Scufița albastră

 La marginea unui codru bătrân, unde stejarii își întindeau ramurile ca niște brațe noduroase și mestecenii își plângeau frunzele-n vânt, se afla o căsuță mică, cu acoperiș de paie și ferestre rotunde ca niște ochi ce priveau curioase spre lume. Părea desprinsă dintr-o poveste veche, cu pereții săi din bârne groase, mângâiați de mușchi verzui, și ușa scundă, vopsită în albastru pal, ca cerul dimineții după ploaie.

Acolo locuia Dana, o copilă zglobie, cu obrajii rumeni ca merele din livada de lângă cărare. Ochii ei mari, strălucitori, oglindeau cerul și râurile repezi, iar glasul ei cristalin răsuna prin pădure ca un clopoțel argintiu. Orice făcea, o făcea țopăind, iar rochița ei albastră se ridica ușor la fiecare săritură, fluturând ca aripile unui fluture prins într-un dans nesfârșit.

Mama Danei, o femeie blândă și harnică, își petrecea zilele torcând lângă vatră sau îngrijind grădina plină de flori și ierburi de leac. Când soarele apunea, iar umbra pădurii se întindea peste căsuță, mama îi spunea Danei povești despre zâne ascunse printre ferigi, despre spiriduși jucăuși ce alergau prin poieni și despre cerbii înțelepți ce păzeau tainele codrului.

Dana asculta fermecată, însă abia aștepta dimineața, când putea să-și încalțe pantofiorii de piele moale și să alerge iar pe cărarea de lângă casă, urmărind fluturii și râzând odată cu vântul. Căci, în inima pădurii, acolo unde doar cei veseli și neînfricați își găseau locul, Dana era cea mai fericită.

Mama: Dana, draga mea, astăzi vei merge la bunica. I-am pregătit o traistă cu pâine proaspătă, fructe și un borcan cu ciorbiță. E bătrână și are nevoie de ajutor.

Dana (țopăind prin casă, cu rochița ei albastră fluturând): Ooo, ce bine! Îmi place să merg la bunica! Pădurea e plină de fluturi și căprioare. O să alerg și o să cânt toată drumul!

Mama (serioasă, netezindu-i părul): Ascultă-mă bine, Dana. Să nu te abați de la cărare, ai înțeles? Codrul e frumos, dar ascunde și primejdii.

Dana (zâmbind, dar dând din mână a nepăsare): Știu, știu, mamă! Nu vorbesc cu străinii și merg drept înainte. Promit!

Mama (oftând ușor, dar zâmbind apoi): Bine, puiule. Să fii cuminte. Dă-i bunicii un sărut din partea mea.

Înainte ca mama să mai adauge ceva, Dana ieși în prag, roti de două ori în aer traista și o porni țopăind spre pădure, cu vântul mângâindu-i obrajii și inima plină de nerăbdare.

Deodată, un sunet ciudat îi atrage atenția. Un mormăit profund, urmat de un geamăt de durere, răsună printre copaci. Din spatele unui stejar bătrân apare un elefant uriaș, cu ochii umezi de durere. Ridică un picior și-l ține tremurând în aer.

Elefantul: Oh, fetiță mică și săltăreață… Am călcat într-o țepușă ascuțită! Piciorul mă doare cumplit, dar e prea mare ca să o pot scoate singur…

Dana (apropiindu-se cu grijă, punându-și mâinile pe șolduri): Ei, ce noroc că am trecut pe aici! Nu-ți fă griji, domnule Elefant, sunt foarte pricepută la scos ghimpi! Să mă vezi la tabele!

Elefantul (clipind surprins): Crezi că poți? Ești așa de mică, iar eu sunt așa de mare…

Dana (râzând, cu mânecile suflecate): Hai să vedem ce avem aici.

Dana se apleacă și privește cu atenție. O țepușă lungă s-a înfipt între pernițele groase ale piciorului elefantului. Cu delicatețe, apucă țepușa și trage ușor, dar hotărât.

Elefantul (strângând din ochi): Auuuu! … Băga-mi-aș piua!  Oh! Hei… nu mai doare! Ai reușit!

Dana (bătându-se pe piept, mândră): Sigur că da! Ți-am zis că sunt pricepută. Acum mai trebuie doar să suflăm de trei ori și gata!
Dana suflă de trei ori peste rană, iar elefantul se ridică vesel.

Elefantul: Îți mulțumesc, micuță săltăreață! Ce pot face pentru tine în schimb?

Dana (dând din cap, zâmbind larg): N-am nevoie de nimic, mă bucur că am putut să te ajut. Rămâi cu bine!

Dana îi face cu ochiul, apo își reia drumul spre casa bunicii, iar elefantul o privește plecând, mulțumit că a întâlnit o inimă atât de bună.

Dana își vede de drum, sărind peste rădăcinile groase ale copacilor, când, deodată, o umbră lungă și cenușie alunecă printre tufișuri. Din spatele unui stejar bătrân apare un lup cu blana sclipind ca argintul în lumina pădurii. Ochii săi galbeni o privesc curioși, iar un zâmbet lung i se întinde pe bot.)

Lupul: O-ho! Dar cine țopăie așa vesel prin pădurea mea?

Dana (oprindu-se și punând mâinile în șold): Pădurea ta? Eu credeam că e pădurea tuturor!

Lupul (râzând încetișor): Poate că ai dreptate, micuțo. Și unde merge o fetiță atât de voioasă, singură, prin codru?

Dana (ridicând trăistuța și fluturând-o în aer): Mă duc la bunica! Stă în căsuța de pe celălalt mal al râului.

Lupul (își clatină capul, prefăcându-se îngrijorat): Oh, dar e tare departe! Nu ți-e teamă să mergi singură? Sunt atâtea poteci prin pădure, ai putea să te rătăcești…

Dana (râzând și făcând o piruetă): Eu nu mă rătăcesc niciodată! Mama mi-a zis să nu mă abat de la cărare, așa că merg înainte, drept și veselă!

Lupul (clipind și apropiindu-se puțin): Ooo, foarte isteață fetiță… Dar știi, există o potecă mai scurtă, pe lângă pajiștea cu maci. Ai ajunge la bunica mult mai repede!

Dana (își strânge buzele, gânditoare): Hmmm… Dar mama mi-a zis să nu mă abat de la drum…

Lupul (zâmbind larg, arătându-și dinții albi ca gheața): Ooo, dar doar un pic! Ce rău ar putea fi? Bunica sigur ar fi bucuroasă să te vadă mai devreme!

Dana (îngustând ochii, cu mâinile încrucișate): Știi ceva, domnule Lup? Am impresia că ai vrea să mă păcălești!

Lupul (râde scurt, prefăcându-se ofensat): Eu? Păcăli? Nici vorbă! Dar fie, cum dorești… mergi pe drumul tău lung și obositor. Eu, însă, cred că o să o vizitez pe bunica înaintea ta… poate are și pentru mine o bucățică de pâine.

Cu un ultim zâmbet misterios, lupul face un salt și dispare printre copaci, lăsând-o pe Dana cu gândurile ei.

Dana (dând din umeri, oftând și apucându-se iar de țopăit): Ei bine, treaba lui! Eu tot pe cărarea mea merg! Și astfel, fetița își continuă drumul, fără să știe că lupul deja se furișa spre căsuța bunicii…

Lupul înainta cu pași tăcuți prin desișul pădurii, strecurându-se printre copacii umbrosi, cu ochii strălucind de viclenie. Știa drumul spre căsuța bunicuței și, cu botul plin de un zâmbet perfid, deja își închipuia cum o va păcăli pe bătrână și cum o va aștepta pe fetița cea naivă.

Când ajunse în fața căsuței, totul părea liniștit. Ferestrele mici sclipeau în lumina dimineții, iar ușa scundă era întredeschisă, de parcă îl invita înăuntru. Cu ghearele gata de acțiune și cu inima plină de nerăbdare, lupul împinse ușa și păși înăuntru.

Dar, spre uimirea lui, în loc să găsească o bătrânică firavă și speriată, ochii i se opriră asupra unui lucru cu totul neașteptat.

În patul bunicuței, acoperit până la brâu cu plapuma groasă, stătea nimeni altul decât elefantul!

Gigantic și impunător, cu trompa încolăcită pe o pernă și cu urechile uriașe tremurând de amuzament, elefantul îl privea pe lup cu ochi blânzi, dar hotărâți.

Lupul înghiți în sec. Asta nu era în plan!

— Ooo… bunicuțo… — bâigui el, încercând să-și revină. — Ce urechi mari ai!

Elefantul își flutură urechile imense și râse încet, făcând pereții să vibreze.

— Ca să te aud mai bine, lupușorule, și să știu de departe când vin musafiri nepoftiți!

Lupul făcu un pas înapoi, dar încercă să-și păstreze calmul.

— Și… ce nas lung ai! — murmură el, privind trompa groasă care se mișca încetișor.

Elefantul își ridică trompa și o lăsă să fluture prin aer, ca un bici puternic.

— Ca să te simt mai bine, lupușorule, și să miros de la o poștă intențiile celor care vin cu gânduri rele!

Lupul simți cum i se zbârlește blana de pe ceafă. O luase razna povestea!

— Și… ce picioare groaznic de mari ai!

Elefantul își ridică un picior uriaș și îl izbi ușor de podea, făcând podelele să trosnească.

— Ca să te alung mai bine, dacă încerci ceva necurat!

Lupul nici nu mai așteptă să audă restul propoziției. Cu un scheunat jalnic, se întoarse și țâșni pe ușă, alergând prin pădure cât îl țineau labele. Nu mai dorea să aibă de-a face cu niciun fel de bunicuță – mai ales una care cântărea de zece ori cât el!

Între timp, Dana, care tocmai ajunsese la cărare, văzu silueta cenușie fugind bezmetică printre copaci și râse cu poftă.

— Se pare că prietenii adevărați apar exact când ai nevoie de ei! — chicoti ea, îmbrățișând-o pe bunicuța care o aștepta râzând în hohote din prag.