Maleficenta Saya

(Aceasta este o poveste, rodul ficțiunii și a imaginației autorului. Orice asemănare cu persoane din realitate este întâmplătoare)

    Dincolo de hotarele realității cunoscute, există un tărâm ascuns privirii noastre, a muritorilor – Valea Umbrelor Strălucitoare. Acolo, soarele nu apune niciodată, dar nici nu răsare; cerul este acoperit de o lumină difuză, caldă și nemișcată, ca o amintire a unei dimineți care nu se mai termină și a unui apus fermecător, plin de pace și liniște. Aerul miroase a iasomie și a ploaie, iar vântul adie mereu blând, purtând șoaptele miliardelor de ființe ce viețuiesc în perfectă armonie și echilibru.

    Saya este suverana acestui tărâm, creat din fantezia ei, o regină a echilibrului și armoniei vii. Pădurile din jurul ei sunt alcătuite din copaci cu frunze din cristal fumuriu, ce reflectă umbrele lucrurilor care nu sunt acolo. Apele lacurilor sunt limpezi, dar oricine privește în ele nu-și va vedea chipul, ci o versiune diferită a sa, una în care zâmbește mereu, fără să știe de ce.

    Tărâmul era locuit de ființe fantastice, născute din propria ei imaginație. Spiritele pădurii, numite Umbrici, plutesc printre crengile copacilor, având aripi translucide ce strălucesc slab, asemenea stelelor. Sunt protectori ai acestui loc, tăcuți și veșnic veghetori, capabili să ia orice formă doresc, dar niciodată aceeași pentru prea mult timp. În adâncurile lacurilor, Sirenele Nuduțe cântă melodii uitate, voci diafane ce pot adormi orice intrus cu șoaptele lor. Pe câmpiile de aur, creaturi masive, jumătate feline, jumătate păsări, cunoscute drept Vălciuci, se odihnesc în lumina eternă, mișcându-se doar atunci când Saya însăși le cere. Toate aceste ființe trăiesc pentru a menține echilibrul, pentru a umple vidul în care stăpâna lor se ascunde de propria realitate.

    Saya își petrece zilele alături de aceste creaturi, deși nu le vorbește cu adevărat. Umbricii îi simt stările sufletești și își schimbă formele în funcție de emoțiile pe care ea nu le recunoaște. Sirenele Nuduțe îi cântă în fiecare seară, iar ea le ascultă de la fereastra turnului, lăsându-și gândurile să se piardă în melodiile lor. Vălciucii o însoțesc în rarele ei plimbări prin câmpii, pășind silențios, ca niște umbre vii ale singurătății ei. Saya iubește pe toți acești locuitori, dar nu răspunde afecțiunii lor, se poartă cu ei extrem de politicos, dar păstrează o distanță sigură.

    În Valea Umbrelor Strălucitoare, timpul nu curge la fel ca în lumea de dincolo. Zilele sunt identice, lipsite de evenimente, iar emoțiile se pierd ca urmele în nisip. Saya și-a construit un cămin într-un turn acoperit cu iederă albă, cu ferestre mari, prin care privește spre orizontul nesfârșit. Ea veghează asupra tărâmului său, modelându-l după propria voință, asigurându-se că nicio tulburare nu va sparge liniștea eternă. Aici, nimeni nu o poate răni. Aici, ea își poate spune sieși că e fericită, chiar dacă nu simte nimic.

    Și totuși, uneori, în liniștea aproape perfectă, un sunet se strecoară dincolo de zidurile văii—un freamăt dintr-o lume uitată. Un ecou al unui nume pe care nu vrea să-l rostească, o bătaie slabă de inimă care nu ar trebui să existe. Dar Saya închide ochii și ignoră. Pentru că, dacă ar asculta prea mult, armonia ar putea începe să se destrame.

    În inima acestei lumi perfecte, exista o altă ființă, Sonya, Prințesa inimii Sayei. O fetiță de câțiva anișori, plină de viață și curioasă, cu ochii mari și inteligenți, care punea întrebări fără sfârșit. Spre deosebire de Saya, Sonya nu acceptă tăcerea ca răspuns. Într-o seară, în timp ce stătea în poala mamei sale, privind stelele reflectate în lacurile de cristal, a întrebat-o:

— Mamă, de ce suntem doar noi aici? Unde sunt ceilalți oameni?

Saya a zâmbit, mângâindu-i părul moale.

— Nu avem nevoie de alții, Sonya. Aici suntem în siguranță.

— Dar de ce? De ce trebuie să fim în siguranță? De cine ne ascundem? continuă copila, ridicând privirea spre ea.

    Saya a ezitat. Nu avea un răspuns. Totul în acest tărâm era creat de ea, însă Sonya vedea ceva ce ea refuza să recunoască.

— Tu mă iubești, mamă? întrebă fetița.

— Desigur, Sonya. Ești tot ce am mai de preț.

— Și atunci… de ce nu iubești și pe altcineva? De ce nu vorbești cu Umbricii, cu Sirenele? De ce pari tristă când crezi că nu te văd?

    Saya a simțit un fior străbătându-i pieptul. Era o întrebare pe care nu și-o pusese niciodată. Sau, mai bine zis, pe care o îngropase de mult. În ochii Sonyei se reflecta o realitate de care ea însăși fugise.

    Sonya alerga prin câmpiile de aur, atingând Vălciucii care se ridicau leneși la atingerea ei. Îi plăcea să le simtă blana caldă, să-i privească în ochii lor adânci și cuminți. Dar de fiecare dată când încerca să-i întrebe de unde vin, de ce sunt aici sau dacă au mai existat alte ființe, aceștia doar o priveau în tăcere. Era ca și cum nu știau răspunsurile. Sau poate că nici nu exista un răspuns.

    Se apropia de lacuri și se așeza pe mal, lăsându-și degetele să atingă apa. Sirenele îi cântau, dar cântecele lor, oricât de frumoase, nu-i spuneau nimic despre lumea de dincolo. Sonya simțea că ceva lipsește. Știa că acest loc era minunat, dar ceva în inima ei îi șoptea că există mai mult. Undeva, dincolo de orizont.

— Mamă, crezi că există ceva dincolo de pădure? a întrebat într-o zi, privind către linia unde cerul părea să întâlnească pământul.

— Nu trebuie să mergem acolo, Sonya. Tot ce avem nevoie este aici, a răspuns Saya, cu o voce blândă, dar fermă.

— Dar dacă… dacă lumea nu se termină aici? Dacă e doar începutul? insistă fetița, ridicându-se.

Saya a privit-o fără să răspundă. În ochii copilei, pentru prima dată, nu era doar curiozitate. Era convingere. Era dorința de a descoperi un adevăr pe care Saya nu-l putea controla.

    Sonya se întoarse spre apă și își privi reflexia. Spre deosebire de Saya, ea nu se vedea zâmbind fără motiv. Ea vedea doar o fetiță care începea să înțeleagă că lumea în care trăia era prea mică pentru visurile ei.

    A trecut un timp. Saya continua să o protejeze pe Sonya, oferindu-i toată afecțiunea ei. Sonya primea cu bucurie iubirea mamei sale și o răsplătea cu îmbrățișări și cu inocența ei curată de copil. Însă, pe măsură ce creștea, Sonya începea să vadă mai clar ceea ce Saya încerca să ascundă.

    Într-o seară, fetița s-a apropiat de mama ei, care privea în tăcere lacul de cristal. S-a ghemuit lângă ea și și-a pus capul în poala ei.

— Mamă, ești fericită? a întrebat cu vocea ei caldă și copilărească.

Saya a zâmbit și a mângâiat-o pe păr.

— Atât timp cât tu ești fericită, și eu sunt, iubita mea.

Sonya a ridicat privirea spre ea, studiind-o atent.

— Dar… tu nu râzi niciodată așa cum râd eu. Nu dansezi când ești bucuroasă, nu cânți ca sirenele. Tu doar… muncești. Construiești și reconstruiești această lume pentru mine, dar… de ce nu există echilibru și armonie și în tine?

    Saya a tresărit ușor. Nu se așteptase la această întrebare. Sonya și-a continuat gândul, fără să aștepte un răspuns imediat:

— Spui că această lume este perfect echilibrată. Dar dacă totul e în armonie, atunci de ce tu ești cea care suferă cel mai mult? De ce te sacrifici mereu pentru mine, ca și cum tu nu ai avea nevoie de nimic? Dacă lumea asta e atât de frumoasă, de ce pare că te golește pe tine?

    Saya a rămas tăcută. Și-a strâns fetița în brațe, încercând să-i ofere căldura pe care o dorea atât de mult pentru ea. Dar, în adâncul sufletului, cuvintele Sonyei răsunau ca un adevăr de care nu mai putea fugi.

    Lumea aceasta era o iluzie. Și, pentru prima dată, Saya începea să vadă fisurile din perfecțiunea pe care o construise.

    Saya își simțea sufletul ca pe o fortăreață veche, ridicată piatră cu piatră din suferințele trecutului. Dezamăgirile o forțaseră să construiască acest zid, rece și impenetrabil, menținându-i inima închisă de frica unei noi răni. Cunoscuse iubirea cândva și trădarea o sfărâmase. Se învățase să trăiască fără să se mai deschidă, fără să mai lase pe cineva să vadă vulnerabilitatea din ea.

    Se convingea că Sonya era singura ei sursă de iubire, singurul motiv pentru care continua. Dar realitatea era alta. Trăia prin dragostea pentru fiica ei, dar se priva de propriul drept la fericire. Își crease această lume perfectă, unde nu putea fi rănită, dar, în același timp, acumulase o tristețe mută, care se revărsa asupra oricui încerca să se apropie de ea. Prieteni, colegi, orice formă de conexiune reală. Le îndepărtase pe toate. pentru că, în mintea ei, protecția venea la pachet cu singurătatea.

    Sonya, cu puritatea ei, începuse să vadă aceste umbre. Întrebările ei nu erau simple curiozități de copil, ci oglinda unui adevăr pe care Saya îl negase prea mult timp.

    În adâncul inimii sale, Saya începea să recunoască existența celor două lumi — cea reală, unde se simțea mereu încolțită, în defensivă, temătoare și obosită, și această iluzie, un refugiu unde putea controla totul, dar unde ea însăși nu mai era decât o fantomă a propriei ființe.

    Și pentru prima dată, începu să se întrebe: oare ce ar fi dacă ar renunța la ziduri?