Zmeură

Pe când lumea era atât de nouă, încât stelele abia își aleseseră locul pe cer, exista o grădină nemaivăzut de frumoasă. Acolo, pomii își purtau ramurile încărcate de fructe lucitoare ca nestematele, iar iarba era atât de moale, încât piciorul nu știa dacă pășește pe pământ sau pe un nor.

În grădină trăiau doi copii ai începutului: Mimi și Floricel. Nu purtau nici haine, nici poveri, trupurile lor erau libere ca lumina dimineții, iar zâmbetele le erau singura podoabă. Umblau fără rușine și fără teamă, căci nimic rău nu se afla în jurul lor, iar vântul care îi înfășura era prietenul lor de joacă.

Zi de zi, Mimi și Floricel săreau din floare în floare, râzând, alergând, cântând împreună cu păsările. Se cocoțau în copaci și culegeau din fructele lor: unele erau aurii ca soarele, altele roșii ca apusul, altele verzi ca smaraldul ud de rouă. Mâncarea nu era pentru ei o grijă, ci un joc: mușcau, gustau, se mirau de arome, iar râurile reci le potoleau setea, susurând povești de cristal.

În mijlocul grădinii însă se afla un pom aparte, înalt și solemn, cu frunze mai întunecate decât noaptea senină și cu fructe atât de frumoase încât îți opreau răsuflarea. Era Pomul din Centru, singurul pe care nu-l atingeau. Nu pentru că ar fi fost urât ori fioros, ci tocmai pentru că frumusețea lui le inspira un soi de respect tainic. Treceau adesea pe lângă el, ținându-se de mână, aruncându-i priviri curioase, dar niciodată nu se apropiau de ramurile încărcate.

- Pe acesta îl vom privi doar, spunea uneori Floricel, șoptind, de parcă pomul ar fi adormit.

- Doar din depărtare, îi răspundea Mimi, trăgându-l cu tandrețe mai departe, iar iarba li se ondula sub tălpi ca un covor viu.

Și astfel treceau zilele, niciodată tulburate, niciodată întrerupte de griji sau umbre. Cerul rămânea limpede, animalele blânde li se alăturau la joacă, iar luna își cobora lumina peste ei ca o pătură de argint.

Fericiți și neștiutori, Mimi și Floricel trăiau în acea grădină precum doi fulgi de lumină: goi, jucăuși, fără teamă și fără dorința de a păși dincolo de ceea ce era deja desăvârșit. Iar grădina, cu toate minunile ei, îi primea în fiecare dimineață de parcă doar pentru ei fusese creată.

 * * *

- CUT! Strigă regizorul Dana, e prea plictisitor. Ajunge pe azi. Mâine încercăm varianta a doua.

sErj se apucă de strâns cablurile camerelor de filmat, bombănind nemulțumit.

 * * *

În adâncul lumii, acolo unde norii nu ajung niciodată și păsările își pierd curajul să zboare, se afla un crater singuratic. Stâncile lui erau roșii și arse, ca niște coji de dragon pietrificate, iar din fisurile pământului se strecurau aburi grei, cu miros de foc vechi. Viața părea imposibilă în acel loc: nu era niciun pom, nicio iarbă, nicio umbră care să ofere alinare. Doar piatră, fum și un vuiet surd, ca o inimă uriașă ce bate sub pământ.

Mimi nu-și amintea cum ajunsese acolo, nici ce fusese înainte. Simțea doar aerul fierbinte și spinarea muntelui sub tălpile goale. Pielea și părul îi erau pline de praf vulcanic, iar ochii i se mișcau de la o rocă la alta, cercetând adâncurile. Supraviețuirea era primul și singurul ei gând. Fiecare pas trebuia calculat, fiecare respirație atent cântărită.

Nu departe, ascuns între pietre, tremura ca un șoricel încolțit, Floricel. Și el era singur, rătăcit și mut de uimire. Privea în jur ca un animal proaspăt scos din vizuină: neîncrezător, tăcut, gata să fugă sau să muște. Nu știa cine era ființa pe care o urmărea prudent, nu știa dacă craterul era o închisoare sau un cuib al morții, dar știa că trebuie să trăiască.

Amândoi se mișcau cu grijă, evitând marginile abrupte și crăpăturile fumegânde. Se strecurau prin ceața fierbinte, fără să facă un sunet, gata să sară înapoi la primul tremur al pământului. Fiecare simț al lor era treaz ca o sabie scoasă din teacă.

Ochii lor se întâlniră. Un moment lung, ca un nod în timp: două siluete prăfuite, ochi mari care se privesc pentru prima oară cu groază. Nu prieteni. Nu dușmani. Doar doi supraviețuitori într-un loc ce nu voia să-i lase să plece.

Mimi descoperi o tigaie mare, ciudată, înnegrită, dar încă întreagă, zăcând lângă o stâncă. O ridică instinctiv, nu ca să gătească, ci să se apere. Metalul ei greoi îi dădea o brumă de curaj.

Floricel, la rândul lui, găsi aruncat pe pământ un creion colorat: lung, ascuțit, cu vârful intact. Un obiect banal în altă parte, dar aici, în craterul pustiu era o armă, un colț de speranță. Îl strânse în mână, decis să nu-l lase din ochi.

Se priveau și se cercetau unul pe celălalt, doi străini înghesuiți într-un cuptor de piatră. În lumea de la suprafață poate ar fi râs de absurditatea armelor lor, dar aici totul era posibil și orice amenințare era reală.

Pământul vibră brusc sub ei, cu un mormăit adânc. Craterul se cutremură, iar aburul se ridică furios, ca un spirit trezit din somn.

Atunci, fără un cuvânt, începu urmărirea.

Floricel făcu un pas lateral, ținând creionul ca pe o mini suliță, Mimi fâlfâia tigaia în fața ei ca un scut. Fiecare încerca să-l citească pe celălalt, să-i ghicească gândul, să vadă dacă intenția era de atac sau de fugă. În ochii lor nu era ură, ci frica de a fi cel care cade primul.

Un pas greșit putea însemna sfârșitul. În crater, nu exista nimeni să-i apere, nimeni să-i judece, doar ei, magma adormită și două arme ciudate, salvare și pieire în același metal sau grafit.

Mimi ridică amenințător tigaia, Floricel se scăpă instinctiv pe el, în timp ce vulcanul dădea semne că se trezește la viață.

- CUT! Strigă regizorul Dana, e prea horror și văd că Floricel chiar s-a scăpat pe el. Recuzita, rezolvați ... situația. Ajunge pe azi. Mâine încercăm altceva. sErj continua să bombănească.

* * *

Zona gri era altfel decât se zvonise în povești. Nu era pământ sterp sau cenușă uscată, ci un ținut despre care zeii parcă își schimbaseră gândul în ultimul moment. Râuri reci, cristaline, șerpuiau prin văi ascunse, iar în jurul lor se întindeau oaze duble, atât de îmbelșugate încât păreau grădini fermecate: palmieri grei de roade, iarbă înaltă, câmpuri ce ascundeau puțuri adânci de lut fin și gras, denumit în vechime untul pământului. Iar dincolo de verdeață, departe dar mereu prezent, se ridica Muntele Sacru al Împăraților Natari, ca un colț ascuțit de cer într-o lume a tentațiilor.

Mimi și Floricel pășeau prin locul acela ca doi invitați la o ceremonie la care parcă nu voiau să participe. Purtau haine de gală: mantii colorate, brodate cu simboluri ale destinelor lor, pantofi curați, nepotriviți pentru colbul și iarba sălbatică de sub tălpi. Se mișcau prudent, ca niște regi rătăciți în imperiul altcuiva.

Ochii lor cercetau tot: fiecare pom încărcat de fructe, fiecare picătură limpede a izvoarelor, fiecare colț de pământ ce promitea bogății.

Dar frumusețea aceea avea paznici nevăzuți. Prin frunzișul pădurilor verzi, iscoadele natari urmăreau totul. Creaturi agile, cu ochi ascuțiți ca niște lame de obsidian, priveau cu suspiciune la acele două siluete elegant îmbrăcate care îndrăzneau să atingă ținutul străbun. Mâinile lor nervoase încleștate pe sulițe și arcuri, iar sufletele le erau un amestec de curiozitate și furie mocnită:

- Cine sunt intrușii? Ce vor de la noi? Au venit să fure? Să profaneze?

Mimi ridica mereu privirea spre culmea muntelui, încercând să deslușească poarta secretă despre care se vorbea în legende. Floricel, în schimb, nota mental alcătuirea oazelor, simțind cât de râvnit ar fi un astfel de loc de către oricine din lumea largă.

Știau că nu erau singuri. Un foșnet, prea scurt pentru a fi făcut de frunze. O umbră care dispare prea repede pentru a fi doar un animal.

Mimi își strânse haina la piept. Floricel își atinse instinctiv buzunarul, acolo unde îți ținea pistolul cu apă. Tigaia lui Mimi, ascunsă sub mantie, se mișcă ușor, ca și cum ar fi avut un spirit propriu și ar fi adulmecat primejdia.

- Ne urmăresc, șopti ea.

- Știu, răspunse el, fără să se uite înapoi.

Dar nu au fugit. Nici nu au strigat, au mers mai departe, pașii lor lăsând urme fragile printre minuni naturale.

Natarii îi urmăreau, nevăzuți, dar tot mai aproape, ca niște umbre ale munților, născute pentru a apăra hotarele sacre ale Împăraților.

Iar Muntele, uriaș și mândru, își lăsa vârful să dispară în nori, ca un tron suspendat, gata să-și primească pretendenții sau să-i zdrobească pe loc.

De după o tufă de zmeură mare și coaptă, apăru Cantemir cu trompa înroșită de fructele zemoase consumate.

- CUT! Strigă din nou Dana. No, care-i tăntălăul care a uitat să încuie poarta, de a scăpat Cantemir?

De fapt știți ce? Au revoir! Am eu destulă treabă, să filmeze cine vrea, mie îmi ajunge. 

- Cantemir! Cuțu, cuțu ...

Elefantul, auzindu-se strigat, a început să țopăie ca un pisic fericit către Dana, agățând un cablu și dărămând camerele de filmat ale lui sErj, care își continua bombăneala.