Trei pisoi ep. 4

  După accident relația dintre cele două familii se răcise. Atmosfera din grajd devenise tristă. Șoriceii erau convinși că Gugu era vinovat, iar pisicile erau triste pentru că prietenii lor nu mai aveau încredere în ei.

Mama Otilia, simțind durerea despărțirii, a încercat să facă primul pas spre împăcare. În fiecare zi, se apropia discret de culcușul șoriceilor, lăsând semințe sau fructe uscate. Nu se ascundea, dar nici nu deranja, încercând să le arate că intențiile ei erau sincere.

Văzând acest comportament, șoriceii au început să-și pună întrebări. Dacă pisicile le doreau răul, de ce continua să se apropie? Și, mai ales, dacă Gugu nu era vinovat, de ce stătea ore în șir lângă butoi, trist și fără să răspundă chemărilor fraților lui? 

Maria, mama șoriceilor, îngrijindu-l pe micuțul Roby, a început să analizeze rana care declanșase totul și a comparat-o cu lăbuța mică a lui Gugu. Atunci și-au dat seama că acesta nu putea fi vinovat. Urmele erau mult mai mari și mai adânci decât ar fi putut face lăbuța micuță a lui Gugu. Privirea Mariei se lumină și ieșind din culcuș a început să chițcăie de zor, chemându-i pe toți. Apropiindu-se de familia de pisici cu o privire plină de regret, spuse:

— Otilia, am făcut o mare greșeală... Am fost atât de tulburată când l-am văzut pe Roby rănit, încât nu am mai gândit limpede. V-am acuzat pe nedrept și îmi pare atât de rău.

Otilia a dat din cap înțelegătoare.

— Maria, durerea te-a făcut să vezi lucrurile altfel. Important este că acum căutăm adevărul împreună.

Pisoii și șoriceii s-au adunat într-un cerc, încercând să refacă firul evenimentelor.

— Dacă nu Gugu a fost vinovat, atunci cine? a întrebat Iustina.

— Să vedem... a fost un animal mai mare, a spus Mișu gânditor.

— Nu era niciun alt pisoi în apropiere, a completat Bubu.

— Și nici vreun alt șoricel, spuse Maria.

— Atunci cine? Toată lumea s-a uitat unii la alții până când un gând neliniștitor s-a instalat.

— Bruta... a șoptit Otilia.

Chiar atunci, micuțul Roby a apărut, șchiopătând, dar cu o privire veselă.

— Roby! au exclamat toți deodată, alergând spre el. A fost îmbrățișat și înconjurat de prietenii săi, iar veselia a cuprins întregul grup.

Otilia s-a retras discret. Acum era momentul să se confrunte cu Bruta. S-a îndreptat hotărâtă spre ascunzătoarea nevăstuicii, pregătită să o înfrunte și să o facă să înțeleagă greșeala pe care o făcuse.

— Știu ce ai făcut. Vreau să înțelegi că nu frica îți aduce siguranță, ci încrederea și prietenia. Ai ales să rănești pentru a-ți impune respectul, dar ai pierdut ceva mult mai prețios. Vei rămâne mereu singură.

Bruta a privit în pământ, fără să răspundă. Cu toate acestea, vorbele Otiliei i-au rămas întipărite în minte. 

Între timp, pisoii și șoriceii și-au regăsit bucuria. S-au reunit, jucându-se și împărțind din nou hrana, iar șoricelul rănit se vindeca în ficare zi. Încet-încet, viața în grajd a revenit la armonia de odinioară, dar fără Bruta. Nevăstuica privea de la distanță, simțindu-se pentru prima oară singură, întrebându-se dacă într-adevăr alesese drumul potrivit.

Au trecut câteva săptămâni, viața în grajd își urma cursul, șoriceii și pisoii erau extrem de fericiți, îngrijiți și supravegheați cu atenție de părinții lor. Bruta îi privea tăcută, dar fericirea lor nu o mai enerva ci o întrista, simțind în inimă un gol imens.

Într-o zi, când joaca era în toi, printr-o spărtură a peretelui a intrat un șarpe. Pisoii și șoriceii au rămas surprinși, înghețați de spaimă, neștiind ce să facă. Roby, fiind cel mai mic și încă bolnăvior, a devenit ținta șarpelui, care se apropia de sărmanul șoricel cu lăcomie. Nimic nu-l putea salva, degeaba chițcăiau șoriceii, degeaba încercau pisicile să distragă atenția șarpelui pentru a permite salvarea lui Roby.

Atrasă de zgomot, Bruta apăru și realiză pericolul. Sări imediat între Roby și șarpe. Cu o viteză uluitoare, își arcui spatele și își încleștă colții în coada reptilei. Șarpele sâsâi furios și se răsuci brusc, încercând să se elibereze. Bruta fu aruncată câțiva pași în spate, dar se ridică rapid, cu ochii arzând de determinare.

Pisicile și șoriceii urmăreau scena cu respirația tăiată. Admirau curajul Brutei, dar teama le strângea inimile – dacă avea să piardă lupta? Dacă șarpele reușea să o doboare?

Șarpele își ridică capul, pregătindu-se să atace din nou. Bruta așteptă, ochii săi scrutând mișcările adversarului. Când acesta sări spre ea, nevăstuica se feri la timp și, cu o agilitate de invidiat, mușcă șarpele de gât. Reptila se zbătu furioasă, dar mușcătura Brutei era prea puternică. După câteva momente de luptă aprigă, șarpele încetă să se mai zbată și se prăbuși nemișcat.

Bruta se lăsă grea la pământ, răsuflând greu. Își lingea rănile, iar corpul său purta urmele bătăliei. Totul era în tăcere, până când un chițăit slab se auzi. Roby se apropie încet de Bruta, ochii săi mici strălucind de recunoștință.

— Mulțumesc că mi-ai salvat viața, spuse el timid.

Bruta ridică privirea și pentru prima dată în viață simți căldura unui gest sincer. A simțit valoarea iertării, a recunoștinței. De fapt ce făcuse ea? A oprit un lucru rău făcând exact ce era în menirea ei să facă. A apărat o ființă pe care o invidiase pentru fericirea ei, crezând că astfel va fi ea fericită, dar se înșelase. 

Atunci, șoriceii și pisicile se apropiară, acceptând-o în sfârșit ca parte din familia lor. Grajdul devenise casa prieteniei, toți fiind acum în siguranță și fericiți.