Deși zilele curg lin, fără mare tulburare, monotonia nu și-a găsit loc în acest colț de lume. În fiecare anotimp, satul se umple de voioșie și culoare, căci evenimentele locale sunt sufletul comunității. Primăvara aduce Festivalul Meșteșugarilor, când străzile înguste se umplu de tarabe încărcate cu țesături fermecate, sculpturi din lemn vrăjit și elixire făurite după rețete străvechi. În toiul verii, toată suflarea satului ia parte la Sărbătoarea Bucatelor Vrăjitorești, unde gospodinele își întrec măiestria în pregătirea celor mai alese feluri de mâncare – de la supe ce îți potolesc orice durere, la prăjituri ce îți amintesc de cele mai frumoase visuri.
Toamna, meșteșugarii și fermierii își unesc priceperea în timpul Marii Șezători, un eveniment ce adună laolaltă povești, cântece și descântece, transmise din generație în generație. Iarna însă, cătunul devine un tablou desprins dintr-un basm – lumini magice dansează pe acoperișuri, iar copii își petrec serile la gura sobei, ascultând legende despre ființe și creaturi fantastice care, se spune, încă pândesc dincolo de munți.
În mijlocul acestui univers tihnit trăia Alina, fiica brutarului și a croitoresei cătunului. O fată cu ochi scânteietori și o fire liberă, mereu dornică să descopere noi taine ascunse în lumea din jur. Spre deosebire de alți copii ai satului, care își petreceau zilele urmând tradițiile familiei, Alina își petrecea orele cutreierând pădurile, studiind plantele cu proprietăți misterioase sau încercând să descifreze simbolurile stranii sculptate pe pietrele vechi din jurul templului. Deși părinții ei își doreau ca fiica lor să urmeze meseriile de familie, ei nu puteau ignora sclipirea din ochii ei atunci când citea despre magie sau când experimenta mici vrăji nevinovate. Curiozitatea ei nu cunoștea margini, iar destinul părea să aibă planuri mari pentru Alina...
Într-o zi, un porumbel roz s-a oprit în fața casei, aducând în cioc un plic gros, sigilat cu ceară roșie.
Cu inima bătându-i nebunește, Alina a desfăcut scrisoarea și a citit:
"Dragă domnișoară Alina,Avem plăcerea de a vă informa că ați fost acceptată la Școala Hogwarts de Magie și Vrăjitorie. Anexat veți găsi lista cu manualele și echipamentele necesare pentru primul an de studiu.Anul școlar începe la 1 septembrie. Așteptăm bufnița dumneavoastră cu confirmarea acceptului dumneavoastră cel târziu până la 31 iulie.Cu sinceritate,Mimi McGonagall, Școala Hogwarts de Magie și Vrăjitorie"
Însă vestea nu a fost primită cu bucurie de părinții Alinei. Îngrijorați de siguranța ei și dornici să o vadă urmând un drum mai stabil, aceștia au refuzat să o lase să plece. Mai mult, în încercarea de a o proteja, au închis-o în camera ei, sperând că astfel îi vor alunga visurile despre magie.
Dar în miez de noapte, când umbrele se lungeau pe pereți și doar luna veghea asupra cătunului, un zgomot puternic a spart liniștea. Motorul unei motociclete vrăjite a răsunat deasupra acoperișurilor, iar o siluetă masivă a aterizat cu un zgomot surd în curtea casei. Era Floricel, un bărbat impunător, cu barbă încâlcită și ochi blânzi, îmbrăcat într-o haină din piele de dragon.
Cu o mișcare hotărâtă, a deschis geamul camerei Alinei și i-a întins o mână puternică.
"Hai, micuțo, timpul nu ne așteaptă!"
Fără să stea pe gânduri, Alina a prins mâna întinsă și, într-o clipă, s-a trezit pe șaua motocicletei. Cu un răget puternic, motorul a prins viață și cei doi s-au înălțat în văzduh, lăsând în urmă cătunul adormit.
Drumul spre Hogwarts era o adevărată aventură. Vântul îi ciufulea părul, iar stelele păreau mai aproape ca niciodată. Pe sub ei, pădurile păreau râuri de umbre, iar munții se conturau ca niște uriași adormiți. Uneori, motocicleta părea să treacă prin perdele invizibile de lumină, dezvăluind priveliști ascunse – castele plutitoare, păsări de foc care dansau pe cer și insule fermecate ce apăreau și dispăreau în ceața nopții.
În cele din urmă, departe în depărtare, Alina a zărit silueta impunătoare a Hogwarts-ului. Inima i s-a umplut de emoție. O nouă viață era pe cale să înceapă.
Ajunsă în Marea Sală a castelului, Alina își privi cu emoție noii colegi. Profesorul Cobra Boy conducătorul Casei Viperinilor, cu o privire tăioasă, stătea neclintit, în timp ce Dana Dumbledore, cu o aură impunătoare, îi privea pe toți cu înțelepciune. Șeicul, un băiat mândru și sigur pe sine, își trecea mâna prin părul des, iar Saya, cu un zâmbet prietenos, își frământa mâinile.
Când a venit rândul lor, Pălăria Magică a șoptit un singur cuvânt pentru fiecare dintre ei: "Grifindor!" Masa casei a izbucnit în aplauze, iar Alina, înconjurată de noii săi prieteni, simți pentru prima dată că se află cu adevărat acasă.
Într-o seară liniștită, în timp ce Alina răsfoia manualul de Istorie a Magiei în dormitorul casei Grifindor, o mică fițuică îngălbenită de vreme căzu dintre pagini. Era o bucată de pergament vechi, scrisă cu cerneală care părea să strălucească ușor în lumină. Cu inima bătându-i puternic, o ridică și citi cu voce tare:
"Vrăjitorii Natari, pierduți în istorie, dar nu uitați. Ascunși între munți, printre ruine și legende, ei au stăpânit secretele măiestriei magice cum nimeni altcineva nu a făcut-o vreodată. Urmele lor sunt rare, dar pentru cei ce știu unde să privească, adevărul încă așteaptă să fie descoperit."
Alina își privi prietenii, Saya și Șeicul, care se aplecaseră curioși asupra pergamentului.
— Ai auzit vreodată de Vrăjitorii Natari? întrebă Alina cu o sclipire în ochi.
— Pare o poveste veche, spuse Saya. Dar ceva îmi spune că nu e doar o legendă. Profesorul Cobra Boy a menționat odată un neam pierdut de vrăjitori cu abilități unice…
— Da, dar nimeni nu vorbește despre ei deschis, adăugă Șeicul, frământându-și bărbia gânditor. Unii spun că erau inventatori geniali, alții că posedau o magie imposibil de reprodus. Se spune că au trăit într-o vale ascunsă, inaccesibilă oamenilor obișnuiți.
— Vrăjitorii Natari... murmură Alina. Dacă există măcar o șansă ca să fi rămas urme ale lor, trebuie să aflăm mai multe!
Entuziasmați de această descoperire neașteptată, cei trei prieteni au început să pună la cale o expediție. Dar unde aveau să caute mai multe informații? Biblioteca interzisă? Catacombele Hogwarts? Sau poate chiar pe terenul interzis al castelului?
Aventura lor abia începea...
La următorul curs, Saya ridică mâna și întrebă:
— Doamna profesor, ce ne puteți spune despre natari:
Profesoara Mimi McGonagall îi privi pe elevi cu o expresie gravă, oftând adânc înainte de a începe să vorbească.
— Natarii, spuse ea încet, sunt o civilizație antică și misterioasă, despre care puțini mai știu astăzi. În vremuri de mult apuse, aceștia erau cunoscuți pentru măiestria lor în arta construcțiilor și pentru artefactele de o putere inegalabilă pe care le creau. Se spune că dețineau secrete ale magiei pierdute și că erau capabili să ridice structuri monumentale, adevărate minuni ale lumii.
McGonagall făcu o pauză, lăsându-le timp să proceseze informațiile.
— Cu toate acestea, puterea și cunoștințele lor au atras invidia și teama altor popoare. În cele din urmă, natarii au fost atacați și civilizația lor a fost distrusă, lăsând în urmă doar ruine și artefacte ascunse. Astăzi, rămășițele culturii lor sunt păzite de forțe necunoscute, iar cei care încearcă să dezgroape secretele natarilor se expun unor pericole imense.
Privirea profesoarei deveni și mai serioasă.
— Vă avertizez, dragii mei, că explorarea acestor mistere poate fi extrem de periculoasă. Lăcomia și dorința de putere au dus la căderea multora care au încercat să dezvăluie secretele natarilor. Este esențial să abordați aceste povești cu prudență și respect pentru cei care au trăit înaintea noastră.
Alina, Saya și Șeic se priveau între ei, conștienți de gravitatea cuvintelor profesoarei. Cu toate acestea, curiozitatea lor era acum și mai aprinsă, iar dorința de a descoperi adevărul despre natari îi unea într-o hotărâre tăcută.
În seara următoare, cei trei se hotărâră să intre în Catacombe, pentru a investiga. Scările din piatră rece coborau abrupt în întuneric, iar cei trei prieteni pășeau cu grijă, cu baghetele ferm strânse în mâini.
Aerul din catacombele Hogwarts-ului era greu, înțesat de mirosuri de mucegai, pământ reavăn și ceva mai subtil – un iz metalic, ca de sânge vechi.
Pe pereți, lumina slabă a baghetelor arunca umbre răsucite, distorsionate, care păreau să prindă viață în colțurile întunecoase. Ici și colo, rădăcini groase străpungeau bolțile, părând niște tentacule pietrificate care își căutau pradă.
— Sigur e o idee bună? șopti Saya, oprindu-se o clipă să-și tragă sufletul.
— Prea târziu să ne întoarcem, mormăi Șeicul, privind peste umăr.
Un foșnet slab se auzi din întuneric, urmat de un scârțâit prelung, ca și cum cineva ar fi zgâriat piatra cu gheare lungi. Alina înghiți în sec și își ridică bagheta.
— Lumos Maxima!
Un glob de lumină se aprinse, dezvăluind creaturile care pândeau în umbră. O duzină de ochi galbeni sclipeau din crăpăturile pereților. Un roi de păianjeni mari, cu carapace unsuroasă, se răspândi rapid, retrăgându-se de lumină. Pe tavan, o creatură osoasă, cu aripi membranoase, se strecură în liniște printre stalactite.
Din spatele lor, un alt sunet îi făcu să înghețe – un zgomot înfundat de pas greu, hotărât.
— Floricel! șopti Saya.
Paznicul se apropia, probabil ghicind încotro se îndreptaseră.
— Nesăbuiților! Eram sigur că veți face o boroboață. Dacă tot ați pornit, să mergem, și așa aveam de rezolvat ceva în catacombe. Grăbiți pasul, nici nu vă imaginați ce sau cine sălășluiește prin aceste grote infernale.
Trebuiau să se grăbească.
— Pe aici! spuse Alina, arătând spre o boltă joasă.
Se strecurară prin deschizătura îngustă, târându-se pe podeaua acoperită de praf și resturi de oase.
Undeva, în depărtare, un urlet prelung străpunse liniștea. Ceva îi aștepta mai departe…
Catacombele păreau să se lărgească brusc, dezvăluind un salon vast, cu coloane înnegrite de timp și ziduri acoperite de simboluri vechi, pe jumătate erodate. O ceață densă se ridica de la podea, acoperind lespezile crăpate și dând locului un aer straniu, ca și cum întreaga încăpere ar fi fost suspendată între lumi.
Un fior rece le străbătu șira spinării când au auzit un șuierat ascuțit, urmat de un răget gutural. Îngroziți, se ascunseră în spatele unei coloane și priveau cu sufletul la gură scena terifiantă care se desfășura în fața lor.
În mijlocul salonului, două creaturi se înfruntau într-o luptă cumplită. Monstrul Alucard, o făptură grotescă, cu două capete – unul de vampir cu colți lungi și ochi strălucind în întuneric, celălalt de troll, uriaș și desfigurat – se repezise asupra Basiliscului. Șarpele uriaș se încolăcea furios în jurul coloanelor, scuipând venin și șuierând amenințător.
Alucard izbi cu o gheară colosală, iar solzii groși ai Basiliscului se zguduiră sub forța impactului. Într-o fracțiune de secundă, capul de troll scoase un urlet furios și încercă să sfărâme gâtul șarpelui, în timp ce capul de vampir se apleca să-i sfâșie burta. Basiliscul, însă, se răsuci fulgerător, reușind să își înfigă colții uriași în umărul monstrului. Un urlet asurzitor răsună în catacombe, zguduind pereții.
Alina, Saya, Șeicul și Floricel își țineau respirația. Trebuiau să plece, și repede. Dar singura cale de ieșire trecea prin încăpere, pe lângă cele două bestii.
— Acum! șopti Floricel, trimițând cu bagheta magică un ghem de foc spre Alucard.
Profitând de momentul de confuzie provocat de lovitura lui Floricel, cei patru se strecurară de-a lungul peretelui, ținându-se cât mai aproape de umbre. Alina simți cum inima îi bubuia în piept când trecu la doar câțiva pași de coada uriașă a Basiliscului, care se zvârcolea spasmodic pe podea. Saya se împiedică pentru o clipă, dar Floricel o prinse la timp și o împinse mai departe.
Un nou răcnet, mai puternic, umplu încăperea – Basiliscul reușise să-și încolăcească trupul în jurul lui Alucard, strângând din ce în ce mai tare. Capul de vampir urla de furie, în timp ce cel de troll își pierdea suflul.
Cei patru se strecurară printr-un coridor lateral exact în momentul în care o coloană masivă se prăbușea peste bestii, acoperindu-le din nou în ceața groasă.
Fără să privească în urmă, alergară mai departe prin catacombe, cu răgetele stinse ale lui Alucard răsunând în depărtare…
Ieșind din catacombe, Alina, Saya, Șeicul și Floricel se opriră brusc, privind uimiți peisajul straniu din fața lor. Nu se mai aflau sub Hogwarts, nici măcar pe pământul cunoscut al vrăjitorilor. În jurul lor, se întindea un tărâm straniu, interzis, cu forme de viață pe care nimeni nu le-ar fi crezut posibile.
Cel mai impunător dintre toate era Arborele Șui, un copac uriaș, dar cu trunchiul răsturnat. Rădăcinile sale noduroase se ridicau spre cer, mișcându-se lent, ca niște tentacule înfometate, iar coroana bogată și întunecată era înfiptă adânc în pământ, absorbind nutrienți din solul moale. Printre crengile sale răsucite se auzeau foșnete ciudate, iar când priviră mai atent, își dădură seama că se hrănea cu canguri zburători. Aceste creaturi bizare aveau blană argintie și aripi membranoase, cu care planau de la o creangă la alta. Din când în când, unul dintre ei era prins de rădăcinile copacului și tras în jos, înghițit de frunzișul dens.
Cu pași măsurați, ocoliră zona periculoasă, însă se treziră față în față cu o altă amenințare: Bolovanii Carnivori. La prima vedere, arătau ca niște pietre obișnuite, acoperite de mușchi verzui, însă imediat ce o lăcustă cu coarne ascuțite ateriza pe ele, se desfăceau ca niște falci și înghițeau prada într-o clipită.
Lăcustele, la rândul lor, nu erau ființe obișnuite – aveau corpuri sidefii, acoperite cu o carapace dură, iar din fruntea lor creșteau două coarne spiralate, folosite atât pentru luptă, cât și pentru a emite sunete stridente care derutau prădătorii.
În aer, fluturau Păsările-Păianjen, creaturi cu aripi translucide și corp acoperit de peri fini, asemenea unui tarantule. Se legănau dintr-o parte în alta, lăsând în urmă fire subțiri de mătase care sclipeau în lumina stranie a acestui loc. Saya făcu un pas greșit și simți cum piciorul i se lipește de una dintre aceste plase. Cu un țipăt scurt, își scoase bagheta și tăie repede firul, scăpând la timp înainte ca o Pasăre-Păianjen să se repeadă asupra ei.
Alina privi în jur, simțindu-se ca într-un vis ciudat. Totul în acest tărâm părea să sfideze logica, legile naturii și chiar ale magiei pe care o cunoștea. Ce loc era acesta? Și cum aveau să scape din el?
Floricel le făcu semn să-l urmeze, strecurându-se cu grijă printre rădăcinile Arborelui Șui și ocolind Bolovanii Carnivori. Dincolo de o pajiște luminată de licurici uriași, ascunsă printre stânci colțuroase, se afla o cascadă strălucitoare, din care apa curgea în sus, nu în jos. Picăturile de apă păreau să sfideze gravitația, plutind ușor spre cer ca niște perle lichide.
— Urmați-mă, spuse Floricel, întorcându-se spre ei cu un zâmbet șiret. Faceți exact ce fac eu!
Fără să le mai lase timp de ezitare, sări prin perdeaua de apă strălucitoare și dispăru. Alina, Saya și Șeicul se priviră pentru o clipă, apoi își luară inima în dinți și se aruncară după el.
Când ajunseră de cealaltă parte, se simțiră de parcă lumea însăși se răsturnase. Erau pe tărâmul piticilor, însă totul era pe dos. Furnicile erau acum niște colosi, înalți cât turnurile Hogwarts-ului, cu mandibule puternice și antene ce se mișcau ca niște brațe vii. Se mișcau greoi printre dealurile acoperite de mușchi, ridicând bolovani cât casele, pe care îi cărau spre mușuroaie uriașe, adevărate cetăți din pământ și rădăcini.
Pe de altă parte, elefanții, cândva uriași, erau acum niște făpturi mititele, nu mai mari decât niște șoricei. Se alergau jucăuși pe sub picioarele furnicilor, trompele lor miniaturale scoțând sunete subțiri, ca niște fluiere delicate. Alina se opri să privească unul dintre elefănțeii care îi urcase pe pantof, uitându-se la ea cu ochii lui mari și blânzi.
În văzduh, fluturau vulturi cât un fluture, încercând fără succes să vâneze o omidă care acum era mai mare decât ei. Prin iarbă, se mișcau leneși melci cât caii de povară, cu cochilii strălucitoare, iar prin copacii de ciuperci gigantice, țopăiau broaște țestoase cât vrăbii, agitând din piciorușele lor scurte.
— Pe cât e de minunat, pe atât de ciudat..., șopti Saya.
— Și periculos!, adăugă Floricel. Trebuie să ne găsim repede drumul, altfel am putea deveni prea mici pentru a ne mai întoarce vreodată...
Floricel se opri brusc și își întoarse privirea spre o pădure neobișnuită de trifoi uriaș, care își întindeau frunzele cât niște umbrele gigantice. Vântul adia ușor, făcându-le să foșnească precum pânzele unei corăbii.
— Așteptați-mă aici. Trebuie să fac ceva.
Fără alte explicații, se strecură printre tulpinile înalte cât niște copaci și dispăru în desișul verde.
Alina, Saya și Șeicul rămaseră pe marginea drumului de mușchi moale, schimbând priviri îngrijorate.
— Ați observat și voi? murmură Saya. Floricel nu ne spune tot. Pare că știe mai multe despre acest loc.
— Poate că da, dar întrebarea e: de ce ne-a adus aici? spuse Șeicul, scrutând pădurea. Ar trebui să ne grăbim. Nu putem pierde vremea. Dacă Natarii au existat cu adevărat, trebuie să găsim dovezi.
— Dacă sunt doar o legendă? întrebă Alina, frământându-și bagheta între degete.
— Dar dacă nu sunt? răspunse Șeicul, ridicând din sprâncene.
Înainte ca Alina să poată spune ceva, un zumzet puternic le atrase atenția. Deasupra lor, cobora lin o creatură uriașă – o buburuză imensă, cu aripi delicate de aproape doi metri, care străluceau în soarele palid al tărâmului piticilor.
— Salutare, dragi rătăciți! ciripi creatura, plescăindu-și delicat aripile. Eu sunt Nusica. Văd că sunteți noi pe aici.
Cei trei priveau fascinați buburuza vorbitoare, fără să îndrăznească să spună ceva. Nusica se așeză pe un trunchi de iarbă răsturnat și își frecă piciorușele, de parcă ar fi avut un secret de împărtășit.
— Căutați Vrăjitorii Natari, nu-i așa?
Saya tresări.
— De unde știi?
— Eu știu multe. Ascult vântul, vorbesc cu florile, iar ele îmi spun povești vechi. Nusica înclină ușor capul. Dacă vreți dovezi ale existenței lor, trebuie să căutați în Templul Ecourilor, din adâncurile acestui tărâm. Acolo, legendele prind glas și umbrele trecutului vă pot dezvălui secretele lor.
— Și cum ajungem acolo? întrebă Alina, încercând să își ascundă nerăbdarea.
— Ohoho! chicoti Nusica. Drumul nu-i ușor. Mai întâi, trebuie să treceți de Râul Oglindă, unde fiecare reflexie ascunde o posibilă capcană... și unde realitatea și iluzia se împletesc.
Cei trei se priviră, simțind fiorii unei noi aventuri. Erau mai aproape ca niciodată de adevăr. Nusica își luase zborul, urându-le noroc
Floricel se întoarse din pădurea de trifoi uriaș cu o expresie serioasă și, fără să spună nimic, îi întinse Sayei o pereche de șlapi magici. Arătau obișnuit – din piele moale, cu tălpi groase – dar aveau un luciu straniu, ca și cum fiecare pas ar fi lăsat o urmă invizibilă în aer.
— Ia-i, o să ai nevoie de ei, spuse el simplu.
Saya îi luă cu neîncredere și îi încălță. În momentul în care își ridică piciorul, simți că nu mai atinge pământul.
— Pot... pot merge prin aer?! exclamă ea.
— Exact! zâmbi Floricel. Iar acum trebuie să ne grăbim.
Drumul până la râu nu fu lung, însă când ajunseră, rămaseră fără cuvinte. Râul Oglindă nu era un râu obișnuit. Apa lui nu curgea, ci părea suspendată, mișcându-se lent, ca o suprafață lichidă de sticlă vie.
Când se uitară mai atent, văzură că nu reflecta realitatea, ci dorințele lor cele mai profunde.
Alina privi și își văzu părinții îmbrățișând-o, zâmbind cu mândrie și permițându-i, în sfârșit, să-și urmeze destinul de vrăjitoare. Saya văzu o versiune a ei stând pe un tron, conducând o mare școală de magie. Iar Șeicul... se văzu ridicând o baghetă legendară, puterea pură pulsându-i prin vene.
Râul începu să șoptească.
— Vino… vino să îți împlinești dorințele...
Apa se mișcă ușor, formând mâini translucide care încercau să îi tragă în adâncuri.
— Nu priviți! strigă Floricel. E doar o iluzie!
Dar era greu să ignore chemarea râului. Atracția era hipnotizantă.
Saya își scutură capul, încercând să-și alunge imaginea falsă. Apoi își privi șlapii magici.
— Eu pot trece! Și pot să vă iau și pe voi!
Fără să mai stea pe gânduri, își luă avânt și păși deasupra râului, ca și cum ar fi mers pe o podea invizibilă. Simțea cum aerul vibra sub tălpile ei, dar șlapii o susțineau.
— Alina, întinde-mi mâna!
Alina își smulse privirea din apa fermecată și, cu un ultim efort de voință, se agăță de Saya. Aceasta o ridică și o duse pe malul celălalt, în siguranță.
Râul șopti din nou, chemând-o înapoi. Dar Saya își scutură capul și se întoarse după Șeic. Îl văzu hipnotizat de imaginea sa, cu bagheta puterii în mână.
— Șeic, e o minciună! Tu nu ai nevoie de asta ca să fii puternic!
Băiatul ezită, dar într-un final, își strânse pumnii și se desprinse de vraja râului. Saya îl prinse și îl duse peste apă.
Ultimul fu Floricel, care deja se îndepărtase de margine, ținând privirea ațintită înainte.
Când Saya ajunse cu toți pe celălalt mal, râul șuieră furios, valurile sale transformându-se într-un vârtej de imagini neîmplinite. Însă era prea târziu. Cei patru reușiseră să scape din capcana sa.
— Am reușit! exclamă Alina, încă tremurând.
— Dar ce urmează acum? întrebă Șeicul.
Saya privi înainte. Dincolo de râu, la orizont, se întrezăreau zidurile Templului Ecourilor. Adevărul despre Vrăjitorii Natari era aproape.
Când cei patru prieteni se apropiară de Templul Ecourilor, simțiră cum aerul se schimba în jurul lor. O liniște stranie plutea peste locul acela uitat de lume, ca și cum timpul însuși se temea să pătrundă aici.
Templul nu era construit din piatră obișnuită, ci dintr-un material ciudat, asemănător cu obsidianul, dar cu reflexii aurii care păreau să pulseze ușor la fiecare pas pe care-l făceau. Pereții se ridicau impunători, netezi și perfecți, fără urme de îmbătrânire, ca și cum fuseseră sculptați de o mână invizibilă care încă îi proteja.
Coloane uriașe, acoperite de simboluri străvechi, străjuiau intrarea. Unele păreau scrise în runele clasice ale vrăjitorilor, dar altele erau necunoscute, semne pierdute ale unei magii uitate. Când Alina trecu mâna peste ele, simți un fior cald străbătându-i palma – ca și cum templul o recunoscuse.
Din interior, se auzea un murmur slab, un ecou al vocilor de demult. Nu era o iluzie – pereții templului capturau și păstrau amintirile celor care pășiseră vreodată pe acest loc sacru.
Pe măsură ce înaintau prin coridoarele uriașe, podeaua sub picioarele lor se ilumina slab, ghidându-i spre încăperea centrală. Aceasta era o sală vastă, ale cărei ziduri erau pline de oglinzi stranii. Dar acestea nu reflectau doar imaginea vizitatorilor – în fiecare dintre ele se vedeau fragmente de trecut, bucăți din istoria natarilor: vrăjitori îmbrăcați în robe aurii ridicând turnuri magice, ritualuri misterioase ținute sub cerul înstelat, și în cele din urmă... căderea lor.
— Aici sunt răspunsurile noastre, șopti Saya, fascinată.
— Sau avertismentele lor..., adăugă Floricel, privindu-i cu seriozitate.
Alina păși mai aproape de una dintre oglinzi.
Pe suprafața încețoșată a oglinzii, umbrele se conturară treptat, transformându-se în două siluete diafane. Două prințese gemene, una strălucind ca razele soarelui, cealaltă impunătoare ca o sabie ridicată spre cer.
Prima dintre ele, pe nume Bianca, părea să emane o aură de lumină caldă, ca o prezență celestă coborâtă dintr-un vis. Chipul său avea trăsături delicate, ochii mari, de un albastru translucid, păr lung, ondulat, de un blond auriu ce părea să freamăte ușor, ca mătasea purtată de vânt.
Hainele ei erau la fel de fascinante ca prezența sa. O rochie albă, vaporoasă, cusută cu fire de aur, părea să plutească în jurul ei, ca și cum nu ar fi fost supusă gravitației. Mâneci largi, diafane, se întindeau dincolo de încheieturile fine ale mâinilor sale, iar în jurul taliei purta un brâu din cristale fermecate, care sclipea subtil la fiecare mișcare. Pe frunte îi strălucea o diademă subțire, asemenea unei raze de lună împletită cu stele.
Grația ei părea supranaturală, fiecare gest fiind asemenea unei vrăji tăcute, învăluit într-o eleganță imposibil de imitat.
Alături de ea, Denisa, părea un contrast perfect. Spre deosebire de sora sa, prezența ei era impunătoare, fermă, aproape războinică. Ochii căprui pătrunzători trădau o inteligență ascuțită, iar părul, lung și negru ca noaptea, era împletit strâns, lăsând doar câteva șuvițe rebele să-i încadreze chipul sever.
Îmbrăcămintea ei era departe de grația Biancăi. Purta o tunică lungă, neagră, cu broderii aurii, mulată pe trupul ei atletic, strânsă în talie cu o curea din piele vrăjită, pe care erau prinse mici pumnale ornamentale. Pantalonii erau croiți lejer, dar rezistenți, iar cizmele înalte, dintr-o piele fină de dragon, îi dădeau aerul unui general pregătit oricând de luptă.
În loc de diademă, pe frunte îi strălucea un simbol străvechi sculptat direct pe piele, o amprentă magică a neamului său. Spre deosebire de sora sa, care părea un vis, Denisa era realitate pură – un spirit neînduplecat, gata să înfrunte orice amenințare.
Imaginea celor două prințese deveni din ce în ce mai clară, iar vocile lor, deși păreau să vină de departe, erau cristaline și pătrunzătoare.
— Ați venit să căutați adevărul despre Natari, dar sunteți pregătiți să îl acceptați? întrebă Denisa, privindu-i pe cei patru cu ochii săi căprui, pătrunzători.
— Noi doar vrem să aflăm ce s-a întâmplat cu neamul vostru... și de ce a dispărut, spuse Alina, încercând să își stăpânească emoția.
Bianca oftă ușor și își lăsă mâinile fine să se odihnească pe piept.
— Nu neamul nostru a fost cel care a greșit. Oamenii au fost cei care nu s-au oprit din lăcomia lor.
Denisa continuă cu glas ferm:
— Vrăjitorii Natari au fost cei mai iscusiți creatori pe care lumea i-a cunoscut vreodată. Nu doar că stăpâneam magia, dar am învățat să o împletim cu materia însăși, să o dăm formă și să o protejăm prin artefacte puternice.
Bianca completă, cu un glas trist:
— Însă oamenii… au vrut mai mult. Au cerut mai mult. Și când le-am refuzat secretele noastre, ne-au trădat. Ne-au vânat, ne-au distrus templele, ne-au ars cărțile. Ne-au smuls magia cu forța.
Saya, Șeicul și Alina ascultau uimiți, dar Floricel părea că intuise ceva și întrebă direct:
— Dacă Natarii au fost distruși… cum sunteți voi încă aici?
Denisa ridică bărbia și o umbră de mândrie îi traversă chipul.
— Nu toți am pierit. Cei mai puternici dintre noi au găsit o cale să supraviețuiască. Însă prețul a fost mare.
Bianca privi spre oglinda din care vorbea și o lacrimă i se prelinse pe obraz.
— Ne-am sacrificat trupurile… pentru a ne transforma în artefacte.
— Artefactele Păcălici! exclamă Saya, punând cap la cap ceea ce știa.
Denisa aprobă, încrucișându-și brațele.
— Da. Fiecare dintre noi și-a legat sufletul de un obiect magic, dar pentru a împiedica oamenii să ne folosească puterea, am impus o regulă: la fiecare 24 de ore, ne schimbăm forma. Astfel, nimeni nu ne poate deține puterea absolută.
— Suntem ascunși peste tot în lume, în cuferele neștiute, în colecțiile magicienilor, pe rafturile prăfuite ale anticariatelor. Dar nimeni nu știe cu adevărat cine suntem… și nimeni nu ne poate revendica.
Eroii noștri se priviră unii pe alții, șocați de ceea ce tocmai aflaseră. Totul căpăta acum sens: de ce artefactele Păcălici erau imposibil de stabilizat și de ce puterile lor erau atât de misterioase.
— Și ce se va întâmpla cu voi? întrebă Alina, simțind o tristețe adâncă pentru cele două prințese.
Bianca zâmbi melancolic.
— Atâta timp cât lumea ne uită, vom rămâne învăluiți în uitare. Dar dacă cineva ar reuși să reînvie memoria Natari și să ne elibereze… poate că vom putea umbla din nou sub soare. Tot ce trebuie făcut este ca oamenii să renunțe la putere și la mândrie și să ne dea șansa de a avea din nou un WW natar level 100.
Denisa privi spre ei cu speranță în ochi.
— Și poate… voi sunteți cei care ne vor ajuta.
Când Denisa își termină cuvintele, un vânt blând străbătu templul, ca și cum însăși magia locului ar fi recunoscut adevărul spus de prințese. În acel moment, o lumină aurie se aprinse în mijlocul încăperii, iar din ea se materializă înțeleapta Dana Dumbledore, impunătoare și blândă totodată, cu privirea pătrunzătoare a celor care au înțeles misterele lumii.
Floricel păși în față și, cu un zâmbet misterios, îi întinse un mic elefant roz, care dădea bucuros din codiță la vederea Danei. Creatura ridică trompa și scoase un sunet cristalin, iar directorul școlii își plecă ușor capul, ca și cum ar fi înțeles un mesaj pe care doar ea îl putea percepe.
— A sosit timpul să ne întoarcem, dar să nu uităm ce am aflat aici, spuse Dana cu glas blând, ridicând bagheta.
O incantație rostită cu solemnitate și, într-o clipă, totul se schimbă. Întunericul templului dispăru, iar când Alina, Saya, Șeicul și Floricel clipiră din ochi, se aflau în Marea Sală a Castelului Hogwarts. Lumânările plutitoare luminau blând fețele mirate ale elevilor și profesorilor, iar liniștea care se lăsă era aproape ireală.
Dana păși spre mijlocul sălii și privi adânc în ochii fiecărui elev.
— Astăzi, un adevăr vechi ne-a fost dezvăluit. O lecție pe care istoria o tot repetă, iar noi, oamenii, o ignorăm de fiecare dată.
Se întoarse spre elevii din toate casele și continuă:
— Puterea nu este un scop, ci o capcană. Lăcomia, orgoliul, setea de a domina i-au dus pe oameni mereu în ruină. Natarii nu au pierit din lipsă de magie, ci din cauza slăbiciunilor omenești care au corupt orice lucru măreț pe care l-au ridicat.
Alina asculta cu sufletul la gură. Își amintea perfect cuvintele prințeselor, suferința din glasul lor.
— Dar asta nu înseamnă că totul e pierdut, continuă Dana. Poate că Minunea Lumii nu va fi niciodată ridicată de natari, dar asta nu înseamnă că nu putem descoperi Vrăjitorii Natari. Ei nu sunt doar în artefactele pierdute, ci în tot ce este bun în lume: în Bunătate, Omenie, Renunțare și Sacrificiu.
O tăcere profundă se lăsă în sală. Mulți elevi înclinau capul gânditori, alții se priveau între ei, înțelegând pentru prima dată adevărata valoare a lucrurilor care nu pot fi atinse, dar care schimbă lumea.
Dana zâmbi cald și adăugă:
— Adevărata magie nu stă în baghete magice sau vrăji, ci în alegerile noastre.
Alina strânse mâna prietenilor săi. Știa că această aventură nu fusese doar o căutare a trecutului, ci o călătorie spre înțelegerea viitorului.
În coliba lui de lângă castel, Floricel era fericit. Retrăia o veche poveste de iubire. Despre cine era vorba, nu știm, doar profesorul viperin Cobra Boy, notă în jurnal că pentru câteva secunde a fost zărită o buburuză uriașă, survolând castelul aterizând lângă pădure, într-o explozie de steluțe colorate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu