FRAGILE

Azi, dintr-o simplă neatenție, am scăpat pe jos o ceașcă. Dar nu era o ceașcă oarecare. Era cea pe care o țineam cu două mâini atunci când aveam nevoie de inspirație, cea în care îmi beam cafeaua în diminețile de serviciu. Era un obiect mic, fragil, încărcat cu o valoare pe care doar eu o știam. Și totuși, în clipa în care s-a spart, am rămas doar cu un sunet sec și cu o constatare tăcută: mă așteptam să se întâmple. De când am primit-o, știam că într-o zi se va sparge. Doar că „într-o zi” devenise brusc „azi”.

În cioburile ei am văzut, ciudat, o reflexie a propriei mele vieți. Toate lucrurile pe care le iubim, toate momentele, toate drumurile și chiar toate ființele ... sunt făcute să treacă. Ne naștem cu această certitudine lipită de noi ca o umbră: moartea nu este o posibilitate, ci o inevitabilitate, o destinație către care mergem zilnic, cu pași atât de mici și de constanți, încât nici nu îi simțim. Dar cu toate că știm asta, ne comportăm ca și cum am avea un contract beton cu eternitatea.

În loc să trăim, amânăm. În loc să simțim, bifăm. În loc să iubim, ignorăm.

Zilele ne trec printre degete, la fel cum ceașca mea a alunecat de pe birou. Le lăsăm să se piardă în ocupări care nu ne hrănesc sufletul, în activități care ne îndepărtează de noi înșine. Ne consumăm viața cu grijile sau realizările altora, cu ambiții care nu ne aparțin, cu dorințe cumpărate, cu rutine uneori robotice. Câte ore risipim pe nimicuri, în timp ce ceea ce contează pâlpâie încet, ca o lumânare uitată în vânt?

Și mai dureros: câte lucruri trec pe lângă noi fără să le observăm? Câte apusuri colorate, câte zâmbete sincere, câte ocazii de liniște, câte contacte vizuale profunde? Trecem pe lângă oameni care ar putea să ne schimbe viața, dar suntem prea ocupați ca să ridicăm privirea. Trecem pe lângă cei care au nevoie de noi, dar ne grăbim spre preocupări care nu ne împlinesc și nici nu ne definesc. Trecem și pe lângă cei de care noi am avea nevoie, dar ne ascundem după scuze fabricate din teamă.

Uneori luăm decizii cu lăcomie, nu cu înțelepciune. Vrem „mai mult”, nu „mai potrivit”. Vrem repede, nu bine. Dăm instant cu gold de parcă serverul depinde de instantul meu, sau drumul pe scurtătură e la fel de frumos decât panorama drumului bătătorit. Vrem să adunăm, să posedăm, să strângem în jurul nostru obiecte, statut, confort și pierdem din vedere că nimic din toate astea nu ne însoțește la final. Ne agățăm de ceștile noastre sentimentale, de oamenii noștri, de zilele noastre, dar nu știm să trăim cu adevărat împreună cu ele. Și astfel, drumul spre final, cel atât de sigur, devine o risipă de momente care ar fi putut fi trăite, nu doar trecute.

Când am strâns cioburile, m-am întrebat: Dacă aș ști că mâine se rupe ceva la fel de important, o relație, un vis, o zi, chiar propria viață, aș mai trăi tot la fel azi? Răspunsul m-a durut. De cele mai multe ori, nu.

Adevărata lecție, poate, nu e despre ceașcă. E despre fragilitate. Despre faptul că totul se poate sfârși „azi”, nu „cândva”. Și dacă asta e singura certitudine, atunci restul vieții ar trebui să fie încercarea noastră de a o contrazice prin felul în care trăim: cu atenție, cu prezență, cu blândețe, cu bucurie, cu sens.

Pentru că, deși finalul e sigur, drumul spre el ne aparține. Și depinde de noi dacă va fi o succesiune de zile risipite sau o colecție de momente care chiar au contat.

Într-un fel, poate că ceașca mea s-a spart la momentul potrivit: azi, ca să nu mai uit mâine.

și altă variantă, cu mai multă sensibilitate, marca Stevie Wonder