Trei pisoi ep. 1

    Într-un sătuc oarecare trăia o mâță cu un ochi verde și unul vânăt, cine știe ce-o fi pățit sărăcuță, poate aflăm în poveste, așa că, fiți atenți.

    Într-o seară, mâța se întorcea preocupată către casă, un gajd vechi, la marginea unei livezi părăsite, acoperit de mușchi și iederă ce se cățăra pe bârnele de lemn. Acoperișul de șindrilă era găurit pe alocuri, lăsând razele lunii să se strecoare printre crăpături, luminând paiele împrăștiate pe jos. Pereții de lemn, roși de timp și umezeală, scârțâiau la fiecare adiere a vântului, ca și cum ar fi murmurat amintirile vremurilor trecute, când vitele umpleau încăperea cu răsuflarea lor caldă.

    Acum, grajdul era pustiu. Ușile grele, atârnând strâmb pe balamale ruginite, se mișcau ușor la fiecare suflare a vântului, scârțâind lugubru. În colțuri, pânze groase de păianjen atârnau ca niște perdele fragile, iar podeaua de pământ era presărată cu frunze uscate și paie putrezite.

Ceva rece

Există în viață câteva lucruri care aduc bucurie pură: o zi liberă neașteptată, un compliment sincer și … o cupă generoasă de înghețată! Dacă ar fi după mine, înghețata ar trebui declarată patrimoniu universal, medicament pentru suflet și monedă oficială în negocieri importante. Fie că e vară și soarele îți frige creștetul sau e iarnă și vrei să sfidezi frigul cu o cupă de vanilie, înghețata este mereu o alegere genială. Primul meu contact serios cu înghețata a fost la vârsta de cinci ani, când am gustat una cu aromă de fistic. A fost ca și cum un bulgăre uriaș de zăpadă ar fi explodat în gură și ar fi lăsat în urmă doar dulceață, cremozitate și fericire pură! Apoi am descoperit ciocolata, vanilia, căpșunile, și… lista nu se mai termină!

Lost

    Seara se așterne peste poienița ascunsă la poalele muntelui, într-o vreme de răscruce, când iarna și primăvara își măsoară puterile, nehotărâte care dintre ele să stăpânească pământul. Soarele apune domol, aruncând ultimele raze aurii peste iarba încă uscată și aspră, presărată pe alocuri cu pete de verde crud. Zăpada, retrasă în colțurile umbrite ale pădurii, se topește încet, formând fire subțiri de apă care se preling printre rădăcinile copacilor. Aerul poartă un miros amestecat de pământ reavăn, sevă proaspătă și umiditatea ultimelor petece de gheață.

Regizoarea din Poieniță: Saya și Haosul Creativ

La poalele unui munte acoperit de zăpadă strălucitoare, într-o pădure deasă de foioase care părea desprinsă dintr-un basm, se întindea o poieniță plină de viață. Lumina dimineții se strecura printre crengile stejarilor și fagilor, desenând umbre jucăușe pe covorul verde de iarbă și mușchi moale. Aerul era proaspăt, încărcat cu mirosuri care îmbinau dulceața florilor sălbatice cu aroma pământului umed și a frunzelor ucise de iarna trecută. În apropiere, se simțea o adiere umedă, venind de la lacul de azur care strălucea ca un safir la marginea pădurii.

Ieșirea din zăpăceală

    Floricel, așezat pe rogojina umedă din fața casei, își petrecea serile pierdut în cugetări. Stelele îi luminau fruntea ridată de gânduri, dar răspunsurile nu coborau niciodată de pe cer. În adâncul sufletului, Floricel se întreba dacă locul său în viață era cu adevărat lângă Saya sau dacă era doar un intrus tolerat, un gândac al sorții care nu găsise încă locul potrivit sub soare.

Plictiseală

    Satul era în fierbere, dar nu într-un mod glorios. De când CobraBoy, liderul suprem, zăcea la pat din motive misterioase, jocul își pierduse farmecul. Floricel, unul dintre pezevenchii alianței, era mai plictisit decât trupele sale, care au ajuns să inventeze tot felul de metode de antrenament.     Momentan erau toți în arene  pregătiți de cursă aliniați la linia de start. Era un amestec de războinici, toți echipați complet: coifuri, platoșe, săbii, scuturi și sulițe. Regulile cursei erau simple, dar complet absurde: 10 kilometri în armură completă, dar cu spatele! Nu doar că trebuiau să meargă în marșarier, dar și să evite să cadă sau să-și piardă echilibrul pe un teren accidentat, plin de obstacole.

ReveliOLD

    Era o seară friguroasă de decembrie, iar Floricel, prins de Saya pe chat în timpul programului, se trezi pedepsit să petreacă Revelionul la un azil de bătrâni. "Poate că acolo vei învăța să fii mai disciplinat și să vorbești mai puțin!", îi spusese Saya, zâmbind enigmatic.

Vreau și eu

Către redacția blogului

Subiect: Cerere oficială pentru includerea mea ca personaj în creațiile dumneavoastră 

   

Stimate domn editor,

    Cu smerenie și o doză sănătoasă de umor, vă scriu această cerere în calitate de coleg umil, dar extraordinar (dacă e să cităm feedback-ul oferit de diverși oameni care aproape mă cunosc), solicitând onoarea supremă de a deveni personaj în poveștile dumneavoastră magistrale.

Deși birocrația, acest balaur cu mai multe capete, și-a băgat coada între talentul meu și condeiul dumneavoastră, țin să precizez câteva dintre calitățile care m-ar recomanda:

Machoțapu

    Era o dimineață răcoroasă de primăvară, cu cerul zugrăvit în tonuri palide de albastru și roz. Soarele abia ieșea din spatele unui deal, iar o ceață fină se răsfira leneș peste iarba crudă, care sclipea sub greutatea picăturilor de rouă. Floricel, un tânăr visător și întotdeauna pregătit să ofere sfaturi nesolicitate, ședea pe o buturugă aproape putredă, sub un stejar bătrân cu frunze proaspăt înverzite. Alături, un țap cu barba albă și coarnele lucind de la lumina soarelui, rumega tacticos o frunză de trifoi, privind de parcă ar fi înțeles fiecare cuvânt.