În zori, înainte ca lumina să se strecoare printre vârfurile brazilor, soldații se trezeau la sunetul cornului de veghe. Armura lor, platoșele de zale întărite cu plăci de fier, coifurile simple din metal înnegrit, erau reci ca ghețurile care acopereau vârfurile muntelui. Armele, însă, erau adevărata lor mândrie: săbii late, cu tăișul lustruit până la alb; securi de luptă grele, cu muchia tocită de prea multe lovituri; arcuri din lemn de corn, a căror coardă vibra ca telefonul lui sErj pus pe mute, ca să se facă că plouă, când sună Lordul Mirea, solicitând spațiu de cazare pentru trupele nou instruite, sulițe lungi cu vârfuri mâncate de timp dar încă ascuțite, atât cât să bage groaza în inamici.
Antrenamentele începeau întotdeauna în curtea interioară, o platformă pietruită între două barăci. Acolo, sub privirea severă a lui Crash, loviturile se repetau până la epuizare. Sudoarea curgea printre zale, iar respirațiile grele se ridicau în abur dens. Fiecare soldat știa că forța nu era totul, în bătălie abilitatea de a asculta, de a observa și de a te mișca silențios era la fel de importantă precum lovitura de sabie. De aceea, patrulele zilnice pe potecile abrupte și înguste ale muntelui erau considerate la fel de importante ca oricare lecție de arme.
Între misiuni, viața din cazarmă era o amestecătură de rutină, camaraderie și ... dor de casă, nevastă, copii, amante și serile lungi la hanurile soldățești. În sala de mese, o încăpere lungă, cu mese de lemn brut și un foc veșnic aprins în vatră, soldații își împărțeau rațiile: o ciorbă groasă, pâine tare ca piatra și câte un ulcior de bere amară. Acolo se spuneau povești, se râdea, se bârfea, se făceau pariuri prostești despre cine va reuși să doboare primul ținta de la zece pași cu securea tocită.
Dar, când se lăsa întunericul, iar vântul șuiera printre brazi cu vocea unui duh bătrân, gândurile se întorceau inevitabil spre casă. Mulți dintre ei își țineau scrisorile ascunse în săculeți de piele, pe sub platoșă. Nu le citeau des, scrisul unei neveste sau desenele stângace ale copiilor apăsau mai greu decât armura. „Datoria întâi”, își spuneau. Așa fuseseră învățați. Jurământul nu era o promisiune; era o povară purtată drept, cu bărbăție, chiar și atunci când sufletul se rupea în două.
Relațiile dintre soldați erau un amestec de fraternitate și un soi de ironie aspră. Băieții își aruncau unii altora glume grele, își mai împărțeau câte o palmă peste spate sau o poreclă, dar în ziua luptei ar fi murit unul pentru altul fără să clipească. Erau legați de aceeași teamă, aceeași speranță, același amurg în care fiecare se întreba dacă va mai apuca să vadă un alt răsărit.
Deasupra tuturor, muntele tăcea și privea. Un martor tăcut al loialității lor, al îndoielilor și al eroismului lor tăcut, soldați într-o epocă aspră, care nu permitea slăbiciunea, dar în care curajul se năștea exact din acele gânduri de acasă, din dragostea pentru cei lăsați în urmă și din credința, înrădăcinată adânc, că jurământul depus era mai mare decât propria frică.
Cneazul Serj era o prezență imposibil de ignorat în cazarma de la poalele muntelui. Nu pentru că ar fi purtat însemne strălucitoare sau mantii grele brodate, de firmă, dimpotrivă, se ferea de ele ca de o boală rușinoasă. Le ținea într-un cufăr, bine ascunse, să nu cumva să-l zărească temutul Țar George din dinastia Siomionilor și să-l treacă pe listele AUR pentru EuroParlamentarele epocii. „Sunt prea tânăr pentru politică”, murmura el adesea, în timp ce pipăia cu grijă marginea coifului.
Comentariile lui erau celebrissime. Se apuca de turuit uneori înadins, alteori scăpa câte un oftat teatral sau un „măi, măi, măi, Lordul Mirea nu mai dă nici bună dimineața”, care îi făcea pe soldați să râdă pe furiș. Avea și un tic supărător: când se enerva, își trăgea mănușa de piele peste palme de parcă ar fi vrut să-și plesnească propria răbdare. Când era mulțumit, își dregea vocea inutil de tare. Iar când era confuz, își mângâia barba în scurte tresăriri, ca și cum ar încerca să-și smulgă singur o idee.
Dar sub toate astea, Serj era un om al datoriei. Nimeni nu putea contesta asta. Fie că era furtună, ninsoare sau răscoală în pădurile de la poale, se spunea că, virgulă, Cneazul sErj era primul care se ridica din pat și ultimul care stingea torțele. Vorbea mult, chiar mai mult decât muncea. Respectul oamenilor nu-l obținuse prin titluri, ci prin sudoarea și încăpățânarea lui.
Zilnic, înainte ca soldații să-și termine rația de dimineață, se auzea huruitul șeii și tropotul calm al iepei lui pursânge, Natașa. O bestie frumoasă, neagră ca obsidianul, cu ochi inteligenți și un mers sexy care ar fi făcut orice armăsar să pară un măgar obosit. Serj o călărea pe toate părțile cu o mândrie nevinovată, iar Natașa îl tolera cu o răbdare calculată, știind probabil că își avea rația de ovăz asigurată. „Fata mea de nădejde”, îi spunea el, iar iapa pufnea ca și cum ar fi rostit un „da, da” ironic.
Seara, când focurile ardeau mocnit și soldații se adunau în jurul meselor grele de lemn, Cneazul Serj se retrăgea în pragul barăcii sale și își lua pipa. În ea nu punea tutun, ci „50 de vodka Rasputin”. Sorbea tacticos din pipă lung, apoi ofta și lăsa vorbele să-i curgă, uneori filozofice, alteori ironice:
- Hmmm … Dacă nu învingem, mă apuc de croșetat.
Depeșa sosise odată cu zăpada de la amiază, purtată de un mesager sleit, care abia avusese puterea să salte din șa și să întindă pergamentul cu sigiliul Lordului Mirea. Cneazul sErj îl privi lung, își scutură mantia de omăt și, cu o expresie de om care tocmai aflase că trebuie să mute munții cu mâinile goale, desfăcu scrisoarea.
- Așa, deci… „soluții pentru a mări capacitatea de cazare”… „logistică pentru cât mai multe trupe”… Haida, sErjule, că asta-ți lipsea! murmura el în timp ce își potrivea pipa cu 50 de vodka Rasputin și trăgea un gât lung, disperat.
Se așeză la masa sa de lucru - o scândură veche sprijinită pe doi bolovani - și începu să vorbească singur, cum avea obiceiul atunci când îl lovea gândirea strategică.
- În primul rând, dacă ar fi după Lordul Mirea, ar trebui să încapă aici o întreagă armată. Poate chiar două. Sau trei, dacă îl apucă entuziasmul… Ei, sEerj, hai să vedem… Cât spațiu avem? Avem barăci pentru 100k. Dacă înghesui infanteria, poate 150k. Dacă îi pui să doarmă în picioare, două sute.
Mai trase un gât din pipă, expirând aerul cu aburi de vodkă, ca o locomotivă cu aburi care va fi inventată cândva.
- Poate ridicăm barăci noi. Simplu! Doar că… nu avem lemn suficient. Au luat ăștia din SV toate oazele. Își roti ochii pe tavanul scund.
- Poate facem cazare în peșteri! Așa… stil spartan, aer natural, temperatură constantă. Problema e că ăia mici, recruții, urlă că sunt lilieci. Iar cavaleria urlă că liliecii urlă. Și până la urmă urlă toți la mine.
Își frecă barba, tic care trăda că ideile începeau să se coacă.
- Deci… ce ne rămâne? Aha! Știu. Extindem cazarma sub pământ! Galerii, tuneluri, camere săpate în stâncă. Perfect! Avem stâncă din belșug. Săpăm noaptea, să nu ne vadă nimeni. Auzi… ce soluție ingenioasă! Singurul impediment… hmm… soldații mei abia pot să sape o latrină fără să dea peste o rocă dură, darămite o cazarmă subterană. O să fie nevoie de un batalion de pitici mineri, dar pe ăia nu-i plătește Lordul Mirea în veci.
Ridică degetul ca și cum un mare adevăr tocmai se dezvăluise.
- Atunci… hocus-pocus, soluția finală: ridicăm corturi! Multe! Și mari! Chiar și frumoase! Problema e că bate vântul dinspre vârf și, la primul uragan, pleacă toată armata în excursie aeriană. Și cine e de vină? Tot eu.
Se lăsă în scaun, învins și victorios în același timp.
- Ei, Serjule… ai găsit soluții, ai găsit impedimente și ai găsit soluții la impedimente… Iar la final ajungi tot la concluzia că trebuie să-i scrii Lordului Mirea înapoi: „Avem nevoie de bani, oameni, lemn, piatră, minune sau un miracol.”
Trase o ultimă gură din pipă, își scutură mantia și zâmbi amar.
- Asta-i strategia: improvizăm până iese bine. Ca întotdeauna.
Adevărul însă, așa cum se întâmpla adesea în pădurea de la poalele muntelui, nu s-a arătat în timpul strategiilor grandioase, nici în pipa cu vodka Rasputin, ci într-o după-amiază liniștită, când Cneazul sErj stătea sprijinit de ieslea Natașei și bombănea în legea lui. În curte, zăpada se topea sub razele palide ale unui soare capricios, iar soldații își vedeau de treburile lor, prea ocupați cu viața ca să mai audă monologurile înflăcărate ale liderului.
Singurul care se apropie fu bătrânul Grig, omul lui de încredere, veteranul care îl însoțea pe sErj încă din vremurile în care cneazul nu era decât un tânăr voluntar cu inima mare și punga goală. Grig nu se temea de vorbe, nici măcar de cele pe care alții le-ar fi sugrumat în gât.
- Măria Ta… începu el, cu o voce stinsă. Că tot vorbeai de strategii și planuri…
- Aha, da! interveni sErj, ridicând o sprânceană. Tocmai mă gândeam la metode de extindere a capacității de cazare… Sunt un geniu, Grig. Un geniu prizonier într-o cazarmă mică.
Grig își drese glasul.
- Măria Ta… poate problema nu e cazarma.
- Cum adică NU e cazarma?! Ce altceva să fie? Muntele? Pădurea? Brazii supărați? Liliecii care nu vor chiriași?
Veteranul își încrucișă brațele.
- Nuu… Mă gândeam că poate… doar poate… problema ești tu.
Cneazul sErj rămase cu pipa în aer, privirea atârnată ca o pancartă smulsă de vânt.
- Eu?… Ești sigur că nu ți-ai lovit capul în stâncile alea? Sau te-a mușcat vreun pitic de gleznă? Problemele sunt multe, Grig, dar eu mă simt perfect!
- Asta e problema, Măria Ta, zise Grig calm. Te simți prea perfect.
sErj dădu ochii peste cap, încercând să râdă, dar râsul îi ieși mai degrabă ca un scârțâit.
Grig continuă:
- Ai putea construi barăci. Poți aduce lemn din vale. Poți plăti oameni să sape camere sub pământ. Ai putea face tot ce-ai gândit în monologul tău ăla lung… dar nu faci.
- Și de ce, în numele lui Rasputin, nu fac?
Veteranul ridică o sprânceană.
- Pentru că… ești zgârcit, Măria Ta.
Liniște.
Natașa pufni scurt, ca și cum ar fi confirmat.
sErj clipi încet.
- Zgârcit? Eu? Liderul respectat? Omul datoriei? Umbra muntelui?
- Umbra muntelui, da… Zgârcit, da… repetă Grig fără ezitare. Ții pungile închise ca pe o comoară. „Nu acum”, „nu e momentul”, „mai întâi să vedem”, „să păstrăm resursele pentru 2kk deff consum”. Măria Ta… pentru noi TOATE situațiile sunt grave.
Cneazul ridică mâna să protesteze, dar Grig îl reduse la tăcere cu un gest scurt, lucru rar, dar necesar.
- Știi care e adevărul? Oamenii te respectă, dar încep să vadă și că… uneori auzi ce vrei. Când vrei. Și numai dacă-ți convine. Când nu convine… puf! Dispare totul în eter.
sErj supse automat din pipă, apoi tuși, ca și cum adevărul se transformase într-o bucată de jar fierbinte.
- Eu… nu… adică… Poate păstrez rezervele, da, dar e responsabilitate, nu zgârcenie!
- Mmm-hmm, aprobă Grig. Exact ce spune un zgârcit responsabil.
Cneazul izbucni:
- Dar eu trebuie să protejez cazarma, oamenii, resursele! Nu pot arunca banii pe orice idee!
- Nu sunt „orice idee”, răspunse Grig blând. Sunt planurile echipei, sErj. Planuri bune… pe care NU le onorezi.
Cneazul rămase mut, pentru prima dată în mult timp. Își frecă barba - tic bine cunoscut - apoi își frecă tâmplele, alt tic, iar Natașa îl lovi ușor cu botul, semn că și iapa simțea că momentul cere sinceritate.
Seara se lăsă peste cazarmă cu o liniște neobișnuită. Brazii foșneau doar din vârfuri, iar muntele își ținea răsuflarea ca un paznic bătrân care a văzut prea multe. Cneazul sErj stătea pe pragul barăcii sale, sprijinit de genunchi, privind cum luna se ridică încet peste creasta stâncoasă. Lumina ei rece îi mângâia armura înnegrită și îi desena umbre lungi pe pământul bătătorit.
Vodka din pipă se terminase, iar sErj nu mai bombănea, nu mai comenta, nu-și mai dregea vocea inutil. Doar tăcea. Iar tăcerea lui era grea, aproape respectuoasă. Vorbele lui Grig încă îi răsunau în minte, amestecate cu ecoul propriilor îndoieli.
Își strânse mantia în jurul umerilor. Natașa îi pufni blând peste ureche, ca o încurajare mută, dar nici măcar asta nu-l desprinse de gândurile lui.
Luna urca și mai sus, iar umbra muntelui se întindea ca o aripă uriașă. În depărtare, un lup urlă, iar ecoul pătrunse printre brazi ca o chemare veche, neliniștitoare. sErj ridică privirea, cu o expresie de om care simțea că ceva se pregătește dincolo de orizont, în munți, în pădure sau poate în el însuși.
Dar luna, martoră tăcută a hotărârilor nescrise, părea să știe că drumul nu avea să fie nici simplu, nici liniștit și că povestea… abia acum se pregătea să-și arate următorul capitol.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu