Într-o seară, mâța se întorcea preocupată către casă, un gajd vechi, la marginea unei livezi părăsite, acoperit de mușchi și iederă ce se cățăra pe bârnele de lemn. Acoperișul de șindrilă era găurit pe alocuri, lăsând razele lunii să se strecoare printre crăpături, luminând paiele împrăștiate pe jos. Pereții de lemn, roși de timp și umezeală, scârțâiau la fiecare adiere a vântului, ca și cum ar fi murmurat amintirile vremurilor trecute, când vitele umpleau încăperea cu răsuflarea lor caldă.
În pod, într-un colț ferit de umezeală, sub o grindă căzută, își făcuse în urmă cu ceva timp culcuș pisica Otilia. Printre fânul uscat și zdrențele unui sac vechi, torceau liniștiți trei pisoi mici, Bubu, Gugu și Iustina. Ochii ei de felină străluceau în întunericul grajdului, controlând asupra puilor, gata să sară la cel mai mic pericol. După ce constată că totul e în ordine, dădu ușor la o parte bucata de carton care acoperea intrarea și se ghemui lângă puișori, care se repeziră să aleagă un sfârc mai plin de lapte. După ce s-au ciondănit și au simțit lăpticul cald în boticuri, au început să pape bucuroși, unduind codițele ca un dans de cobră care a fumat marijuana.
Vântul împrăștie nițel praful din paiele uscate, iar în depărtare, se auzea huhurezul Călin cântându-și cântecul de noapte. Dar în adăpostul ei, pisica nu se temea. Era singură stăpână peste acel loc uitat, iar pentru puii ei, acel grajd vechi și prăfuit devenise cel mai sigur cămin din lume.
Wilfred își târa pașii obosiți pe ulițele prăfuite ale satului, cu coastele ițindu-se prin blana zbârlită și murdară. Era un dulău mare, negru ca un tăciune, slăbit de foame, cu părul încâlcit și plin de pureci ce-l chinuiau neîncetat. Din când în când, se oprea să se scarpine frenetic cu labele sale prăfuite, apoi își continua drumul, adulmecând fiecare colț, fiecare grămadă de gunoi, în speranța că va găsi ceva de mâncare.
Ochii lui galbeni, obosiți dar încă ageri, cercetau gospodăriile adormite. Uneori, se apropia de porțile din lemn crăpat, sperând să prindă miros de pâine uscată ori de resturi aruncate din vreo bucătărie. Alteori, dădea târcoale cotețelor, dar câinii de curte îl simțeau imediat și lătrau furioși, gonindu-l.
Nopțile și le petrecea prin șuri părăsite sau sub căruțe vechi, tremurând de frig și alungând cu botul musafirii nepoftiți – puricii și căpușele care-l hărțuiau neîncetat. Dar spiritul său rămânea viu. Uneori, în serile în care luna era plină și vântul adia ușor printre case, câinele se ridica pe labele lui lungi și subțiate și pornea fără țintă, căutând nu doar hrană, ci și o nouă aventură, un nou loc unde poate, cine știe, îl aștepta o viață mai bună.
Bubu (miorlăind nemulțumit):
— Mami, mi-e foame! Mi-e foame tot timpul! De ce nu putem avea mai multe mămici să ne săturăm de lapte?
Otilia (zâmbind blând):
— Bubu dragă, trebuie să înveți să fii cumpătat. Când ai să fii mare ai să mânânci cât vrei. Mâncarea nu cade din cer, trebuie să o căutăm cu grijă, fără să ne punem viața în pericol.
Gugu (căscând și întinzându-se leneș):
— Eh, dar de ce să căutăm noi? N-ar putea să ne aducă cineva mâncarea direct aici? Culcușul nostru e așa moale și cald… eu n-aș pleca de aici niciodată!
Iustina (cu ochii mari, plini de curiozitate):
— Eu vreau să ies! Vreau să văd ce e dincolo de grajd, ce se află în pădure, în sat… poate sunt locuri minunate de explorat!
Otilia (serioasă, dar blândă):
— Dragii mei, lumea de afară e mare și frumoasă, dar și plină de pericole. Trebuie să știți să vă feriți.
Bubu (clipind rapid):
— Dar de cine să ne ferim, mami?
Otilia (cu o voce joasă, gravă):
— Mai ales de câinele Wilfred, e mare, fioros și nu-i plac pisicile! Dacă vă prinde, nu va fi bine…
Gugu (oftând și rostogolindu-se pe o parte):
— Păi dacă e așa periculos, eu nici nu mă mișc de aici!
Iustina (curioasă, tremurând de emoție):
— Dar mami, cum recunoaștem un pericol? Cum știm când să fugim?
Otilia:
— Trebuie să fiți atenți la mirosuri, la sunete, la orice lucru care vi se pare nefiresc. Dacă auziți zgomote, stați ascunși! Dacă mirosiți oameni, nu vă apropiați! Și, cel mai important, să nu plecați singuri din culcuș!
Bubu (suspinând):
— Bine, mami… dar ai spus că trebuie să fim atenți la mirosuri. Eu simt acum un miros foarte important… un miros de… LAAAAAPTE!
Gugu (oftând plictisit):
— Ah, iar începi? De ce te gândești numai la mâncare?
Bubu (cu un zâmbet mare):
— Pentru că burta mea nu se gândește la altceva!
Iustina (râzând încetișor):
— E bine că tu te gândești la mâncare, Gugu la somn, iar eu la aventuri! Așa ne completăm perfect!
Otilia (mângâindu-i pe toți cu botul ei cald):
— Așa este, puii mei. Sunteți fiecare special în felul vostru. Dar mereu trebuie să vă amintiți ce v-am spus: fiți atenți, fiți răbdători și, mai ales, rămâneți împreună!
În dimineața următoare prin crăpăturile vechiului grajd, lumina se strecura ca niște firicele aurii, mângâind fânul uscat. Mama Otilia tocmai plecase la vânătoare, iar în culcuș, cei trei pisoi își țineau sfatul.
Eu vreau să ies! Vreau să văd ce e dincolo de grajd! — șopti Iustina, cu ochii ei mari sclipind de curiozitate.
— Ooo, da! Poate găsim ceva bun de mâncare! — miorlăi Bubu, entuziasmat, frecându-și lăbuțele.
— Mmmm… nu, nu, nu! — căscă Gugu, întinzându-se alene. Mama a zis să nu plecăm! Stați aici și dormiți, așa cum fac pisoii cuminți…
Dar Iustina nu putea sta locului. Se strecură tiptil din ascunzătoare, coborâ pe scândura ruptă care se sprijinea pe un butoi vechi, cu doage lipsă și cu o săritură grațioasă, se furișă afară printr-o spărtură din lemn. Bubu, vrând să nu rateze vreo posibilă gustare, o urmă imediat.
De îndată ce ieșiră din grajd, o adiere caldă de vânt le ciufuli blănițele. Iustina rămase nemișcată, cu ochii măriți de uimire. În fața lor se întindea o lume nouă, mult mai mare decât își imaginase vreodată.
Iarba moale le gâdila pernițele lăbuțelor, foșnind ușor sub pașii lor. Peste tot erau miresme necunoscute – de pământ reavăn, de flori colorate, de scoarță veche de copac.
Bubu adulmecă aerul și miorlăi:
— Aaaaah, miroase… a ceva delicios!
— Miroase a libertate, Bubu! — râse Iustina, alergând spre un pâlc de flori albastre.
Pe o creangă, un grup de vrăbii ciripeau voios, ciocănindu-se jucăușe una pe alta. Una dintre ele se apropie puțin, dând curajos din aripi.
— Ce sunt astea?! — se miră Bubu, lipindu-se de pământ, ca un vânător adevărat.
— Cred că sunt niște… — Iustina nu termină bine fraza, că o vrabie își luă zborul, iar curentul de aer îi făcu mustățile să freamăte. — Uau! Poți să crezi? Ele… zboară!
Pe lângă ei, o buburuză urca încetișor pe o tulpină subțire, iar un fluture portocaliu își unduia aripile delicate. Iustina întinse o lăbuță, dar fluturele își luă zborul imediat.
— Hmmm… e rapid! — concluzionă ea.
— Da, dar pare cam subțirel… nu cred că e de mâncare… — oftă Bubu.
Dincolo de pajiște, o rază de soare cădea peste un pârâu limpede care susura încetișor printre pietre. La marginea lui, niște gâște albe își întindeau gâturile lungi, măcăind zgomotos.
— Ia te uită la ele! — exclamă Iustina.
— Ooo, da! Sigur au niște resturi de mâncare pe undeva… — miorlăi Bubu, privind spre ele cu speranță.
Tocmai când se pregătea să înainteze, un lătrat puternic răsună în apropiere.
— Ce-a fost asta?! — se sperie Bubu, făcând ochii mari.
— …Cred că e ceva de care mama ne-a spus să ne ferim! — șopti Iustina, cu inima bătându-i tare.
În depărtare, printre tufișuri, o siluetă mare și neagră se apropia încet.
— Hai să fugim! — strigă Iustina, smulgându-se din mirajul lumii noi și luând-o la goană spre grajd.
Bubu nici nu mai avu nevoie de convingere – cu coada zbârlită, fugi miorlăind în urma surorii sale. Când se strecurară înapoi în culcuș, gâfâind, îl găsiră pe Gugu tolănit exact cum îl lăsaseră.
— V-am spus eu că e mai bine să stați aici… — mormăi el, întorcându-se leneș pe cealaltă parte.
Iustina și Bubu se uitară unul la altul și apoi izbucniră în râs. Tocmai descoperiseră cât de mare și minunată era lumea… dar și cât de periculoasă putea fi!
Wilfred nu fusese dintotdeauna un câine ranchiunos. Când era un cățel tânăr, își petrecea zilele alergând prin sat, bucurându-se de libertate și explorând împrejurimile fără griji. Dar ceva s-a schimbat de-a lungul timpului… ceva l-a făcut să urască pisicile din tot sufletul.
Totul a început într-o zi călduroasă de vară, când Wilfred a furat o bucățică de carne suculentă de la măcelarul satului. Era fericit, cu coada dând frenetic dintr-o parte în alta, când, de nicăieri, o pisică cenușie a sărit dintr-un colț întunecat și i-a furat prada.
— Hei! Aia era a mea! — lătrase Wilfred, dar pisica, cu ochii vicleni, își luase prada și se făcuse nevăzută.
De atunci, Wilfred a început să fie mai atent la pisici. Îl enervau, pentru că apăreau de nicăieri, furau ce găsea el și dispăreau ca niște fantome.
Dar cel mai mare conflict al său cu pisicile a fost chiar cu Otilia, mama celor trei pisoi.
Într-o seară rece, Wilfred dădea târcoale pe lângă grajd, când a simțit un miros puternic de pește. Nu putea rezista! S-a strecurat pe lângă un perete scorojit și, când să se apropie de sursa mirosului, un șuierat furios l-a oprit în loc.
— Pleacă de-aici, jigodie! — se auzise vocea Otiliei.
Înainte ca Wilfred să poată riposta, ghearele ascuțite i s-au înfipt în bot, lăsându-i trei dâre roșii, arzătoare. Furios, câinele a lătrat și s-a repezit spre Otilia, dar pisica era rapidă – într-o fracțiune de secundă, s-a strecurat pe sub el, dar nici câinele nu s-a lăsat mai prejos, întorcându-se iute i-a tras o lovitură zdravănă cu laba peste ochi.
Otilia s-a clătinato secundă amețită, simțind cum pleoapa i se umflă, dar își reveni iute, se cățără rapid în pod și se ascunse.
— Ai să plătești pentru asta, mâță nenorocită! — mârâise el, dar Otilia deja dispăruse printre scândurile rupte ale grajdului.
Din acea zi, Wilfred a jurat să nu mai sufere nicio umilință din partea unei pisici. De fiecare dată când vedea una, instinctul lui era să latre, să fugă după ea, să o alunge. În ochii lui, pisicile nu erau decât niște hoți vicleni și nemiloși.
În timp ce Bubu și Iustina se bucurau că au scăpat, Wilfred intrase în grajd adulmecând de zor.
— Știu că sunteți aici! — mârâi Wilfred, pășind în grajd cu ghearele sale groase scârțâind pe podeaua prăfuită.
Pisoii s-au lipit unii de alții, tremurând. Gugu, de obicei leneș și nepăsător, acum își strângea coada între lăbuțe, cu ochii mari cât două mărgele.
— Vă simt mirosul! V-ați crezut isteți? Ați crezut că nu știu unde stați? — continuă Wilfred, adulmecând aerul.
Iustina își înfipse gheruțele în fân, regretând amarnic că fusese atât de curioasă. Dacă nu ar fi plecat afară, Wilfred nu le-ar fi dat de urmă! Bubu abia putea să respire, dar chiar și așa, burta lui ghiorlăia ușor. Nici măcar teama nu putea să-i potolească foamea.
Câinele înainta încet, cu ochii strălucind în lumina slabă a care venea de afară. Cu fiecare pas, paiele trosneau sub labele lui grele.
— Gata! E sfârșitul nostru! — șopti Gugu, lipindu-se de frații săi.
Dar tocmai atunci, o rafală puternică de vânt izbi ușa grajdului, trântind-o cu zgomot. Wilfred tresări, întorcându-și capul spre intrare. În acel moment, pisicuțele au profitat de neatenția lui și s-au strecurat și mai adânc în culcușul lor, ascunzându-se sub un braț de fân.
Câinele a mârâit, nemulțumit.
— Azi scăpați… dar să știți că voi fi pe urmele voastre! — lătră el, dând cu laba în podea și părăsind grajdul cu coada zbârlită.
Pisicuțele au rămas nemișcate, ascultând cum pașii grei ai lui Wilfred se îndepărtau. Apoi, când totul a redevenit liniștit, s-au privit între ele, cu inima încă bătând tare.
— Nu mai ies niciodată din culcuș! — miorlăi Gugu, încolăcindu-se strâns.
— Nici eu… — șopti Iustina, încă tremurând.
— Eu… — începu Bubu, dar burta lui mormăi din nou. — Bine, nici eu… dar sper că mama aduce ceva de mâncare!
Cu toții s-au ghemuit împreună, așteptând cu nerăbdare întoarcerea mamei lor.
În acea noapte huhurezul Călin a cântat un cântec nou, despre un câine negru care a fost prins de hingheri și dus la un adăpost de animale, unde a scăpat de purici și de foame, dar și despre o pisică și puii ei care au învățat o lecție importantă de viață
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu