Sub bolta înaltă a stejarilor falnici, lumina zilei pătrunde cu sfială, strecurându-se printre crengi ca niște firicele de aur tremurător. Mestecenii albi, cu scoarța lor netedă, se aliniază ca niște străjeri subțiri, iar brazii răspândesc un miros rășinos, aducând aminte de munții depărtați. Ici-colo, un carpen ori un paltin își arcuiesc ramurile, făcând loc unui luminiș mic și prietenos.
Acolo, din pietrele reci și rotunjite, izvorăște un firicel limpede de apă, un izvor vechi, poate uitat de oameni, dar nu și de vietățile pădurii. Apa lui susură încet, ca o șoaptă, și se prelinge printre mușchiul verde, adunându-se într-o mică baltă în care se oglindesc frunzele ce se leagănă domol. E un loc cu tihnă, unde căprioarele vin adesea să-și răcorească botul fin, ridicând apoi urechile la cel mai mic foșnet.
Din desiș se ivește câte un iepure sprinten, iar o veveriță roșcată sare iute de pe o ramură pe alta, căscând ochii atent la orice mișcare. Câte un cuc răsunător vestește trecerea ceasurilor, iar printre tufele de alun se aude foșnind aripa nevăzută a vreunei păsări grăbite. Deasupra tuturor, în văzduhul liniștit, ciripesc ciocârliile, iar glasurile lor se împletesc cu cântecele sturzilor, într-o armonie adâncă și veche, păstrând, la marginea câmpului nesfârșit, taina unui colț de lume în care timpul pare să curgă mai încet. Grâul unduiește ca o mare tăcută, pădurea oftează în adierea vântului, iar izvorul își spune povestea, clipă de clipă, veșnic la fel și totuși mereu nouă.
În acea dimineață liniștită, când lumina se strecura printre ramurile codrului ca o dantelă subțire de aur, elefantul Cantemir se trezi într-o stare de neastâmpăr. Deși își găsise aici, în marginea păduricii, o casă nouă și tihnită, nimic nu-i intra în voie. Își flutura urechile grele, își lovea ușor cu trompa ba un trunchi de mesteacăn, ba o piatră rotundă, dar tot nu-și găsea locul.
- Pfff, Tulai Domne… nimic interesant! mormăi el, clătinând din capul lui masiv.
Pe malul izvorului, chiar lângă locul unde apa curgea limpede peste pietricelele rotunde, se ridicase peste noapte un mușuroi de cârtiță, proaspăt și bine conturat. Cantemir îl privi cu un soi de supărare fără motiv, de parcă mușuroiul acela îi stricase ordinea lumii.
În aceeași clipă, din tufele de alun apăru iepurașul Piperuș, vioi și mereu pus pe treabă. Se apropiase tocmai ca să-și spele mustățile la izvor, dar când îl văzu pe Cantemir stând bosumflat lângă mușuroi, își încruntă sprâncenele mici și dese.
- Ce te-ai posomorât așa, Cantemire? întrebă Piperuș, făcând un salt mic pe o rădăcină rebelă, ieșită din pământ.
- Uite ce-au făcut cârtițele astea! bombăni elefantul, arătând spre mușuroi. Au stricat malul izvorului. Îl făcusem frumos și neted ieri…
Piperuș râse ușor, cu un clinchet zglobiu.
- Ei, nu fi copil, prietene! Cârtițele lucrează cum se pricep și ele. Nu pot să-ți ceară voie de fiecare dată.
Cantemir însă nu se lăsă convins atât de ușor.
- Dar se putea și altundeva, nu chiar aici! Mă împiedic de mușuroiul ăsta când vin să beau apă.
Iepurașul făcu un salt și se opri chiar pe mușuroi, ca și cum ar fi vrut să-l apere.
- Și ce-ai vrea să facem? Să-l mutăm? Să le interzicem cârtițelor să muncească? Aici suntem toți vecini, fiecare cu treburile lui!
Cantemir pufni și dădu din trompă, ridicând câțiva stropi de apă.
- Vecini, vecini… dar parcă prea-și fac de cap.
Piperuș îl privi cu ochișorii lui mici și luminoși, într-o clipă mai blând.
- Poate că nu cârtițele sunt necazul… poate că tu ai azi o zi nașpa. Hai, bea apă, răcorește-te, și te luminezi la minte. Mușuroiul rămâne și el aici, nu pleacă nicăieri.
Elefantul oftă prelung, apoi își coborî trompa în apa rece. Stropii îi mângâiară pielea groasă, iar murmurul izvorului îi aduse un pic de liniște. În timp ce bea, Piperuș îl privea zâmbind, iar în jur, între frunzele fremătătoare, păsările își reluară cântecul.
Deodată o adiere puternică de vânt tulbură liniștea dimineții. Dinspre Muntele de Fier, pe întinsul malurilor puțurilor de lut, se iscă o zarvă mare, trâmbițele puternice ale unei turme de elefanți. Erau mulți, mai exact erau 42 de elefanți tineri și frumoși, ale căror voci răsunau în văzduh cu o forță ce făcea pământul să vibreze ușor.
Cantemir tresări ca lovit de un fulger. Urechile i se ridicară larg, trompa i se arcuie în aer cu un fel de bucurie copilărească, iar ochii i se luminara ca două stele mari și calde.
- O turmă! O turmă adevărată! strigă el aproape dansând pe loc. Prieteni! Frați de-ai mei!
Piperuș făcu un salt înapoi, speriat de entuziasmul neașteptat al elefantului.
- Ei, stai ușurel, Cantemire! râse iepurașul. Parcă acum câteva clipe nu te mai mulțumea nimic…
- Acum da! Acum e altceva! răspunse elefantul, ridicând trompa către cer. Nu mai sunt singur! Nu mai sunt singur în păduricea asta!
Trâmbițele se apropiau tot mai mult, iar pădurea vibra sub pașii grei și ordonați ai noilor veniți. Din umbrele depărtării se vedeau deja primele siluete; elefanți grațioși, cu pielea lucind în lumina soarelui, pășind în ritm, ca o ceată veselă ce abia aștepta să se reunească cu un vechi prieten.
Cantemir își deschise brațele masive într-o îmbrățișare imaginară, iar tristețea lui de dimineață se risipea acum ca un nor subțire.
- Piperuș, astăzi e zi mare. Zi de sărbătoare!
Iar izvorul, pădurea și chiar spicele câmpului păreau să salute venirea noii turme, aducând un freamăt viu în tot ținutul.
* * *
Pe scaunul directoral, cu picioarele încrucișate, cu ochelarii în vârful nasului, Pusica privea agitată ecranul :
- Și-a adus prietenii, trag un chef cu bambus și banane, îmi calcă cropul în picioare !!!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu