Regizoarea din Poieniță: Saya și Haosul Creativ

La poalele unui munte acoperit de zăpadă strălucitoare, într-o pădure deasă de foioase care părea desprinsă dintr-un basm, se întindea o poieniță plină de viață. Lumina dimineții se strecura printre crengile stejarilor și fagilor, desenând umbre jucăușe pe covorul verde de iarbă și mușchi moale. Aerul era proaspăt, încărcat cu mirosuri care îmbinau dulceața florilor sălbatice cu aroma pământului umed și a frunzelor ucise de iarna trecută. În apropiere, se simțea o adiere umedă, venind de la lacul de azur care strălucea ca un safir la marginea pădurii.

Poienița era un mic paradis, o explozie de culori și forme. La marginea ei, tufișuri dese de măceșe purtau bobițe roșii, în timp ce florile de cicoare, albastre ca cerul, își deschideau petalele spre soare. Din loc în loc, câteva margarete și clopoței violeți înfrumusețau peisajul, iar un câmp de păpădii scutura semințe argintii în vânt. În centrul poieniței, un pârâu limpede șerpuia liniștit, reflectând cerul și frunzele de toamnă care cădeau leneșe din copaci. Stropii săi cristalini emanau o răcoare care se simțea chiar și de la distanță.

În această poieniță, viața își urma cursul firesc, iar animalele mici, locuitorii acestui colț de natură, păreau să formeze o comunitate perfect echilibrată. O familie de veverițe zburdalnice își făcuse casă într-un fag bătrân de la marginea poieniței. Le puteai vedea alergând pe crengi, purtând alune sau ghinde în fălcuțele lor mici, iar uneori, se opreau să se certe jucăuș pentru o nucă mai mare.

    Nu departe, o pereche de iepuri procreau lângă un tufiș, adulmecând aerul cu boticurile lor fine. Păsările adăugau o coloană sonoră perfectă acestui tablou natural. Pițigoi, măcălendri și sturzi cântau fiecare în ritmul său, creând o melodie ce părea să sărbătorească frumusețea zilei. Mai sus, pe cerul de un albastru pal, o pereche de ulii plana liniștit, veghetori tăcuți ai acestui tărâm magic.

Lacul din apropiere era o oază de liniște, oglindind muntele înzăpezit ca într-un tablou. Pe malurile sale, broaștele își cântau serenadele, iar câteva libelule cu aripi translucide zburau grațios deasupra apei. Uneori, un pește sărea brusc din adâncuri, formând unde concentrice care se propagau încet pe suprafața lucioasă a lacului.

În timpul serii, când soarele începea să apună, poienița se transforma într-un spectacol de culori. Razele aurii ale soarelui luminau pajiștea, iar umbrele copacilor deveneau lungi și misterioase. În acest moment al zilei, vulpea cea roșcată ieșea din vizuina sa ascunsă, mișcându-se cu grație printre tufișuri, căutându-și cina. Noaptea, greierii și bufnițele preluau ștafeta sonoră, transformând poienița într-o altă lume, una plină de mister și liniște adâncă, un loc unde natura își dezvăluia frumusețea în cele mai mici detalii, iar viața pulsa în armonie.

În mijlocul poieniței pline de viață, cei câțiva supravierțuitori ai Daciei travianistice au decis că monotonia nu avea ce căuta în această zi perfectă. Au adunat materialele necesare pentru decor, catapulte stricate, cherestea de la hambarele dărămate și au început repetițiile pentru propria lor versiune a poveștii Albă ca Zăpada și cei șapte pitici. Saya, cu o pălărie improvizată, sustrasă de la un colonist și o pâlnie din beciul lui Nixon pe post de portavoce, era regizorul oficial și striga încontinuu instrucțiuni.

– „Hai, Mimi, fii mai dramatică! Mai multe lacrimi, că doar ești Albă ca Zăpada”, a strigat Saya, agitând brațele ca o pasăre derutată.

Mimi, îmbrăcată într-o „rochie” improvizată dintr-un cearșaf alb prins cu sfoară, se învârtea grațios, însă oftă exasperată.

– „Saya, sunt Albă ca Zăpada, nu o nimfă din repertoriul teatral grecesc! Ce atâtea lacrimi? Eu doar mă prăbușesc elegant pe jos, nu plâng ca la telenovele!”

Dana, cu o glugă neagră aruncată peste cap și o „oglindă” improvizată din tigaia lui Mimi, își intrase rapid în rolul Împărătesei celei rele. Totuși, la replica-cheie, lucrurile au început să scârțâie.

– „Adu-i mărul, Dana!”, a strigat Saya, gesticulând dramatic.

Dana ridică mărul roșu – singurul fruct care arăta decent din coșul lor improvizat de recuzită – și îl inspectă cu atenție.

– „Nu pot maică, cum să o otrăvesc eu pe Mimi. Adică, de ce să i-l dau ei? Uită-te ce frumos e! Eu mai bine îl mănânc!”

Mimi o privi uimită, mâinile în șolduri:

– „Dana, serios? Cum rămâne cu „oglindă oglinjoară, cine are cei mai mulți elefanți din țară?” și toată treaba aia cu gelozia? Doar TU trebuie să fii cea mai frumoasă din țară!”

– „Și exact asta vreau, Mimi,” răspunse Dana, mușcând din măr cu un zâmbet șmecher. „Frumusețea vine și dintr-un stil de viață sănătos. Așa că eu mănânc mărul!”

Piticii, grupați pe margine, priveau scena dezamăgiți. Ciprian, care juca „piticul înțelept”, își ridică pălăria făcută dintr-o pungă de hârtie și interveni:

– „Scuze, dar dacă Dana mănâncă mărul, nu mai avem poveste. Ce facem? Inventăm un nou final? Albă ca Zăpada o convinge pe Regină să înceapă terapie?”

Lorant, aka Morocănosul, mârâi sarcastic:

– „Nici nu-mi pasă! Eu nici n-am vrut rolul ăsta! De ce n-am putut fi eu Albă ca Zăpada? Aș fi fost fabulos!”

Xvendetta, încruntat, se băgă în discuție:

– „Lorant, taci! Nu-i suficient că m-ai făcut să-mi pun această pălărie caraghioasă?”

Floricel, cu un zâmbet ironic, adăugă:

– „Păi Lorant, oricum ar fi, tu ești Morocănosul perfect! Ești natural, nici măcar n-ai nevoie să joci!”

Lorant îl fulgeră cu privirea:

– „Hai, măi, Floricel, cum ai zis? Mă provoci? Știi bine că am mai mult talent decât toți piticii la un loc!”

Cesar, care juca „piticul adormit”, căsca teatral:

– „Știți ceva? Cred că voi faceți mai multă dramă decât povestea propriu-zisă. Dacă îmi stricați ora de somn, mă revolt!”

Liviu, cel care improvizase o barbă din lână albă, interveni împăciuitor:

– „Hai, băieți, ce facem? Mergem mai departe cu povestea sau transformăm totul într-o parodie? Poate ar trebui să facem o versiune modernă. Albă ca Zăpada refuză mărul pentru că e bio și Regina se apucă de gătit smoothie-uri sănătoase.”

În acest moment, Saya ridică megafonul improvizat și strigă:

– „Stop! Tăcere pe platou! Hai să încercăm din nou scena asta, dar fără atâtea comentarii!”

Dana ridică mâna cu mărul pe jumătate mâncat:

– „Prea târziu, Saya! Am terminat mărul. Fă rost de altul!”

În timp ce Saya încerca să restabilească un minim de ordine pe „platoul de filmare”, Lordul Mirea își făcu apariția în poieniță cu un aer triumfător. Trăgea după el un lup legat cu o frânghie groasă, iar animalul, deși părea blând, nu era deloc fericit de situație. Lupul mârâia încet, iar coada lui se mișca agitat.

– „Tadaaa! Am sosit!”, exclamă Mirea, cu o mândrie exagerată.

Saya se întoarse spre el, uitându-se la lup și punând mâinile în șolduri:

– „Domnule Mirea, ce... ce faceți? Ce e asta? Lupul? Ce legătură are asta cu povestea? Suntem la ‘Albă ca Zăpada’, nu ‘Scufița Roșie’!”

Lordul Mirea se opri, uitându-se confuz:

– „Albă ca Zăpada? Sigur? Cesar, ce mi-ai scris în privat?”

– „Nu știu ce să zic, eram concentrat să-ți număr berbecii!” 

Mimi, cu rochia ei improvizată din cearșaf, oftă adânc:

– „Serios? Ați adus un lup adevărat?! Știți ce? Dacă vreți să reinventați povestea, eu mă duc acasă. Te pomenești că o să mă faceți capră și o să mă dotați cu trei iezi”

Dana, care tocmai terminase de lustruit tigaia-oglindă, începu să râdă:

– „Poate că Lordul Mirea are dreptate. Lupul ăsta e mai fioros decât mărul meu otrăvit. Poate ar trebui să schimbăm scenariul și să vedem cine supraviețuiește.”

Piticii, care până atunci se certaseră între ei pentru cine avea rolul cel mai important, au simțit momentul prielnic să intervină. Ciprian, înțeleptul grupului, vorbi primul:

– „Eu cred că Lordul Mirea a intuit că ne vom certa. Gândiți-vă! Lupul poate fi factorul surpriză din poveste. Ce-ar fi să fie el vrăjit de frumusețea Albei ca Zăpada și să devină paznicul de încredere al ei? Ar fi o poveste complet nouă!”

– „Atunci îmi aduc și eu un elefant, să echilibrez situația” râse Dana.

    Lorant, alias Morocănosul, râse ironic:

– „Salvează pe Albă ca Zăpada? Lupul ăsta abia se abține să nu-l muște pe lordul Mirea. Hai, mă, să fim serioși! Eu zic să schimbăm povestea complet. Ce ziceți de ‘Cei șapte pitici și merele de aur? Eu aș fi protagonistul, evident!”

– „Daaaaa! Multe mere!” se bucură Dănuța.

Xvendetta ridică mâna, enervat:

– „Nu, nu, nu, stați puțin! Dacă e să schimbăm povestea, propun să facem ‘Frumoasa și Bestia’. Lupul ar fi bestia, iar Albă ca Zăpada devine frumoasa. Eu pot să joc perfect rolul naratorului!”

Floricel interveni imediat:

– „Pe bune, Xvendetta? Și cine ar fi frumoasa? Să te văd, pe cine alegi dintre frumoasele noastre?”

Cesar, mereu calm și puțin obosit, adăugă cu o voce molcomă:

– „Sincer, eu aș propune să jucăm ceva mai relaxant. Poate ‘Peter Pan’. Aș putea fi perfect un pirat somnoros. Lupul poate fi crocodilul... sau ce o fi el. Dar nu ajung, trebuie să fie mai mulți lupi”

Liviu, care încerca să mențină o atmosferă mai serioasă, ridică o mână:

– „Haideți, băieți, să revenim la povestea originală. Saya are dreptate, trebuie să jucăm ‘Albă ca Zăpada’. Doar că lupul poate fi un element nou!”

Lorant mârâi din nou, dând ochii peste cap:

– „Deci, în concluzie, Lupul devine mai important decât noi, piticii? Nu mă bag în povestea asta, dacă eu, Morocănosul, nu sunt în centrul atenției!”

Dana, mestecând ultima bucățică din mărul pe care ar fi trebuit să-l folosească în scenă, dădu un sfat ironic:

– „Știți ceva? Hai să facem un mash-up. Albă ca Zăpada e vânată de lup, dar o salvează Scufița Roșie. Și la final, piticii îl mănâncă pe vânător. E modern și interesant.”

Saya, disperată, flutură megafonul improvizat:

– „Tăceți! Sunteți imposibili! Lordul Mirea, lasă lupul! Ceilalți, decideți-vă odată! Ori rămânem la povestea clasică, ori facem un haos general, că oricum spre asta ne îndreptăm!”

Râsetele lor explodară din nou, iar lupul, profitând de neatenția lui Mirea, smuci frânghia și o zbughi înapoi în pădure. Lordul Mirea strigă:

– „Ei bine, gata, nu mai avem lup! Sunteți mulțumiți acum?!”

Piticii se întoarseră unul spre altul, iar Ciprian concluzionă, râzând:

– „Ei bine, fără lup, rămânem la vechea poveste. Cine are un măr?”

Saya oftă și privi cerul:

– „Și eu credeam că animalele din poieniță sunt cele mai gălăgioase...”