Bubu

Într-o țară îndepărtată, acoperită de nori și mister, există un loc special, un parc rezervație naturală numit Parcul Suflețel. Se spune că acest parc a fost înființat de un explorator curajos, Lordul Mirea, un om care iubea nevasta și natura atât de mult, încât a hotărât să conserve și astfel să păstreze pentru totdeauna frumusețea acestei lumi stâncoase și fermecate, legat de cea care îi luminează viața și-i umple inima de bucurie.

Aici, munții nu sunt munți obișnuiți. Ei arată ca niște coloane uriașe, înalte cât cerul, făcute de parcă pământul ar fi avut tentative să atingă norii cu vârfurile sale de piatră. În diminețile răcoroase, fiecare coloană poartă pe umerii ei pături de ceață care se ridică încet ca niște dragoni albi și jucăuși. De sus, păsările par să danseze printre turnuri, desenând în aer povești numai de ele știute.

Clima din Suflețel este prietenoasă, dar capricioasă. Soarele încălzește cu bucurie mare parte din an, iar ploaia vine des și repezit, ca un copil nerăbdător. Datorită tuturor acestor stropi, vegetația e incredibil de bogată: păduri dese, cu frunze lucioase și umbre răcoroase, se agață de fiecare stâncă, de parcă ar fi o armată de plante aflate în competiția vieții. Printre ele se ascund ferigi uriașe, pini bătrâni, dar și flori ciudate, care se deschid doar când începe ceața să plutească. Unele sunt atât de rare, încât Lordul Mirea a pus soldăței din lemn să le străjuiască, ca nimeni să nu le rănească nici din greșeală.

Animalele din Parcul Suflețel sunt adevărate personaje de basm. Mucarați agili sar de pe o stâncă pe alta, cu blănița aurie sclipind în soare, iar maimuțele cu nas strâmb își fac selfie-uri imaginare, râzând de turiști. Printre stânci se ascund și pisici sălbatice cu ochii ca două lanterne aprinse, iar în vârfuri locuiesc păsări colorate care știu să cânte melodii ce seamănă cu clopoței de cristal. Nici măcar cele mai mici creaturi nu lipsesc: broscuțe cu căciulițe verzi, fluturi cu aripi ca vitraliile și insecte care par niște roboței pricepuți.

Cea mai mare ciudățenie a parcului este însă Piatra-Cămilă, un munte care seamănă perfect cu o cămilă uriașă ce doarme. Se spune că, la miezul nopții, ea își scutură praful de pe cocoașe și oftează adânc, ca un animal străvechi care visează la vremuri demult trecute.

Dar povestea nu se oprește aici! Legenda spune că Parcul Suflețel are un inimă, un copac milenar crescut dintr-o grotă secretă. Cine îl găsește și îi ascultă foșnetul, va auzi poveștile tuturor animalelor și plantelor care au trăit vreodată aici. Lordul Mirea a jurat să păstreze acest copac în siguranță, pentru ca parcul să rămână mereu un loc unde curiozitatea copiilor e la fel de binevenită ca zborul păsărilor.

În Parcul Suflețel, se spune pe şoptite că, când ceaţa pluteşte peste stâncile tremurătoare, unele dintre ele par să se ridice uşor deasupra pământului, ca nişte insule zburătoare, suspendate de aer. Localnicii bătrâni povestesc că sufletele pământului respiră acolo, făcând stâncile să plutească pentru o clipă, înainte ca lumina soarelui să le readucă cu picioarele pe pământ.

Când însuşi primul călător, Lordul Mirea, a descoperit aceste vârfuri, le-a numit „Turnurile Cerului”, fiind convins că oricine le priveşte va simţi fiorul unei lumi magice, asemănătoare cu povestea celor ce călătoreau până pe lună, într-o planetă îndepărtată, unde stâncile plutesc. Uneori, copiii zic că văd siluete în ceaţă, ca niște fiinţe ce se caţără între stânci, şi-atunci, râzând, spun că sunt locuitori ai „Pandorei Sufleţelului”.

În depărtare, după lucrurile cunoscute doar de vânt, se spune că există vârfuri atât de ascuţite şi înguste, încât numai pasărea cerului le poate străbate, iar acele vârfuri sunt cele ce au inspirat visătorii ca Lordul Mirea să primească cu bucurie vizitatori care îndrăznesc să viseze.

Totuşi, magia Parcului Sufleţel nu e doar în apariţiile de stâncă ce par suspendate. În văgăunile adânci, cresc copaci milenari, răsuciţi ca nişte spirale de piatră, arbori cu frunze translucide, care scânteiază noaptea, asemenea stelelor născute în frunziş. Iar animalele, creaturi tăcute, cu pene sau blăniţe alb-albăstrui, ce îşi fac culcuş printre rădăcini și crengi, par tot ca din altă lume. Unele şoptesc în briză melodii pe care doar nevăzătorii le pot auzi.

În Parcul Suflețel, fiecare creatură avea un colț de natură doar al ei.

De exemplu, Elefantul Cantemir trăia lângă nămolurile răcoroase. Dimineața își făcea stretching cu urechile, la prânz muta bolovani doar ca să vadă dacă se pot muta, iar seara asculta ce mai are de povestit apa despre lume. Toți știau că e cel mai blând uriaș din împrejurimi. Cantemir este un elefant cu urechi cât două frunze de palmier și un suflet cât o pădure întreagă. Este calm, grijuliu și mereu pregătit să-i ajute pe ceilalți cu trompa lui puternică.

Îi plăcea mult să facă băi cu noroi parfumat, să ude flori rare la rădăcini cu trompa, să asculte ecourile cascadei.

Dimineața se trezește lent, se întinde majestuos și verifică dacă toate bălțile sunt la locul lor. Pe la prânz gustă frunze fragede și joacă șah cu broscuțele, după-amiaza: face „yoga elefănțească” (își mișcă urechile în ritm lent pentru relaxare). Seara: stă minute întregi cu picioarele și cu trompa în apă, susținând că astfel îșți încarcă bateriile.

Puiul de găină Filip se trezea printre tufe, într-un cuib care se afla la o oarecare înălțime. Își potrivea moțul de trei ori (și tot strâmb rămânea), apoi făcea salturi de jumătate-zbor-jumătate-căzătură până seara, când le povestea stelelor ce prostii a mai făcut. De fire, deși era mic, era curajos și cu o imaginație de hârtie creponată: se pliază, se răsucește, dar revine mereu la formă! Era un aventurier ce visa să zboare mai sus decât orice alt pui de găină a zburat vreodată.

Avea și el câteva îndeletniciri serioase, să inventeze jocuri de sărit în aer, să colecționeze pene colorate de la păsări exotice, pe care încerca să și le lipească, să semene cu papagalul Vasilică. De asemenea, adora să facă glume cu ecoul munților. Imaginați-vă ecouri de piu, piu, piu, pe o ploaie torențială, cu Filip ascuns sub o frunză de brusture de pe malul abrupt al Stâncii Moșuleo.

În fiecare dimineață își aranja penele (de trei ori, pentru că mereu îi stă moțul strâmb). Pe la prânz ciugulea boabe crocante din frunzele arborilor. După amiaza era dedicată antrenamentului jumătate-zbor-jumătate-cădere, iar seara le povestea licuricilor ce aventuri plănuia pentru a doua zi.

Veverița Ema era o acrobată neastâmpărată. La prânz făcea degustări de nuci „cu aromă de aventură”, iar noaptea organiza concursuri de fluturat coada în bătaia vântului. Nimeni nu se plictisea lângă ea. Nici măcar gravitația!

Înțeleaptă din fiere și-a clădit locuința în scorburi rotunde, la jumătatea înălțimii coloanelor de piatră.

Ema putea fi descrisă ca un ghem de energie și istețime, maestră în sărituri și în găsirea micilor comori: ghinde rare, pietricele sclipitoare, semințe cu gust de lămâie, știa cele mai sigure poteci printre stâncile înalte.

Adora să sară cât mai sus (ca să-i facă în ciudă gravitației) și probabil lui Filip.

Dimineața făcea gimnastică acrobatică pe crengi, după care își pierdea timpul căutând ghinda fermecata din Ice Age. La prânz se delecta cu nuci „aromate” iar după amiaza era dedicată explorării stâncilor lamă, de care era extrem de interesat lordul Mirea. Probabil gândea să le folosească pe zidurile weweurilor viitoare.

Poneiul Călin, în schimb, păștea solemn prin câmpiile din vale, meditând la rostul frunzelor de iarbă. Din când în când, ținea discursuri motivaționale furnicilor:

„În viața fiecăruia vine momentul în care trebuie să alegi între a mesteca iarba… și a visa la ea.”

Furnicuțele îl priveau cu ochii mari: era greu să-ți dai seama dacă e profund sau doar foarte foarte amuzant. 

Prefera câmpiile verzi de sub stâncile care ating norii.

Călin era cel mai filozofic ponei din câți există. Nu doar că alerga repede, dar și gândea repede! Ori de câte ori deschidea gura, prietenii lui ridicau sprâncenele și se întreabau dacă să râdă sau să aplaude.

Vorbește ca un mare înțelept al naturii:

„Țelul nobil al oricărui ponei este să-și găsească iarba potrivită, iar odată găsită … să o mestece cu demnitate!”

Ocupația lui principală era, cum am scris mai devreme, să țină discursuri motivaționale pentru furnici, să galopeze între norii de ceață, riscând să ajungă în vreo prăpastie, dar nu-i păsa, fiindcă era preocupat de întrebări existențiale, precum: „Ce importanță are iarba în viața modernă?”

Obișnuia uneori să scrie poezii în pământ cu copita, apoi să le șteargă, convins că „adevărul trăiește doar în moment”

Într-o zi cu o ceață densă care se împleticea printre stânci, cei patru s-au întâlnit pe malul unui lac format de o cascadă înaltă. Apa strălucea albastru, de parcă ascundea lumină în adâncuri.

Elefantul Cantemir își îndreptă urechile și făcu o mică reverență:

- Permiteți-mi să mă prezint: sunt Mărețul Supraveghetor al Nămolurilor Strategice, Doctor în Trompologie Aplicată și Cavaler al Frunzelor Fragede de Apă Adâncă!

Se fâstâci o clipă și adăugă mai natural:

- Dar … prietenii îmi spun simplu Cantemir.

Puiul Filip își înfoie moțul și piui cu o oarecare emoție în glas:

- Eu sunt … Înaltul Protector al Norilor Încurcați, Absolvent al Sărutului Vântului și Expert în Tehnici de Aterizare Neplanificată!

Apoi, cu un zâmbet timid:

- Dar puteți să-mi spuneți doar Filip.

Veverița Ema își umflă pieptul pufos și făcu o piruetă teatrală, unduindu-și cât mai sexy cu putință coada:

- Baroneasa Zburdalnică a Ghindelor Rare, Doamnă a Echilibrului pe Crengi Subțiri și Specialistă în Investigații Jucăușe!

Râse scurt și reveni la firesc:

- Sincer … Ema e suficient.

Poneiul Călin se opri în lumina cascadei și își ridică fruntea cu mare demnitate:

- Mda, .... persoana mea, adică sinele meu aici de față prezent și perfect conștient, Excelența Sa, Ilustrul Vizionar Ecvestru, Promotor al Ierbii cu Sens și Președinte Fondator al Societății pentru Galopul Conștient!

Făcu o pauză dramatică, apoi completă cu și mai multă importanță:

- Pe scurt… Domnul Călin.

Cantemir încercă să ascundă un zâmbet.

- Domnul… Călin?

- Desigur, dragă elefantule. Titlurile nobile nu se scurtează, doar se respectă, rosti poneiul solemn.

Ema își duse două lăbuțe la gură, abia reținând un chicot.

Filip se apropie curios:

- Și… chiar ați fondat societatea aceea?

- Dacă încă nu există, atunci este cu atât mai necesară. Fiecare idee mare începe înainte să fie reală, proclamă Călin cu ton de profesor.

Cei trei se priviră între ei, apoi izbucniră într-un râs prietenos.

- Atunci e clar! spuse Cantemir. Suntem în compania unui mare vizionar.

- Și foarte ambițios! completă Ema.

- Și… puțin amuzant, ciripi Filip. Dar într-un mod nobil!

Călin își arcui demn o sprânceană (mă rog, ce echivalent are un ponei):

- Vă mulțumesc. Accept râsul vostru ca pe un semn de admirație spontană.

- Hopa, ce obiect ciudat avem aici? întrebă Cantemir, care se depărtase puțin și ajunsese pe malul lacului, atingând cu trompa un lucru colorat.

- E un… costum de plajă! ciripi Filip, cu un amestec de uimire și pitic aventurier în ochi.

- În Parcul Suflețel? Aici nu e nici plajă, nici mare! chicoti Ema, învârtindu-se în jurul lui.

- Poate proprietara lui a înțeles marele adevăr, spuse Călin solemn: „Plaja este o stare de spirit, nu un loc anume.”

Filip se uită la el lung.

- Adică… se poate face plajă în vârf de munte?

- Desigur! răspunse poneiul. Dacă soarele e acolo, atunci și vara e acolo!

Costumul părea însă… straniu. Avea flori sclipitoare și paiete care se aprindeau în lumina cascadei. Parcă pulsa. Parcă respira.

- Dacă e pierdut? se îngrijoră Filip. Trebuie să găsim proprietara!

- Sau poate proprietara nu a vrut să-l poarte… spuse Ema șiret. Probabil s-a speriat de paietele astea agresiv de strălucitoare!

- Eu, dacă asta ar fi ținuta obligatorie, aș protesta, declară ferm Cantemir. Trompa mea refuză paietele!

Călin dădu din cap, serios:

- Trebuie să aflăm adevărul profund: „De ce un costum își pierde omului?”

- Sau omul costumul! puiul Filip aproape că țipă, speriat de propriile intuiții.

- Poate e un costum… magic, rosti Ema, cu voce de „tocmai mi-a venit o idee periculoasă”.

Costumul de plajă strălucea în soare ca o scoică fermecată. Culorile sale, turcoaz și auriu, păreau să pulseze a energie. Filip se apropie cu un pas mic, Ema cu doi pași rapizi, iar Cantemir cu un uriaș fleoșc-fleoșc prin apă, când, dintr-odată, o frunză din spatele lor prinse glas:

- Nu atinge !

Un bot lung, pistruiat, se ivise. Un ochi se făcu verde, altul mov, apoi tot corpul își schimbă culoarea ca un curcubeu îndrăcit.

- Bubu! strigă Ema bucuroasă.

- Mare maestre al… măiestriei, se înclină exagerat Filip.

Cameleonul își arcui spatele ca un bătrân înțelept, cu simț al spectacolului:

- Copii ai naturii, să nu vă lăsați înșelați de aparența haioasă a acestui costum!

Își coborî vocea, conspirativ:

- Nu e deloc un simplu slipișor de plajă…

Cantemir înghiți în sec.

- Atunci… ce e?

Bubu își schimbă din nou culoarea, devenind camuflat cu totul: doar gura i se vedea când vorbi.

- Este… Armura de seducție. O relicvă din lumea Travianului! Ea n-are rol să apere de săgeți, ci să distragă orice privire. O folosesc eroinele … și mai ales eroina amazoanei M1m1, care o va găsi la a 69-a aventură a contului. Nimeni n-a văzut-o până astăzi, se spune că a fost creată special pentru ea, doar să trimită Mimi eroina în a șaizecișinoua aventură, nu Floricel, altfel se transformă în artefactul „Budigăii cocălarilor” fără mare efect în luptă …

Filip se lăsă în fund pe penele lui rotunjoare:

- Adică cine poartă Armura seducției devine super erou?

- Sau super caraghios? chicoti Ema, cu gândul la Floricel, cunoscut pentru panatalonii lui roz.

- Depinde din ce unghi privești, spuse Bubu grav.

Cantemir, impresionat:

- Pot să o probez?

Călin privi spre costum, cu aer solemn:

- Eu susțin că obiectele eroice nu trebuie atinse fără un mandat etic. Poate și o ștampilă.

Filip ridică o aripă:

- Eu cred că dacă ar purta-o M1m1, ar fi cea mai rapidă amazoană, toți s-ar uita și nimeni n-ar mai lupta! Călare pe zid, inamicii vor catapulta flori nu chetroaie.

Ema își imagină scena și izbucni în râs:

- Sau poate s-ar lipi de zid încercând să-i ceară autografe!

Cantemir se gândi profund:

- Din ce e făcută această armură, nu prea pare capabilă să protejeze!

Bubu clătină din cap, înțelept:

- Exact. Armura nu protejează corpul… ci misiunea.

Călin, impasibil, în stilul lui solemn:

- E o piesă importantă în arhitectura strategică a destinului. Un simbol al auto-determinării transcendentale a eroinelor contemporane.

Ema dădu din coadă:

- Traducem asta prin „mai bine să nu punem lăbuțele pe ea”, da?

Toți dădură din cap de acord.

Chiar și Călin, dar doar o fracțiune de milimetru.

Astfel, cei patru se retraseră din nou pe cărarea lor, lăsând costumul neatins și povestea lui neterminată, plutind în aer ca un secret lăsat să crească.

Bubu rămase lângă apă, privind spre cascadă:

- Când eroina va porni în misiunea 69, Lordul Mirea va afla adevărul despre copacul milenar și va încerca să recupereze Armura seducției pentru Suflețel. Întrebarea care se pune acum, cine are mai multe catapulte: M1m1 sau Suflețel.

Apoi se făcu complet invizibil. Sau poate doar se făcuse exact aceeași culoare precum costumul misterios de plajă.