Ieșirea din zăpăceală

    Floricel, așezat pe rogojina umedă din fața casei, își petrecea serile pierdut în cugetări. Stelele îi luminau fruntea ridată de gânduri, dar răspunsurile nu coborau niciodată de pe cer. În adâncul sufletului, Floricel se întreba dacă locul său în viață era cu adevărat lângă Saya sau dacă era doar un intrus tolerat, un gândac al sorții care nu găsise încă locul potrivit sub soare.

    „De ce mă ține pe rogojină? – se întreba el, răsucindu-se pe laturile dure ale culcușului improvizat. Floricel nu putea înțelege ce era în inima ei. Îi fusese tovarăș de drum, uneori scut și alteori povară, dar iată că se împliniserăp ceva ani de când stătea pe rogojină, cuminte și răbdător. Privind în sus, cu brațele sub cap, Floricel își punea întrebări care îl măcinau: „Cine sunt eu, dacă tot ce pot să fac e să privesc casa ei din afară? Sunt un musafir nepoftit, sau merit mai mult decât să fiu păzitorul rogojinii?
    Floricel știa că nu poate să o întrebe direct pe Saya ce-și dorește de la el. Femeia era o enigmă, iar întrebările indiscrete ar fi putut să o îndepărteze. Dar ce metodă ar fi funcționat?
    „Poate că o dovadă de vitejie, un gest măreț în fața unui inamic de temut, ar fi fost calea. Însă gândul că ar putea sfârși înfășurat într-un giulgiu fără ca Saya să fi observat vreun eroism, făcu ca un fior rece să-i străbată corpul.
    Singurătatea lui Floricel era grea. Știa că orice sfat ar fi cerut oricui, nu îi putea oferi soluția. Îi trecu prin minte să-l caute pe dracul Lorant, să-i promită o ciosvârtă din suflețelul lui, în schimbul unei soluții. Dar putea el să aibă încredere într-un demon?
    Floricel rămânea cu un singur sfetnic: inima sa. Și aceasta, de cele mai multe ori, tăcea. Își luă chitara și începu să cânte cu jale:

M-ai mintit cu vorbele
Mi-ai aflat secretele
Si, ca un hot, ai intrat sub pielea mea
Stii, de-o vreme, fetili
Fetili, cochetili
Nu mai pot, dar tu, da, sub pielea mea
Si stii
Eu te rog sa nu faci prostii
Eu nu-s prost
Dar ma tem, cumva
De tine, de mine, de noi
Pentru ca tu esti
Sub pielea mea
Hop, rogojina
Hop, hop, rogojina
Hop, rogojina mea!

- Ia uite cine șomează pe rogojină și crede că viața e doar un tutorial! Spuse Saya din pragul casei, sprijinită de ușă, cu un polonic imens în mână, privindu-l pe Floricel cu o sprânceană ridicată și un zâmbet ironic.
- Eu… Reflectam la sensul existenței mele în această viață. Vreau să-mi găsesc locul, Saya…
- Locul tău? Saya îi imită tonul plângăcios. Serios? Rogojina ta? Din ce știu e a mea.
- Dar eu vreau să ...
- Vrei țâță? Serios, Floricel? Ai impresia că viața asta e vreo lojă unde aștepți să-ți vină rândul la glorie? Mergi înainte, bagi ca migu, sau te-ai hotărât să devii statuie?

- Dar nu știu ce să fac! Nu știu ce așteptări ai de la mine! Floricel se ridică, încercând să pară mai puțin vulnerabil, dar cuvintele nu reușesc să prindă glas.
- De la tine? Nimic ieșit din comun, doar să faci ce e scris în fișa postului de coplayer! Adu-ți aminte: creștem satele, dăm petreceri, facem deff și, mai ales, să nu mă lași să fac totul singură! Ai impresia că jocurile astea se câștigă pe rogojină?
- Poate dacă aș ști ce simți pentru mine ... Floricel își pleacă rușinat privirea.
- Ah, deci asta e problema! Te macină inima, nu mintea? Te sfătuiesc ceva: lasă romanțele și treci la treabă! Vrei să mă impresionezi? Poate începi cu niște fapte eroice, nu cu filozofia!

    Mașina galbenă sport, cu un design curbat și strălucitor, se opri brusc la marginea drumului. Motorul se opri cu un mârâit controlat, iar din interiorul său, ca o regină modernă coborând dintr-o caleașcă aurită, apăru Mimi.
    Părul ei, în culorile focului, era perfect aranjat, dar suficient de lejer pentru ca o adiere ușoară să îi joace în șuvițe, dând impresia unei reclame la televizor. Deși îmbrăcată în haine galbene, totul în apariția ei respira eleganță fără efort.
    Purtând o cămașă din mătase galbenă, fluidă, care aluneca pe trupul ei, subliniind silueta în mișcare, Mimi părea să plutească, la propriu. Cămașa era decorată subtil cu nasturi aurii, care prindeau reflexiile soarelui într-un dans de lumini provocatoare. Mânecile largi se opreau la încheieturi, lăsând loc să se vadă o brățară fină, minimalistă.
    Pantalonii galbeni din stofă ușoară, croiți cu o precizie impecabilă, la croitoria Bătrânului, erau suficient de comozi încât să-i ofere libertatea de mișcare, dar și suficient de eleganți pentru a o poziționa între rafinament și relaxare. Pantofii ei, din piele fină, galbeni ca o rază de soare filtrată printr-un vitraliu, aveau un toc mic,  ce reușea să fie atât practic, cât și plin de stil.
    Mimi părea să își stăpânească prezența cu o măreție demnă de o eroină. Privirea ei era serioasă, dar totodată emanând o căldură tăcută, capabilă să transforme orice moment obișnuit într-unul memorabil. Buzele ei, vopsite într-o nuanță subtilă de coral, erau ferm conturate, pregătite să rostească ceva profund, poate o frază care să schimbe lumea, sau să reducă la tăcere orice îndoială. Statuie să fii fost și tot întorceai capul după dânsa.

    În timp ce cobora ușor din mașină, cu gesturi calculate, naturale și senzuale deopotrivă, îi privea cu drag pe cei doi prieteni și colegi. Geanta ei mică, de un galben deschis, atârna lejer pe umăr, completând armonios ținuta. În spatele ei, mașina, deși un simbol al puterii și al dinamismului, părea să fie doar un accesoriu pentru prezența sa radiantă.
    Când Mimi ridică privirea și își fixă ochii asupra lor, timpul părea să încetinească. Fiecare detaliu al apariției ei părea să șoptească o poveste: despre cineva care combină eleganța naturală cu forța interioară, frumusețea subtilă cu o seriozitate profundă, și care știe să domine orice scenă fără să rostească un cuvânt.
- Da și fașiți uăi!

Dana, care urmărea ce tastează Cristi pe monitor, își dădu dezamăgită ochelarii jos. Citea cu interes de ceva vreme și nu realiza că de fapt ea era muza lui Cristi, inspirându-i idei și imagini telepatice. Dar se pare că doaga lipsă din bostanul lui Cristi și-a spus cuvântul.

-No, ai dat cu bâta-n baltă! Știu că e moldoveancă autentică, dar la stilul narativ pe care ai pornit ... exact ca Mimi, poc cu tigaia, au revoir magia ... nu mă așteptam la asta! Merg să dau de mâncare la elefanți, citesc mai încolo, că m-am enervat ... 

    Mimi, cu o expresie semi-amuzată, dar totuși serioasă, se apropie de Saya și Floricel. Saya ține încă polonicul în mână, iar Floricel, așezat pe preș, pare împărțit între vinovăție și dorința de a se apăra. 

    Mimi se oprește lângă Saya, brațele încrucișate, privind din vârful tocurilor către bietul Floricel.
- Mimi, draga mea, ia uite-l. De trei zile stă pe preș, cântă balade și se scuză că nu-și găsește inspirația. Parcă n-am avea vietnaezi de înfruntat, strategii de pus la cale! Și tot ce face el e să compună o simfonie a delăsării!
- Aha, deci el e motivul pentru care nu am reușit să fim pe poziția corespunzătoare? Floricel, dragule, ți-aș da o medalie pentru cel mai patetic moldovean. Brusc schimbă tonul și se răsti la el:
- Ci dracu ai uăi? Ți-a chierit curajul?
- Eu doar… încercam să ...
- Încercai ce? Vezi că dacă mai stai mult pe preș, te confunzi cu decorul! se zburli și Saya.
Mimi se apleacă și îi trage chitara ușor din mână.
- Știi, Floricel, nu zic că nu ai talent. Dar cu cântecele nu ajungi departe. Ce-ar fi să compui ceva după ce te ridici de rogojină și te pui pe treabă?
    Floricel se scarpină în cap, stânjenit.
- Dar ce să fac? Nici nu știu de unde să încep. Tot ce încerc, parcă nu e destul ...
- Să începem cu ceva simplu: ridică-te! Hai, nu e complicat. Te ridici pe două picioare, așa cum fac toți oamenii responsabili. După asta, mai vedem, îl încurajă și Saya.
    Floricel, ezitând, se ridică încet. Mimi îl măsoară din cap până-n picioare și oftează teatral.
- Așa, bravo! Acum ai ajuns la nivelul 1: Floricel erect. Pasul următor e să încercăm să te facem util. Ce zici, Saya, îl punem să spele mașina sau să gătească ceva?
    Saya, prefăcându-se că se gândește:
- Hmm ... poate amândouă. Dar mai întâi adu-ți tigaia, să o vadă, altfel iar intră în depresie.
    Din acea zi se povestește că Floricel nu a mai intrat în depresie, iar Saya a început să râdă mai des, inclusiv la serviciu, uimindu-și colegele de muncă. Dana a terminat cu elefanții dar încă e supărată de felul cum a ales autorul să încheie descrierea lui Mimi, zăna galbenă, care plutește pe tocuri, radiind de eleganță și spirit autentic moldovenesc.