Ziua începea devreme, odată cu primul sunet al trompetelor sacre suflate de preoți, chemând palatul la rugăciunea matinală. În grădina interioară, unde florile de iasomie și trandafirii sălbatici umpleau aerul cu un parfum îmbătător, brahmanii recitau mantre vechi, oferind ofrande în templele sculptate ale palatului. Maharajahul își începea ziua cu o baie rituală în apa sfințită, urmată de un moment de meditație pe terasa cu vedere spre râul sacru ce străbătea capitala regatului.
În sala tronului, decorată cu tapițerii din mătase brodată, un tablou imens cu Hagi și statui de aur ale zeilor, sfetnicii de încredere ai lui Emil Pratap Singh își ocupau locurile pentru consiliul de dimineață. Aici se discutau treburile regatului, de la chestiuni diplomatice până la problemele poporului. Între timp, servitorii palatului, îmbrăcați în ținute impecabile având culori vibrante, se mișcau cu grație, servind ceai de masala și fructe proaspăt culese din grădinile regale.
Maharajahul era cunoscut nu doar pentru înțelepciunea sa, ci și pentru pasiunea sa pentru arte și cultură. În fiecare zi, curtea regală găzduia dansatoare ce își unduiau mișcările în ritmurile tobelor acompaniate de sunetul hipnotic al sitarului. Poeții curții recitau versuri din Nichita Stănescu în onoarea zeilor și a conducătorului, iar meșteșugarii locali îi prezentau cele mai noi creații – textile fine, bijuterii din aur și filigran, sculpturi din lemn de santal.
După-amiaza era rezervată pentru audiențele publice, unde oamenii de rând veneau să-și prezinte cererile și să-și spună păsurile. Maharajahul asculta cu răbdare, oferind sfaturi și soluții, consolidând astfel legătura sa cu poporul. În paralel, războinicii regali se antrenau în curțile exterioare, pregătindu-se pentru eventuale confruntări, mânuind săbii curbate și trăgând cu arcuri lungi spre ținte din paie.
Însă un alt subiect preocupa tot mai mult curtea regală: moștenitorul tronului, Șeic Pratap Singh. Ajuns la vârsta însuratului, tânărul prinț ar fi trebuit să urmeze calea tatălui său, învățând artele războiului, strategiile diplomatice și tainele economiei regale. Însă, spre uimirea și uneori frustrarea sfetnicilor, Șeic își petrecea mai mult timpul în bucătărie decât în sala de antrenament. Fascinat de tainele culinare, el prefera să stea printre bucătari, descoperind secretele condimentelor, perfecționând rețete tradiționale și experimentând noi combinații de arome. Se zvonea că nimeni din palat nu putea face supa cremă de mărar mai gustos decât cea pregătită de însuși prințul.
Deși pasiunea sa era privită cu îngrijorare de nobilime, servitorii și bucătarii palatului îl îndrăgeau pentru bunătatea sa și pentru curiozitatea nesfârșită față de meșteșugul lor. Mulți se întrebau cum va influența această fire neobișnuită viitorul regatului și dacă, într-o bună zi, Șeic Pratap Singh își va asuma cu adevărat destinul de conducător.
Pe măsură ce soarele apunea, palatul se transforma într-un sanctuar al liniștii. Seara începea cu un festin grandios, unde mesele erau acoperite cu preparate rafinate: curry aromat, naan cald, orez basmati parfumat și dulciuri precum gulab jamun și jalebi. Între timp, în templele palatului, preoții aprindeau lămpi și intonau rugăciuni pentru prosperitatea regatului.
Înainte de a se retrage, maharajahul își petrecea ultimele clipe ale serii pe terasa sa privată, contemplând stelele și reflectând asupra zilei ce tocmai trecuse. Sub bolta cerului plin de constelații, liniștea nopții era întreruptă doar de cântecul greierilor și de șoaptele vântului prin frunzele palmierilor. În acel moment de reverie, Emil Pratap Singh știa că destinul său era binecuvântat de zei și că, în ziua ce urma, avea să-și îndeplinească din nou rolul de protector al regatului său.
Așadar, în a doua dimineață, îndeplinind toate rituaurile, Maharajahul trimise după fiul său. Ajungând, Șeic luă loc pe divanul din fața măsuței pe care slujitorii turnau tacticos ceaiul în ceșcuțe.
- Fiule, ai ajuns la vârsta însurătorii! Trebuie să-ți găsim o prințesă vrednică, să asigurăm viitorul tău și al împărăției.
- Ce? Ce să fac? Să mă însor? De ce? De ce acum? Tată, eu... eu nu vreau să mă însor. Eu vreau să fiu bucătar, să joc travian!
- Bucătar? Travian! Tu ești un prinț, viitor împărat! Țara are nevoie de un conducător, nu de cineva care face tocănițe sau ratează fake-urile!
- Dar, tată, gătitul e o artă! Nimic nu unește oamenii mai bine decât o masă bună. O friptură suculentă face mai mult decât un disciurs în fața curtenilor!
- Dar o nevastă bună face mai mult decât o friptură bună!
- Mda… asta e problema… Nevasta! Eu… eu nici nu mă pricep la fete. Îmi tremură mâinile când vorbesc cu ele! Dacă mă bâlbâi? Dacă mă fac de râs? Dacă îmi scapă lingura în supă de emoție?!
- Eh, și ce dacă? Ești Prinț. În afară de asta un viitor împărat trebuie să fie curajos! Nu te temi de o bătălie, dar îți e frică de o domniță?
- Da, pentru că în bătălie știi ce ai de făcut: sabie, cal, "mânca-mi-ai piua". Dar cu fetele? Nu există manual de instrucțiuni!
- Fiule, nu trebuie să le înțelegi. Trebuie doar să te însori cu una.
- Dar dacă mă însor cu una și nu-i place cum gătesc?
- Asta nu se va întâmpla! Tu vei fi împăratul, alții vor găti pentru tine. Dacă gătești bine, se va îndrăgosti de tine. Dacă gătești prost... o să mănânce ce fac bucătarii palatului.
- Și dacă se îndrăgostește de vreun bucătar mai priceput?!
- Atunci înseamnă că ți-a făcut un serviciu! (râde) Glumeam, chiar dacă nu te va mai iubi, tu nu vei ști sau simți asta.
- Tată, chiar nu mă pot însura…
- Ascultă-mă bine! Nu e doar despre tine! Țara are nevoie de un moștenitor. Nu poți conduce un regat doar din bucătărie! Of, fiule… Măcar promite-mi că te vei gândi la asta.
- Bine… Dar mă lași să gătesc cina de diseară?
- Doar dacă nu-mi pui ceva ciudat în mâncare!
- Promit că vei mânca cea mai bună tocăniță regală!
Timpul trecea, împăratul aștepta o schimbare de la fiul său, dar el în continuare își împărțea timpul între bucătărie și sala de antrenamente, pentru că trebuie să recunoaștem că prițul știa să mânuiască sabia la fel de bine ca polonicul. Puțini reușeau să reziste atacurilor din timpul antrenamentelor, să intuiască strategia de luptă mereu schimbată a lui Șeic. Scutul său devia cu măiestrie loviturile cu spada sau sulița, respingând astfel lovitura și deviind forța ei, protejându-se astfel de răniri sau accidentări.
Nimeni nu știa să comunice mai bine cu calul său, Șeicul reușind în multe situații să devină una cu partenerul său patruped, intuindu-și unul altuia mișcările, dar și nevoile. Petreceau mult timp împreună la plimbări în areul proaspăt al dimineții sau sub ultimele raze ale soarelui, în așteptarea lunii pline.
Într-o dimineață, Șeic tocmai se întorcea de la o astfel de plimbare. Slujitorii grajdului regal îi ieșiră în întâmpinare, luând calul de căpăstru pentru a-l duce la grajduri, unde urma să primească tain și un tratament special cu creme și masaje, copitatură, copite false ...
Intrând în camera lui, găsi pe masă un papirus pe care se afla scrisă o invitație la o întâlnire importantă a sfatului țării, în acea zi, imediat după masa de prânz. Șeicul fugi spre bucătărie, unde trebuia să asiste la prepararea unui fel special de mâncare cu ierburi amare și vin alb, o combinație pe care și-ar fi dorit să o înțeleagă cât mai bine.
După amiază, sala tronului. Încăperea vastă, cu pereții sculptați în fildeș și aur, vibra sub lumina candelabrelor masive din cristal de Jaipur. Mătăsuri grele, brodate cu fir de aur, atârnau de la arcadele impunătoare, iar pardoseala de marmură albă și neagră, lustruită ca oglinda, reflecta siluetele celor prezenți.
În capătul sălii, pe un tron impunător din lemn de santal, încrustat cu pietre prețioase, ședea Maharajahul Emil. Purtând o tunică de purpură împodobită cu perle și un turban magnific, încrustat cu un smarald uriaș, acesta privea cu o expresie gravă mulțimea adunată în fața lui. În dreapta lui ședea Prințul Șeic, plictisit, orice detaliu nonverbal sau paraverbal indica clar faptul că-și dorea să fie în oriunde altă parte, dar nu acolo.
De o parte și de alta a tronului, în fotolii bogat sculptate, stăteau miniștrii regali, fiecare purtând veșminte specifice rangului său. Ministrul de război, un bărbat solid, cu o privire tăioasă, avea o armură ceremonială strălucitoare și un pumnal împodobit la brâu. Lângă el, vizirul înțelept, îmbrăcat într-o robă lungă de un albastru adânc, răsfoia atent un pergament, în timp ce un scrib îi șoptea ceva la ureche.
În partea opusă, ambasadorii străini, aduși din cele patru colțuri ale lumii, purtau haine distincte, fiecare reflectând cultura și bogăția regatelor lor. Un sol trimis de un sultan din îndepărtatele ținuturi ale Arabiei purta o mantie albă, brodată cu fir de aur, iar lângă el, un emisar european, îmbrăcat în brocart greu, își netezea mânecile dantelate, uitându-se cu atenție la fastul oriental din jur.
În rândurile din spate, curtenii și nobilii regatului șopteau între ei, privind cu ochi curioși desfășurarea consiliului. Unii își mângâiau bărbile lungi, alții își răsuceau inelele de aur pe degete, iar câțiva își țineau evantaiele din pene de păun aproape de fețele ușor transpirate.
Tocmai atunci, un bătrân brahman, venerat pentru înțelepciunea sa, se ridică în picioare și își drese glasul. Sala se cufundă în liniște, doar foșnetul fin al mantiei sale roșii rupând aerul încărcat de arome dulci de tămâie și lemn ars.
- Preaînălțate Maharajah, Sfat al Înțelepților și Nobili ai Țării, stimați oaspeți din Orient sau Europa, rosti el cu o voce blândă, dar fermă. Astăzi ne-am adunat să hotărâm soarta regatului. Măritul Maharajah, Slăvit fie-i Numele, ne conduce cu înțelepciune și pricepere, dar vârsta Luminăției sale va fi curând un impediment. La rugămintea Domniei Sale, astăzi vă aduc la cunoștință dorința Sa, o poruncă delicată, dar extrem de importantă pentru Patria Mamă India. Prințul Șeic se află la vârsta însurătorii șu pentru că nicio domniță nu a reușit să-i fure inima până în prezent, conform tradiției strămoșilor noștri, vom organiza în cinstea lui și spre binele țării, Ritualul Swayamvar. Fie ca înțelepciunea strămoșilor să ne călăuzească!
Un murmur de aprobare străbătu sala. Șeicul deveni atent ca prin minune, înțelegând că a fost pus în fața faptului împlinit și nu mai avea cum să dea înapoi. Privi spre tatăl lui ca un copil mic, încercând un șantaj emoțional, dar privirea veselă dar înțelegătoare a Maharajahului îi confirmă că nu mai avea nicio șansă. Cele trei luni de pregătire a Swayamvarului începuseră în acel moment.
În uralele celor prezenți, prințul părăsi Sala Sfatului, iar ședința continuă sub privirile vigilenței tronului, cu planuri de apărare a țării, tratate diplomatice sau economice și alianțe secrete.
Swayamvar, cunoscut și sub denumirea de Svayamvara (în sanscrită: स्वयंवर, care înseamnă "alegere proprie"), era o tradiție matrimonială în societatea antică indiană. În cadrul acestui ritual, o prințesă sau un prinț din dinastia conducătoare își alegea partenerul de viață dintre un grup de pretendenți adunați, fie pe baza propriei alegeri, fie printr-o competiție publică între aceștia. Această practică este prezentată în mod proeminent în marile epopei sanscrite, precum Mahabharata și Ramayaṇa.
A sosit ziua mult așteptată a Swayamvarului. Arena turnirului, o construcție impunătoare de marmură albă și fildeș, era plină de nobili, războinici și curteni veniți să asiste la competiția ce avea să decidă viitoarea mireasă a moștenitorului. Drapelele regale fluturau în briza caldă, iar loja imperială strălucea în luminile torțelor.
Pretendentele sosiseră din colțuri îndepărtate ale lumii, fiecare purtând straie ce reflectau cultura și moștenirea ei.
Prima, o tânără brunetă din Imperiul Otoman, purta o armură de piele sculptată, împodobită cu fir de aur și turcoaze. La brâu avea un hanger fin lucrat, iar privirea ei pătrunzătoare reflecta hotărârea unei luptătoare desăvârșite.
A doua concurentă, o blondă vikingă, își făcuse apariția într-o tunică de lână groasă, strânsă la mijloc cu o centură din piele de ren. Mantia sa, împodobită cu blană de lup, îi conferea o alură de regină războinică, iar toporul prins de șold atesta pregătirea ei pentru luptă.
A treia, cu părul roșu ca focul, provenea din țările arabe. Purta o rochie de mătase fină, brodată cu modele complicate aurii, iar voalul său semitransparent îi ascundea misterios trăsăturile. În ochii ei se citea inteligență și viclenie, trăsături necesare unei viitoare regine.
A patra, o chinezoaică venită dintr-un templu shaolin, atrăgea atenția prin simplitatea sa. Capul ras o făcea să pară un războinic iluminat, iar hainele sale erau o combinație de galben și negru, cu broderii discrete ale dragonului imperial. În mâini ținea un baston lung, semn al pregătirii sale în arte marțiale.
A cincea pretendentă venea din tărâmul mitic al Atlantidei. Părul ei alb ca neaua cădea în valuri peste umerii goi, iar rochia sa diafană, cusută cu perle minuscule, părea făcută din însăși spuma mării. Se mișca grațios, ca și cum ar fi plutit, iar prezența sa degaja un aer enigmatic.
În cele din urmă, a șasea pretendentă era o indiancă veritabilă, cu capul acoperit de un sari roșu împodobit cu fir de aur. Privirea ei caldă și postura sa demnă transmiteau noblețe și respect față de tradiție. Bijuteriile ei străluceau discret în lumina torțelor, iar mersul ei avea grația unei zeițe.
Arena fremăta de nerăbdare, iar Șeic Pratap Singh se afla în centrul atenției. Oare era pregătit să își îndeplinească destinul sau inima sa aparținea unei alte iubiri, ascunse în aromele bucătăriei palatului?
Primul challenge: proba de tir cu arcul. Fiecare concurentă, pe rând, își demonstrează precizia și îndemânarea, sub privirile atente ale publicului și ale Maharajahului.
Bruneta otomană își ridică arcul, își încordează mușchii sculptați prin ani de antrenament și eliberează săgeata. Aceasta spintecă aerul și se înfige direct în centrul țintei, stârnind exclamații admirative din partea mulțimii.
Blonda vikingă prinde arcul cu o siguranță feroce. Respiră adânc, își fixează privirea de gheață pe țintă și trage. Săgeata sa se înfige alături de cea a otomanei, confirmând măiestria sa în luptă.
Roșcata arabă zâmbește enigmatic. Mâinile ei delicate dar sigure întind coarda arcului cu o eleganță naturală, iar săgeata sa zboară fără ezitare spre centrul țintei.
Chinezoaica își asumă o poziție perfect echilibrată. Își folosește tehnica învățată în templele shaolin, trăgând cu o precizie aproape supraomenească. Săgeata ei nu doar că nimerește centrul, dar se înfige peste celelalte săgeți, demonstrând o stăpânire impecabilă a artei războiului. Șeicul tresări impresionat.
În cele din urmă, indianca, cu eleganță și un calm aproape divin, își fixează privirea asupra țintei. Inspiră profund, întinde coarda și eliberează săgeata, care își găsește locul exact în centrul țintei, alături de celelalte.
Publicul izbucnește în urale. Pretendentele s-au dovedit a fi la fel de puternice și pricepute. Urmează proba de aruncat sulița din mers.
Fiecare concurentă își ia poziția, încălecându-și calul sau, în cazul chinezoaicei, executând un sprint cu rotații atletice prin aer. Pe rând, ridică sulițele și le aruncă cu forță și precizie. Fără excepție, toate nimereau ținta perfect, spre uimirea și încântarea spectatorilor.
Proba culinară începe, spre surprinderea multora din arenă. O competiție a forței și îndemânării fizice se transformă acum într-o demonstrație a artei gastronomice, iar Șeic Pratap Singh, pasionat de bucătărie, urmărește cu sufletul la gură fiecare mișcare.
În fața sa, pe o masă de lemn sculptat, se află ingredientele tradiționale ale bucătăriei otomane. Cu mișcări rapide și precise, începe să pregătească un kebab de miel, asezonat cu sumac, chimen și boia dulce. Mâinile ei, obișnuite să țină sabia, mânuiesc acum cuțitul cu aceeași măiestrie, tocând carnea fin. Apoi, formează frigăruile, le înfige pe țepușe de fier și le pune pe jar, lăsând fumul să îmbrace carnea într-un parfum îmbietor. Servește preparatul alături de un sos de iaurt cu mentă, iar aroma îmbătătoare umple aerul.
Cu o încredere debordantă, vikinga își alege ingredientele simple, dar hrănitoare. Încinge un ceaun mare, adaugă carne de mistreț afumată și o călește în untură. Apoi, adaugă rădăcini de păstârnac, morcov și napi, lăsându-le să fiarbă într-o supă densă, îngroșată cu făină de secară. Gustul este rustic, dar perfect echilibrat, exact așa cum trebuie să fie un preparat menit să hrănească un războinic după o zi de luptă.
Misterioasă și calculată, roșcata începe să pregătească un tajine marocan, folosind carne de pui, curmale și migdale. Îmbină scorțișoara cu șofranul și apa de trandafiri, creând un contrast fascinant între dulce și sărat. Mâncarea ei este o poezie a aromelor, fiecare ingredient completându-l perfect pe celălalt. Servește preparatul într-un vas de lut pictat manual, iar culoarea intensă a sosului atrage imediat atenția.
Într-un gest simplu, chinezoaica își rulează mânecile hainelor roșii și negre. Spre deosebire de celelalte concurente, ea nu folosește carne. În schimb, pregătește o supă medicinală cu ierburi amare, utilizând o combinație perfect echilibrată de ginseng, frunze de astragalus și ceai de crizantemă. Când gustă din supă, bucătarul-șef al palatului rămâne uimit. Chinezoaica reușise să creeze un elixir care nu doar că avea un gust divin, dar și întărea trupul și spiritul. Șeic Pratap Singh, fascinat, își apleacă ușor capul spre ea, impresionat de finețea și măiestria culinară pe care tocmai o demonstrase.
Cu o eleganță aproape supranaturală, femeia cu părul alb pregătește un platou de fructe de mare, marinând carnea în apă de mare și suc de citrice. Peștele sărat este gătit pe piatră încinsă, iar stridiile sunt servite crude, acompaniate de o spumă aromată de alge. Fiecare înghițitură evocă gustul oceanului, iar textura rafinată îi face pe cei prezenți să închidă ochii de plăcere.
Cu mișcări delicate, indianca pregătește un biryani regal, combinând orez basmati cu șofran, lapte de cocos și bucăți de miel fraged. Aroma cardamomului și a cuișoarelor umple aerul, iar textura fină a orezului face ca fiecare bob să se separe perfect. Îl servește pe un platou mare din alamă, decorat cu frunze de mentă proaspătă și felii de mango murat.
Când toate preparatele sunt gata, Șeic Pratap Singh, deși cucerit de fiecare farfurie în parte, nu poate să nu-și ascundă admirația pentru chinezoaică. Mâinile sale delicate, dar sigure, combinaseră ierburile amare într-un mod în care nici măcar bucătarul-șef nu reușise vreodată.
Bătrânul brahman se ridică din divanul său și adresându-se auditoriului întrebă:
- Mărite prinț. După toate aceste probe, avem o câștigătoare?
Prințul, vizibil timid, răspunse cu jumătate de gură:
- Nu pot să .... toate sunt ...
Auditoriul a izbucnit în aplauze. Într-adevăr competiția era acerbă. Niciuna din concurente nu părea mai prejos, iar prințului îi era teamă să facă o alegere. Arena fremăta de entuziasm, dar pentru Șeic totul părea că se derulează cu încetinitorul. Privirea lui se fixa instinctiv asupra chinezoaicei, femeia fără păr, îmbrăcată simplu, dar emanând o forță interioară rar întâlnită. Simplitatea ei era o enigmă, iar în ochii săi negri și calmi găsea un echilibru pe care nu-l mai văzuse la nimeni.
Când privirile li se întâlniră, simți pentru prima oară că se află în fața unei persoane care îl vedea dincolo de rangul său, de statutul de moștenitor. Nu ca pe un prinț, ci ca pe un om. O senzație stranie, dar tulburătoare, puse stăpânire pe el. O dorință de a înțelege cine era ea, ce ascundea dincolo de acea atitudine liniștită și acel chip lipsit de orice expresie teatrală. Simți nevoia să îi vorbească, să îi audă vocea, să afle ce gândea.
Însă, aproape simultan, o altă prezență îi bântuia mintea. Tânăra cu părul roșu ca focul și ochii ascunși sub voalul semitransparent. Exista ceva în felul ei de a se mișca, de a vorbi, de a zâmbi misterios, care îl atrăgea într-un fel diferit. Dacă chinezoaica îi oferea liniște, arăboaica îi trezea curiozitatea, îl provoca, îi dădea senzația că fiecare interacțiune cu ea ascundea un joc de putere. Nu era sigur dacă îl atrăgea frumusețea ei, aerul exotic sau sentimentul că nu putea să o descifreze.
Restul concurentelor păreau să nu-i fi tulburat gândurile la fel de profund. Vikinga îi inspirase respect, nimic mai mult. Forța ei, statura impozantă, hotărârea din glas – toate îl impresionaseră, dar fără să-i provoace vreo emoție puternică.
Cât despre prințesa atlantă, deși fascinantă în aparență, părea distantă, ca și cum participarea ei la Swayamvar era doar o demonstrație de superioritate. Nu simțise niciun interes real din partea ei, nicio urmă de dorință autentică de a-l cunoaște.
Bruneta otomană părea prea grăbită, prea nerăbdătoare, ca și cum pentru ea acest turnir era o simplă formalitate, nu o competiție pentru a câștiga o inimă. Avea prestanță, avea încredere, dar în ochii ei nu zărise nicio urmă de conexiune reală.
Singura care îl făcea să se simtă într-o oglindă era concurenta din propria sa țară. În ochii ei citi aceeași timiditate pe care o simțea el. Părea că nu-și dorea să fie acolo, că fusese adusă de datoria față de familia ei, nu de propriile alegeri. Era frumoasă, elegantă, dar în ochii ei nu găsise acea scânteie care să îi trezească sufletul.
Seic Pratap Singh își strânse ușor pumnii, simțind cum valuri de gânduri și emoții contradictorii îl năpădeau. Ce însemnau aceste senzații? De ce mintea îi fugea în două direcții opuse – una spre pace, cealaltă spre mister?
Și, mai presus de toate… cine era el cu adevărat, acum, în fața acestor alegeri?
Maharajahul îi șopti la ureche, vizibil distrat:
- Vrei să inițiem proba cu costumul de baie?
Șeicul se roși tot. Nici cel mai pervers neuron al lui nu gândise acest lucru.
Arena fremăta de nerăbdare, și nimeni nu anticipase ce avea să urmeze.
Prințesa otomană, conștientă că nu se afla printre favorite, simțea cum frustrarea îi urca în sânge ca o flacără nestăvilită. Ea, care își dedicase viața artei războiului, care crescuse în sunetul săbiilor și al bătăliilor, era ignorată în favoarea unei călugărițe shaolin și a unei femei învăluite în mister? Inadmisibil!
Cu o mișcare bruscă, își smulse mantia lungă, rămânând în armura ei ușoară din piele întărită, pregătită de luptă. Înainte ca oricine să reacționeze, mâna ei apucă hangerul din brâu și, cu o viteză uimitoare, se repezi asupra prințesei din Atlantida, cea mai apropiată competitoare.
Atlanta, deși calmă la suprafață, zâmbi ușor – așteptase această provocare. Cu o grație supraomenească, evită lovitura turcoaicei, alunecând pe marmura arenei ca și cum ar fi dansat pe valurile mării. Cu o mișcare lină, scoase două pumnale argintii, lucrate fin, cu modele ce păreau sculptate de însăși spuma oceanului.
În acel moment, o explozie de energie invadă arena. Vikinga, observând izbucnirea luptei, izbucni într-un urlet de luptă, un sunet gutural ce făcu inimile celor prezenți să tremure. Apucă scutul rotund din spate și securea uriașă, înaintând fără ezitare spre cele două războinice angajate deja în duel.
– Așa se alege o mireasă! tună ea, trântind scutul în pământ și rotindu-și securea.
Prințesa indiană, văzând scena, făcu un pas înapoi, vizibil speriată. Ochii săi mari se umplură de teamă, iar mâinile îi tremurau ușor, ascunse în faldurile șalului său. Nu era pregătită pentru așa ceva, nu fusese niciodată.
Între timp, prințesa arabă, cu părul roșu ca focul, își încrucișă brațele și izbucni într-un râs cristalin, ușor batjocoritor.
– Ce spectacol încântător, murmură ea, fără să facă vreun pas.
Dar înainte ca ciocnirile să escaladeze, o siluetă se mișcă cu viteza fulgerului. Era Prințesa Shaolin.
Fără să scoată un cuvânt, își roti bastonul lung de lemn de bambus și se lansă în luptă. Se mișca precum vântul, fiecare gest fiind perfect calculat, fără urme de furie, fără agresivitate inutilă.
Otomana încercă să o atace, dar bastonul se izbi cu precizie peste încheietura mâinii sale. O durere ascuțită o făcu să scape hangerul, care căzu cu un clinchet pe marmura albă.
Atlantida, surprinsă de precizia chinezoaicei, încercă o eschivă, dar bastonul se strecură printre pumnalele ei și lovi punctele precise ale încheieturilor, forțându-i degetele să se deschidă. Armele căzură imediat.
Vikinga, furioasă, ridică securea deasupra capului pentru un atac devastator. Dar chinezoaica, cu un pas fluid, se strecură în spatele ei, își răsuci bastonul și îi lovi genunchiul exact în punctul vulnerabil. Vikinga căzu într-un genunchi, iar bastonul îi atinse gâtul, oprindu-se la o fracțiune de secundă de pielea ei.
O tăcere apăsătoare coborî peste arenă.
Otomana își masă încheietura, clocotind de furie, dar nu mai îndrăzni să ridice arma. Atlantida își scutură mâinile, ușor uimită de felul în care fusese dezarmată. Vikinga rămase în genunchi câteva secunde, apoi izbucni în râs, aprobând-o din priviri pe chinezoaică.
Singura care părea să fi anticipat acest rezultat era roșcata.
În lojă, Șeic Pratap Singh privise scena cu sufletul la gură. Dacă avusese vreun dubiu înainte, acum dispăruse. Conexiunea pe care o simțise față de chinezoaică nu fusese întâmplătoare. Prințesa Shaolin revenise la locul ei, cu bastopnul lângă ea, ca un stindard de luptă sau un sceptru al măreției de care tocmai dădu-se dovada.
Maharajahul îi șopti din nou Șeicului:
- Ia-o, dacă nu o iei tu, o iau cu siguranță eu și te însor cu turcoaica.
Șeicul știa acum ce decizie trebuie să ia. Se apropie de prințesa shaolin și îi puse pe umăr șalul de învingătoare a Swayamvarului. Mulțimea aplauda cu frenezie. Vikinga pufni cu dispreț, își luă scutul și securea uriașă, încălecă și dusă a fost. Prințesa Atlantidei privi scena cu dispreț, rosti un „Mda” absent și se îndreptă spre vila unde fusese cazată, visând deja la baia în lapte de balenă, adevărata atracție a ei, în acea zi. Turcoaica în schimb, devenise calmă. În ciuda firii ei explozive, știa să aprecieze valoarea. Își ridică hangerul, dar de acxeastă dată nu-l folosi ca armă ci execută un salut războinic, foarte apreciat de audiență. Prințesa indiancă nu mai era de mult timp în zonă, în schimb arăboaica continua să privească scena de sub voalul ei. Totuși, când privirea ei și a șeicului se intersectară, îi făcu seducător cu ochiul, dar Șeicul nu observă, atât de fericit era de alegerea făcută.
Vă puteți imagina și dumneavoastră ce nuntă frumoasă și fițoasă a avut loc. Au fost invitați toți liderii de alianțe RUN, chiar și din Elite. Bătrânul însuși a ținut un mic recital la muzicuță.
Dana a sosit la petrecere ca o adevărată șeherezadă, călare pe elefantul ei preferat, care la rândul lui călărea alt elefant mai mare ca el. Mimi era îmbrăcată cu rochiță ușoară de vară, cu săndăluțe aurite și cercei din cireșe la urechi. Floricel purta un smoking, sugându-și burta, să nu sară nasturii cămășii, sau papionul de la gât. CobraBoy purta și el un costum șic, diferența o făcea Jobenul și bastonul în formă de cobră. Japan, ... Doamne, să o fi văzut pe Japan. Iradia de frumusețe și eleganță, iar pisicile care se tot cățărau și săreau de pe ea, îl enervau la culme pe Petey care drept protest, împinse un pârț îngrozitor, care o făcu pe Prințesa Atlantidei să se scufunde în cada din care încă nu ieșise.
Oare cine lipsea de la petrecere?
Dana scoase tabelele ei și trecu la bifat. După câteva minute de căutare, a realizat cine lipsea.
În acest timp, la vreo 3 km de palat se observau două siluete care se îndepărtau, stârnind nori de praf.
- Mulțumesc Saya, spuse șeicul. Știu că era cheală, dar totuși gătea atât de bine ...
Saya îi adiminstră un șlap peste ceafă.
- Morning băiatu aproape mire.
- Brrr, mersi de șlapneală, mai aveam puțin și chiar credeam că sunt prinț al Indiei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu