My name is Rodica!

În urmă cu o lună: ...

La jumătatea unui munte aspru și bătrân, acolo unde norii își freacă obrajii de stâncă iar vânturile umblă ca niște duhuri rătăcite, se află o peșteră despre care doar bătrânii druizi mai șoptesc. Nu este un loc la care să ajungi ușor — poteca ce duce într-acolo se strecoară printre pietre colțuroase, mușcate de vreme, și se pierde adesea sub pâlcuri de ferigi întunecate și tufișuri spinoase, de parcă pădurea însăși s-ar strădui să ascundă taina muntelui de ochii nepoftiților.

Copacii ce cresc pe pantele abrupte sunt înalți și noduroși, cu ramuri ce se apleacă uneori spre trecător ca niște brațe subțiri și nehotărâte. În scorburi dorm păsări de noapte cu ochi rotunzi, iar printre rădăcini aleargă umbre mici – vulpi roșcate, hermine albe, ba chiar și câte un iepure sperios, fugind de vreo creatură nevăzută. Și toate aceste viețuitoare par a asculta, într-o tăcere plină de teamă, cum muntele vorbește în fiecare clipă: trosnește în adânc, foșnete pe coastele abrupte, vuietul aspru al vântului, ploaia care cade iute, cu furie.
Peștera, odată găsită, se arată tăcută și rece, cu intrarea umbrită de iederă sălbatică și pietre ude. Întunecimea ei nu e un simplu întuneric, ci unul cu răsuflare proprie, un aer umed, dens, ca un vis greu care nu vrea să se dea la o parte. De pe tavan atârnă stalactite lucioase, ca niște dinți de fiară pietrificați, iar podeaua este neregulată, sculptată de ani de ploi, gheață și vânt. 

În mijlocul peșterii, ca o fereastră spre lumină, era o deschidere largă, cu pereții aspri, la fel de colțuroși. Povestesc legendele locului că în acea peșteră misterioasă a sălășluit un dragon de cristal, care încercând să scape de vânătorii adunați în jurul peșterii, a topit piatra scuipând foc albastru, pentru a-și asigura ieșirea. Acum doar liliecii mai îndrăzneau să exploreze, ghidați de sonarele din dotare.

În adâncul peșterii picură necontenit apă rece, formând bălți mici în care uneori se zărește licărul a ceva viu, sau doar fantezia celui ce privește prea stăruitor.

Viața într-un astfel de loc nu este blândă. Fiarele muntelui vin uneori în apropiere: urși grei ca niște bolovani cu inimă, capre negre cu ochi scânteietori, lupi firavi și tăcuți. Fiecare își cunoaște drumul și pericolele, căci muntele nu iartă pe nimeni. În nopțile de iarnă, vântul urlă în gura peșterii ca o fiară flămândă, iar zăpada cade în troiene ce pot înghiți totul. Vara, tunetele răsună în pereții muntelui ca niște tobe de război, iar ploile torențiale nasc șuvoaie ce mușcă din poteci.
Totuși, pentru cei ce îndrăznesc să ajungă până aici, peștera are o frumusețe stranie: un adăpost vechi ca lumea, un cuib de piatră rămas neatins de pașii oamenilor și de larma satelor. Un loc unde natura este stăpână, unde întunericul și lumina se amestecă, și unde orice poveste, fie despre curaj, fie despre teamă, ar putea să-și găsească începutul.

 

La lumina tremurătoare a torței, în peștera ce freamătă ca o inimă bătrână a muntelui, Rodica își pieptăna gândurile așa cum alții își pieptănă părul: cu mișcări lente, apăsate, însoțite de suspinul unei experiențe câștigate cu sânge. Cărbunel, calul ei negru ca jarul stins, cu ochi adânci și umezi, o asculta fără să clipească, ca și cum fiecare cuvânt al ei ar fi fost o potcoavă bătută pe sufletul lui.

- „Cărbunel drag,” rosti ea, atingându-i fruntea cu o palmă puternică, „de câte ori am trecut împreună de marginea lumilor travianului, nu ne-am plâns niciodată de osteneală. Dar astă-noapte, când vântul mi-a sfâșiat cortina viselor, mi-au revenit în minte toate bătăliile. Și parcă muntele acesta, cu tăcerile lui, m-a îndemnat să ți le povestesc.”

Calul fornăi ușor, iar Rodica zâmbi amar, cum doar un învingător obosit poate zâmbi.

- „Ții minte, Cărbunel, prima oară când l-am întâlnit pe Floricel?” continuă ea. „Băiat sprinten la cele 100 de kile, cu ochi de șoim și mâini prea firave pentru sabia pe care o purta. Dar inima lui … , inima lui era de floare! L-am găsit într-un pâlc de mesteceni, luptând ca un diavol mic împotriva unei trupe de tâlhari, care tânjeau la oazele lui de inspirație. Am ajuns la timp, dar el nu uita nici azi că, în loc să mulțumească, m-a întrebat dacă-l pot învăța să sângereze cu cinste. Așa mi-am dat seama că va fi camarad, nu povară.”

Torța din perete trosni, lăsând umbrele să joace pe pereți ca niște năluci vechi.

- „dar cu mult înainte de el,” spuse Rodica cu voce joasă, „a fost Pusica … Fata cu păr negru și zâmbet de înger păzitor. Nu te lăsa păcălit, Cărbunel! Când scotea arcul, săgețile ei găseau ținta și-n ceață, și-n noapte. Ea m-a scos din încercuire când CobraBoy și ai lui au căzut asupra noastră ca furtuna peste lanurile de grâușor BIO, coapte și hrănitoare. CobraBoy… o arătare de om, umbra unei umbre, mereu cu pumnalul pregătit. L-am învins abia la a treia întâlnire, cred ..., și nu fără să las în urmă un râu de sudoare și sânge.”

Calul se mișcă neliniștit, ca și cum povestea îi trezea amintirile propriilor galopuri disperate.

- „Iar cum să-l uit pe cneazul sErj?” Rodica își dădu capul pe spate. „Un om drept, greoi ca un taur, dar cu o minte ascuțită ca lama paloșului său. A venit la mine într-o seară cu ploaie rece, aducând vestea unei isprăvi ce putea schimba soarta triburilor. Împreună cu Lordul Mirea, strategul melancolic, care vorbea doar când avea ceva vital de spus, am pornit într-o misiune de trei nopți fără somn. Doar noi, întunericul și bătaia inimii.”

Rodica își încleștă mâinile, fiind năpădită de un fior rece.

- „Dar cel mai greu a fost când am dat peste Saya, năluca. Nimeni nu știa dacă era femeie, duh al pădurii sau doar o apariție înșelătoare. Ne urmărea din spatele copacilor, ne șoptea în vis, ne întuneca mințile. A trebuit s-o înfruntăm în lumina slabă a unei dimineți cenușii, când doar tu, Cărbunel, mi-ai simțit teama și-ai rămas nemișcat ca o statuie. Fără tine,” murmură ea, „n-aș fi scăpat.”

 

Peștera părea să asculte și ea, cu respirația ei rece și constantă.

- „Și uite-ne, Cărbunel … după atâtea bătălii, victorii și răni, am rămas aici, în cuibul acesta de piatră, să ne odihnim. Dar nu e odihnă adevărată. Eu simt în aer că va veni o nouă chemare. Întotdeauna vine. Căci lumea travianului nu doarme. Nici noi nu vom dormi prea mult.”

Calul se apropie de ea, atingându-i umărul cu botul cald. În liniștea care urma, Rodica închise ochii.
După un timp își drese glasul, iar Cărbunel, simțind că povestea nu era încă sfârșită, clipi rar, pregătit să primească și alte amintiri ce miroseau a glorie și a praf de luptă.

- „Ah, dar cum aș putea să trec sub tăcere,” rosti ea, cu o undă de regret, „de Nixon, cel ce a fost cândva spaima câmpurilor de bătălie. Nu exista luptător să-l înfrunte cu sabia și să nu-i simtă judecata fulgerătoare, căci mânuia oțelul cu aceeași îndemânare cu care mânuia condeiul. Și după lupte … ah, Cărbunel, după lupte, turna cu aceeași pricepere paharele pline! El spunea că un vers bun și un JBL sunt ca două arme ce pot răsturna și cele mai nărăvașe destine. Mi-e dor de râsul lui, un hohot ce zguduia tabăra ca un cutremur vesel.”

Rodica își mușcă buza, parcă pentru a stăpâni o emoție veche.
Torța pâlpâi mai tare, ca un semn că povestirea trebuia să cuprindă tot.

- „Și Nusica…” Rodica chicoti scurt, cu nostalgie. „Nimfa rătăcitoare, vrăjitoarea din clanul NeForce. Avea ochi verzi ca smaraldul udat de ploaie și zâmbet care putea fie să-ți vindece sufletul, fie să ți-l frângă. Ea nu lupta cu sabie, ci cu o magie tainică, născută din șoapte și pulberi de lumină. Nimeni nu știe unde s-a pierdut… se spune că vântul o ascunde, sau poate chiar muntele acesta.”

Rodica își trase haina pe lângă umeri și privi spre deschiderea întunecată a peșterii, unde se auzea cum vântul șuieră ca un istoric nevăzut.

- „Când va veni timpul,” zise ea încet, „vom coborî din nou muntele. Îi vom căuta pe Floricel, pe Pusica, pe cneazul sErj, pe Lordul Mirea. Poate chiar și umbra Saya se va arăta. Și vom scrie împreună alte isprăvi, alte povești. Iar tu vei galopa, Cărbunel, vei galopa ca vântul de la începutul lumii.”

Torța pâlpâi, apoi se stinse, lăsând în întuneric doar răsuflarea lor, a eroinei și a calului ei, două umbre vii, pregătite să pornească oricând în altă aventură.

Astăzi ...

 

- „Floricel mamă, vezi că am trimis-o pe Rodica în misiune, s-ar putea să crape. Să-mi lași resurse de parastas și înviere. Vezi că am ajuns pe locul 2 în ally, dă jos pijamalele și ia-ți uniforma că ti văd ceilalți și-mi bulești notorietatea.”

Floricel era trist. Bine, nu era complet trist, era bucuros că a reînceput travianul, dar nu se simțea întreg, ceva dispăruse.

- „Floricele, dacă mai trebuie să repet încă o dată, scot TIGAIA!”

Gata, Floricel se simțea întreg din nou. Tigaia i-a amintit cine era și ce datorie are.
Așa că, ne citim în episodul următor.