Lost

    Seara se așterne peste poienița ascunsă la poalele muntelui, într-o vreme de răscruce, când iarna și primăvara își măsoară puterile, nehotărâte care dintre ele să stăpânească pământul. Soarele apune domol, aruncând ultimele raze aurii peste iarba încă uscată și aspră, presărată pe alocuri cu pete de verde crud. Zăpada, retrasă în colțurile umbrite ale pădurii, se topește încet, formând fire subțiri de apă care se preling printre rădăcinile copacilor. Aerul poartă un miros amestecat de pământ reavăn, sevă proaspătă și umiditatea ultimelor petece de gheață.

    În această poieniță ascunsă, animalele trăiesc după ritmul lor, simțind fiecare schimbare a anotimpului. Un grup de căprioare se apropie sfios de liziera pădurii, adulmecând aerul răcoros al serii. Au așteptat zile întregi ca stratul gros de zăpadă să se subțieze, iar acum își strecoară copitele fragile printre frunzele moarte, căutând primele fire de iarbă.

    Nu departe, în desiș, un bursuc părăsește vizuina pentru prima dată după multe nopți de somn greoi. Se oprește un moment, clipește leneș și adulmecă aerul – e încă frig, dar mirosurile pământului încep să se schimbe. În scorbura unui stejar bătrân, o pereche de veverițe tresar în timp ce vântul scutură crengile, făcându-le proviziile ascunse să se rostogolească ușor.

    În tufișurile joase, vulpile se mișcă discret, pândind primele rozătoare care îndrăznesc să iasă din adăposturile lor. O bufniță își deschide larg aripile și plonjează în tăcere dintr-o creangă, luându-și locul obișnuit pe o stâncă de unde va veghea peste noapte.

    Pe marginea unui pârâu, broaștele rămân încă adormite în noroiul rece, dar undeva, sub pietre, viața începe să se trezească. O pereche de rațe sălbatice aterizează pe apa liniștită, tulburând oglinda serii cu cercuri moi.

    Încet-încet, noaptea coboară peste poieniță. Stelele se aprind deasupra crestelor înalte, iar muntele veghează tăcut asupra micii lumi din vale. Frigul nopții cuprinde din nou pământul, înghețând firicelele de apă și aducând un strat fin de promoroacă peste iarbă. Animalele se retrag una câte una în adăposturile lor, știind că încă nu a sosit vremea primăverii adevărate, dar simțind, în freamătul pădurii și în aerul încărcat de arome noi, că nu mai este departe.

- „Brrr. Dacă mai scriu un cuvânt intru în depresie. Ce pana mea e cu vremea asta? De când au anulat ăștia alegerile toate merg anapoda! ” - astfel cugeta Floricelul plictisit de oferta serii. Mai durează până vine Saya acasă, Dana joacă fazan cu elefanții, Mimi face trafic de sate cu Huliganii, CobraBoy e la reanimare.

    Se lasă seara peste sat, într-o vreme ciudată, când iarna și primăvara par să-și dispute stăpânirea asupra pământului. Ziua a fost caldă, aproape blândă, cu soarele topind peticele de zăpadă rămase pe marginea drumurilor și lăsând băltoace mici prin curți. Aerul mirosea a pământ reavăn, a sevă trezită din adormire, dar acum, odată cu apusul, frigul începe să își revendice drepturile.

    În depărtare, cerul păstrează încă o urmă de lumină, un amestec de portocaliu și roz pal, ca o pânză întinsă peste dealuri. Sub el, natura pare să stea în cumpănă. Mugurii de pe ramuri sunt îndrăzneți, dar încă sfioși, nedeschiși complet, ca și cum ar mai aștepta o ultimă asigurare că iarna nu se va întoarce. Pe jos, iarba dă semne de viață, verdele crud străpungând timid pătura de frunze moarte și pământ jilav.

    O adiere rece se strecoară printre case, făcându-i pe oameni să își strângă hainele mai bine pe ei. În curți, animalele își caută adăpost: găinile se retrag în cotețe, motanii își fac culcuș în fân, iar câinii se ghemuiesc lângă uși, lăsând în urmă urme de labe umede pe scândurile pridvorului.

    Din hornurile caselor, fumul începe să se ridice în fuioare leneșe, împrăștiind un miros dulceag de lemn ars. Luminile din odăi se aprind una câte una, desenând pete calde pe geamurile aburite. De dincolo de garduri, se aud vocile oamenilor care își cheamă copiii în casă, sfârșind joaca din curți.

    Noaptea cade încet, dar sigur, iar pământul încă reține căldura zilei. Însă, cu fiecare ceas, frigul devine tot mai apăsător, îmbrăcând satul într-o liniște rece. Natura rămâne suspendată între anotimpuri, într-o așteptare tăcută, fără să știe dacă să îndrăznească să înmugurească sau să se mai lase puțin învăluită în somnul iernii.

- Brrrr. Nici așa nu merge. Auzi, copii la joacă ... cred că mă calific pentru o vacanță la Socola. Ia să mai încerc odată.

    Seara coboară peste oraș într-o perioadă de tranziție, când iarna nu se lasă dusă, dar primăvara încă nu are curaj să se instaleze de-a binelea. Pe timpul zilei, asfaltul s-a încălzit sub razele soarelui, iar pe trotuare au apărut primele urme de viață – câțiva copaci au început să înmugurească, iar bălțile de apă lăsate de zăpada topită reflectau cerul curat, întrerupte doar de pașii grăbiți ai trecătorilor.

    Dar acum, odată cu venirea serii, frigul se strecoară printre blocuri, alungând orice urmă de căldură de peste zi. Vântul își face loc pe străzi, fluturând resturi de pliante uitate și ridicând câteva pungi de plastic care se agață de gardurile ruginite. Mașinile trec în viteză pe bulevard, stropind trotuarele cu apă murdară, în timp ce pietonii își ridică gulerul hainei și grăbesc pasul spre case.

    Ferestrele blocurilor se aprind una câte una, dând orașului un aer de furnicar în care viața pulsează, dar în spatele geamurilor nu e zarva copilăriei de altădată. Copiii nu mai sunt afară la joacă, nu mai sar coarda pe trotuar și nu mai trag de mânecă vreun părinte rugându-l să mai rămână un pic în parc. Sunt în camerele lor, scufundați în lumina albăstruie a telefoanelor și tabletelor, absenți de la spectacolul anotimpurilor care se schimbă. Pe blocurile gri se reflectă intermitent lumini colorate – reclame, ecrane de televizor, jocuri video care își derulează imaginile fără să țină cont de noapte sau zi.

    Pe străzile lăturalnice, bătrânii își plimbă câinii, strângându-și mâinile în buzunare, iar ici-colo câte un adolescent traversează grăbit, cu căștile în urechi, detașat de frigul de afară. Pe aleile pustii dintre blocuri, doar câteva pisici rătăcite se strecoară printre tomberoane, căutând ceva de mâncare.

    Aerul devine tot mai rece, suflând cu asprime printre clădiri, iar orașul adoarme încet, dar nu în liniște, ci sub zumzetul constant al tehnologiei – telefoane vibrând, notificări sosind într-un ritm hipnotic, ecrane clipind într-o noapte care nu mai e la fel de tăcută ca altădată.

- Nu. Nu e ok. Orice aș face tot acolo ajung. Saya, hai acasă mai repede! Mai am puțin și plec și eu să-mi caut norocul ... prin gunoaie ...