Când râde cocoșul?

Poveste tematică pentru copii și oameni mari care știu să asculte.

Era o dimineață senină de primăvară, undeva într-o poiană din Carpați, unde răsăritul părea pictat cu degetele blânde ale unui înger care nu și-a terminat de băut cafeaua. Acolo, un grup pestriț de copii din toate colțurile lumii, toți premianți de olimpiadă în diferite domenii, coborâse dintr-un autobuz, cu steaguri internaționale pictate pe uși și cu numele excursiei scris cu litere jucăușe: „Să înțelegem lumea.”

Excursia era ghidată de Profesorul Eliade, un bărbat cu barbă albă ca spuma laptelui, ochi ca două licurici adormiți și minte de enciclopedie, dar cu suflet de copil. Era psiholog, teolog, filozof și pasionat de etimologie, dar în fața copiilor se recomanda simplu:

— Eu sunt Profesorul Curios. Voi?

Și copiii au început să se prezinte:

— Mina din Japonia.

— Ravi din India.

— Fatima din Maroc.

— Leo din Brazilia.

— Anastasia din Grecia.

— Matei din România.

— Noah din Danemarca.

S-au așezat într-un cerc pe iarba udă de rouă. În depărtare, de după o colibă, un cocoș a cântat lung și mândru, de parcă anunța începutul unei epoci.

Profesorul i-a privit zâmbind și i-a întrebat blând:

— Copii... când credeți voi că ar putea râde un cocoș?

Mina a zâmbit timid și a spus:

— Cocoșul râde când vede florile de cireș. Pentru că e fericit că s-a întors primăvara.

Ravi a spus cu ochii plini de soare:

— El râde când se trezește înaintea soarelui. 

Fatima a adăugat poetic:

— Poate râde când vede o frunză dansând în vânt și crede că e o pasăre care a uitat să zboare.

Leo, din Brazilia, a râs cu poftă și a zis:

— Cocoșul râde când vede o găină care dansează zumba!

Anastasia a spus visătoare:

— El râde când își amintește că a fost ales să cânte înainte de toți. E primul artist al zilei și, poate, puțin cam narcisist...

Noah, serios, a rostit:

— Cocoșul râde doar dacă știe că nu există sens, dar cântă oricum. Ca filozofii...

Matei, românul din grup, s-a scărpinat în cap și a spus:

— Râde când vede cum toți se chinuie să-l înțeleagă, de parcă el n-ar fi altceva decât un cocoș.

Profesorul a închis ochii o clipă. Apoi a vorbit:

— Dragi copii, ați adus cu voi lumea întreagă în câteva propoziții. Răspunsurile voastre sunt oglinzi ale sufletelor voastre. Adevărul este că... râsul cocoșului nu există, e o metaforă, dar întrebarea are farmecul ei. Pentru că uneori, râsul nu trebuie înțeles, ci doar trăit.

S-au ridicat și au pornit spre stână, unde îi așteptau brânza, laptele cald și poveștile. Dar chiar atunci, din spatele unei stive de lemne, cocoșul a scos un sunet ciudat: o combinație între cântat, gâlgâit și... ceva ce părea, ei bine... un râs!

Toți au izbucnit în hohote. Iar Matei a strigat:

— Aha! Râde! Râde de noi! Pentru că el știe răspunsul și n-o să ni-l spună niciodată!

Profesorul Eliade a zâmbit larg:

— Poate că tocmai asta e lecția: unele întrebări nu sunt făcute ca să primească răspuns, ci ca să ne adune împreună.

După gustarea oferită de gazde, și după ce râsul cocoșului – sau poate doar o iluzie a urechilor lor jucăușe – a stârnit hohote și mirare, grupul de copii a pornit pe o cărare ce urca lin pe lângă un pârâu. Soarele le mângâia deja drumul pe spinarea dealului, iar pădurea le vorbea în limba frunzelor.

Profesorul Eliade mergea alături de ei, ținând în mână un toiag din lemn de corn.

— Copii, v-ați întrebat vreodată de ce punem întrebări ca: „De ce plâng stelele?”, „Ce visează câinii?” sau chiar „Când ar putea râde un cocoș?”

Ravi a ridicat mâna:

— Ca să aflăm ceva ce nu știm?

— Da, dar și pentru că... ne place să căutăm. Răspunsurile ne aduc un moment de liniște, dar căutarea ne aduce înțelepciune, a spus Profesorul.

Anastasia, cu privirea ei adâncă, a întrebat:

— Dar dacă răspunsul nu există?

— Atunci ai călătorit până în capătul gândului tău. Și acolo, în tăcere, te întâlnești cu tine.

Fatima a zâmbit ușor și a rostit:

— E ca în poveștile din deșert. Întrebarea e o cămilă care te duce peste nisip. Nu întrebi ca să ajungi... ci ca să trăiești drumul.

Noah, serios și tăcut, a completat:

— Și uneori, când ajungi... înțelegi că ceea ce ai căutat era deja în tine.

Profesorul s-a oprit. Au ajuns într-un luminiș. Acolo, cineva scrisese pe coaja unui copac: „Ce caută omul toată viața?”

—  Ei, ia să vă văd?

Copiii au citit în tăcere. Apoi s-au așezat în cerc, ca dimineața.

Matei a zis:

— Poate răspunsul e diferit pentru fiecare.

— Sau poate nu e niciun răspuns, a adăugat Leo, și tocmai asta e frumusețea.

— Sau poate că răspunsul e... întrebarea următoare.

Profesorul a zâmbit larg, cu ochii mijiți de soare:

— Să nu vă fie teamă să nu găsiți răspunsul. Căci răspunsul e prețios doar când e căutat cu sufletul deschis. Drumul, căutarea, curiozitatea, felul în care întrebi... asta te face om. Nu ce știi. Ci cum afli. Și mai ales: cum rămâi bun în timp ce afli.

Și atunci, ca un clinchet de clopot venit din cer, cocoșul, care parcă îi înțelegea și se luase după ei, ținându-se la distanță, a mai scos un sunet bizar, caraghios, de parcă chicotea din fundul gâtului.

Toți au început să râdă, iar Mina a șoptit:

— Poate că, de fapt, cocoșul râde de noi... fiindcă noi suntem mai mult preocupați să ne întrebăm „de ce?” în loc să râdem.

Noah a fost primul care a rostit întrebarea ce plutea în aer:

— Domnule Profesor, există întrebări la care nu e bine să aflăm răspunsul?

Profesorul a rămas câteva clipe tăcut. Apoi, cu glas domol, a spus:

— Da, Noah. Uneori nu întrebarea e grea... ci răspunsul. Și mai ales, ce vom face cu el.

Fatima s-a apropiat de el, ținând în mâini o floare mică:

— Și atunci... ce e curiozitatea? E bine să fim curioși sau nu?

— Curiozitatea, draga mea, e ca o focul în vatră. Dacă o ții vie, îți luminează casa. Dacă o lași să scape, îți arde acoperișul.

Ravi, meditativ, a întrebat:

— Și cum știm când să ne oprim?

— Când începi să cauți nu pentru a înțelege, ci pentru a controla. Când întrebarea ta nu mai vine din mirare, ci din neliniște, invidie sau frică. Sau când simți că, dacă ai afla răspunsul, ți-ai pierde bucuria de a întreba.

Anastasia a murmurat:

— Adică atunci când adevărul devine greu de dus?

Profesorul a încuviințat:

— Exact. Uneori, un adevăr prea mare poate sparge un suflet prea tânăr. Nu pentru că adevărul e rău, ci pentru că nu suntem încă pregătiți să-l privim fără să ne pierdem pe noi înșine.

Matei, privind spre pădure, a spus cu o înțelepciune de om mare:

— Poate că Dumnezeu ne-a lăsat misterul ca să nu ne grăbim cu răspunsurile. Să nu stricăm jocul.

Profesorul a zâmbit larg:

— Un gând frumos, Matei. Înțelepciunea nu înseamnă să știi totul. Înseamnă să știi când să întrebi, când să aștepți și când să taci.

Un scurt moment de liniște s-a așternut, ca o pătură caldă deasupra cercului. Apoi, Leo a izbucnit:

— Dar și dacă aflăm ceva... care nu ne place?

— Atunci, Leo, ai învățat că nu toate răspunsurile aduc alinare. Unele răspunsuri te pot întrista, dar te înalță. Altele te pot liniști, dar te închid. Totul ține de cum alegi să duci adevărul cu tine.

Mina, cu ochii la cer, a spus în șoaptă:

— Poate că cel mai înțelept dintre noi e cocoșul. El așteaptă zilnic să răsară soarele. Și chiar dacă nu răsare ... tot cântă.

Seara începea să se aștearnă peste poiană, cu umbre lungi și licurici care păreau mici gânduri plutind în întuneric. Copiii se adunaseră în jurul unui foc mic, unde trosneau crenguțe subțiri și mirosea a brad proaspăt și a pâine coaptă.

Leo, cu sprâncenele încruntate, a spart liniștea:

— Domnule Profesor... dacă știm că un răspuns e important, dar cineva îl ține ascuns, e corect?

Profesorul Eliade a clipit lent, ca și cum în mintea lui se desfășura o bibliotecă veche și nesfârșită:

— Nu întotdeauna. Uneori, informația nu e reținută ca să protejeze, ci ca să controleze. Când cineva cere un preț pentru adevăr, ne întrebăm dacă adevărul acela mai e... liber.

Fatima a întrebat, curioasă:

— Dar nu tot ce e valoros trebuie câștigat cu efort?

— Adevărat, Fatima, dar alta e munca inimii și alta e moneda lacomiei. E o diferență între a câștiga un răspuns prin studiu și a fi nevoit să plătești pentru el cu tăcerea, frica sau minciuna.

Mina a șoptit:

— La noi în Japonia, e o vorbă: Dacă dai cuiva un adevăr, fii sigur că poate duce greutatea lui...

Noah, mereu atent la nuanțe, a completat:

— ... dar dacă vinzi un adevăr, îți pasă doar de câștig, nu de cel care îl primește.

Profesorul a zâmbit, dar zâmbetul lui era trist:

— Trăim într-o lume unde uneori informația nu se dă, ci se vinde, unde adevărul devine monedă, și nu călăuză. Unde a nu ști devine o formă de prizonierat, iar a ști, un lux.

Ravi, meditativ, a întrebat:

— Și atunci ce facem? Ne luptăm pentru informație? O furăm? O cumpărăm?

— Nu, Ravi. Mai întâi, învățăm cum să recunoaștem o informație care e menită să ne elibereze, și una care e menită să ne lege și mai tare. Apoi alegem ce facem cu ea.

Anastasia a întrebat:

— Dar ce facem când informația este ascunsă tocmai de cei care ar trebui să ne-o dea?

Profesorul a privit focul și a spus:

— Atunci, copii, ne rămâne un lucru mai puternic decât orice știre sau manual: întrebatul împreună. Pentru că o întrebare rostită cu voce tare de mai mulți nu poate fi ignorată.

În timp ce vorbeau, Matei citi din telefonul prin care naviga.

— Domnule Profesor, uitați un citat interesant: „Când cunoști adevărul, nu mai ești comod. Dar devii liber.” Oare cocoșul ăsta al nostru a citit și el citatul? a râs el. Poate de asta râde. Că știe adevărul și nu ne spune.

Profesorul a înclinat capul:

— Sau poate că știe un adevăr care, dacă l-ar spune, n-ar mai fi bun. Poate că râsul lui e felul lui de a spune: Găsiți-l singuri. Sau mai bine... trăiți fără el, dar trăiți frumos.

Vântul adia mai tare acum și lemnele trosneau în focul din mijlocul cercului. Copiii își aduseseră pături pe umeri, se făcuse răcoare, dar nimeni nu voia la culcare, ochii le ardeau de curiozitate.

Matei, a rupt tăcerea:

— Domnule Profesor,am auzit o discție dintre tata și unul din colegii lui, cum că există un site unde sunt legile țării, dar dacă vrei să le citești pe cele actualizate, trebuie să plătești.

Toți au întors capul spre el. Profesorul a lăsat toiagul jos, înfipt în pământ, și a oftat.

— Da, Matei. Știu. Nu e doar în România. Se întâmplă în mai multe locuri din lume. Unii spun că e pentru întreținerea sistemului, pentru muncă, pentru acuratețe. Dar în esență...

Leo a întrerupt:

— ...e ca și cum ai vinde harta unei păduri în care, dacă greșești cărarea, te amendează!

Copiii au izbucnit în râs. Dar râsul lor era amar.

Anastasia a întrebat:

— Cum putem fi pedepsiți pentru că nu știm ce n-avem voie să facem, dacă nu ni se dă voie să citim regulile?

Noah, serios, a adăugat:

— E ca un joc de șah unde nu ți se spune cum se mișcă piesele. Și apoi ești dat afară pentru că ai mutat greșit.

Profesorul i-a ascultat pe rând. Apoi a spus:

— Adevărul e că legea nu ar trebui să fie un privilegiu, ci un drept. Iar accesul la ea – gratuit, clar și prietenos. Când legile devin un bun de lux, justiția devine o loterie.

Ravi, gânditor, a zis:

— Poate de aceea lumea nu mai are încredere în reguli. Pentru că ele nu sunt făcute pentru toți.

Fatima a înclinat capul:

— Și poate de aceea unii aleg să ignore legea. Pentru că nu o simt ca fiind și a lor.

Profesorul a ridicat toiagul și desena gânditor pe pământ:

— Când o lege nu poate fi citită de toți, ea nu mai e o lege, ci o capcană elegantă. Când cunoașterea e pusă la plată, ignoranța devine involuntară, iar vina... injustă.

Chiar atunci, dinspre colibă, s-a auzit un „cucuriguuuu!” scurt și ușor răgușit. Cocoșul părea confuz. S-a uitat în jur, a ridicat o aripă, și s-a întors repede în coteț.

Matei a izbucnit:

— Cred că tocmai și-a dat seama că n-a plătit să afle ora legală a răsăritului!

Toți au râs. Profesorul Eliade a încheiat cu un zâmbet grav:

— Poate că într-o zi, vom plăti și pentru a ști când e dimineață. Dar până atunci, să fim cocoșii care cântă, chiar și fără permisiune.

Noaptea se lăsase de-a binelea, iar stelele erau acolo, răbdătoare, ca niște întrebări rămase agățate de cer. Focul se stinsese încet, dar curiozitatea ardea și mai tare în ochii copiilor.

Noah, aplecat pe genunchi, a întrebat cu o voce joasă, dar precisă:

— Și dacă... am păcăli sistemul? Dacă am găsi o cale să accesăm acele informații fără să plătim? E greșit? Sau doar o formă de supraviețuire?

Copiii au tăcut. Întrebarea era grea. Profesorul Eliade a privit în întuneric, apoi a rostit:

— Dacă un om însetat bea apă de la o fântână „privată”, în mijlocul deșertului, e hoț... sau supraviețuiește?

Fatima a spus:

— Depinde cine a pus fântâna. Și de ce a pus un gard în jurul ei.

Anastasia a completat:

— Și cât costă acea apă. Dacă e un preț simbolic, poate plătim. Dar dacă e un preț care te rupe, e ca și cum ai spune: „Numai unii merită să trăiască.”

Profesorul a încuviințat:

— Exact. Aici nu mai e vorba doar de legalitate. Aici vorbim de moralitate și de dreptul de a ști. Iar când drepturile devin mărfuri, se naște revolta.

Leo, cu părul ciufulit și inima pe limbă, a spus:

— Adică... uneori, a fura adevărul e singura cale de a-l elibera?

— Nu, Leo. Nu-l numi „furt”. Pentru că nu vrei să iei pentru tine. Vrei ca nimeni să nu mai fie obligat să plătească pentru el. Asta nu e hoție. E o formă de justiție intuitivă, un protest al conștiinței.

Ravi, atent la nuanțe, a întrebat:

— Dar unde tragem linia? Când devine acest gest justificabil și când devine doar scuză pentru a încălca reguli?

Profesorul s-a îndreptat ușor de șale și a spus:

— Când legea se rupe de morală, omul caută alte căi. Nu toate ocolirile sunt nobile. Unele sunt egoiste. Diferența o face intenția. Dacă vrei să eliberezi, nu doar să profiți, e un act de curaj moral. Dar trebuie să fii gata să-l porți cu responsabilitate, nu cu mândrie.

De undeva, din întuneric, s-a auzit un „Cucuriguu!” aproape digital, ca un sunet fals de telefon.

Matei a râs:

— Cocoșul încearcă să spargă parola site-ului! Dacă reușește, punem legile pe gard, să le vadă toată lumea!

Profesorul a zâmbit, dar a rostit grav:

— Sau mai bine: le punem în inimă. Pentru că o lege e dreaptă doar când o știi fără să o înveți. Când o simți.

Focul trosnea încet, după ce cineva a adăugat câteva surceluțe, răscolind în cenușă, apoi ridicând de jur împrejur cu alte bucăți de lemn mai mari, ca o piramidă a cunoașterii, astfel că flăcările desenau umbre pe fețele copiilor. Tăcerea a devenit grea. Profesorul a început să vorbească.

— Copii... dacă e să vorbim despre prețul adevărului, atunci trebuie să vă spun o poveste pe care istoria a tot încercat s-o uite. De mai multe ori.

Toți l-au privit atenți.

— Într-o vreme, un mare savant pe nume Giordano Bruno a spus că stelele sunt sori îndepărtați, că universul e infinit, și că Dumnezeu nu poate fi limitat de ideile oamenilor. Pentru aceste idei, a fost ars pe rug.

Noah a tresărit:

— Pentru ce? Doar pentru că a spus ce credea?

— Da. Pentru că gândul lui deranja ordinea, chiar dacă era adevărat. Pentru că uneori, adevărul nu e persecutat pentru că e greșit, ci pentru că e incomod.

Fatima, cu voce joasă:

— Ca și cum ar fi un foc care nu arde doar întunericul... ci și liniștea falsă.

— Exact, Fatima. Adevărul rupe confortul. Și cei care l-au spus cu voce tare... au plătit.

Profesorul a continuat:

— Isus a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața.” A fost răstignit nu pentru că mințea, ci pentru că spunea adevărul despre iubire, putere și ipocrizie.

— Și Prometeu? întrebă Mina.

— Ah, da... Prometeu. Cel care a furat focul cunoașterii din ceruri și l-a dat oamenilor. Ce a primit în schimb? A fost legat de o stâncă, cu un vultur care îi sfâșia ficatul zi de zi. Pentru că a dăruit oamenilor ceea ce zeii voiau să păstreze doar pentru ei.

Anastasia, în șoaptă:

— Și Eminescu?

Profesorul a lăsat capul puțin în jos.

— Eminescu... nu a fost ars pe rug, dar a fost înăbușit cu grijă. Pentru că adevărurile lui despre identitate, libertate, politică, erau prea clare. Iar claritatea poate fi periculoasă într-o lume care iubește cețurile comode.

Din cotlonul său, cocoșul a mai cântat o dată. Nu vesel. Nu ironic. Ci... solemn.

Matei, cu o expresie serioasă, a spus:

— Poate că de aceea nu râde cocoșul... poate că el știe că, de fiecare dată când cineva spune adevărul despre lumină, se găsește altcineva care e gata să stingă acea lumină.

Profesorul s-a uitat spre stele și a încheiat:

— Copii... adevărul e cel mai frumos dar pe care îl poate da un om. Dar și cel mai greu de purtat. Unii l-au purtat până la capăt. Și noi trăim azi, gândim, citim, iubim... pentru că ei au ars, dar n-au tăcut.

Piramida de lemne acum se transformase în jar, era mai cald. Copiii se apropiaseră unii de alții, cu genunchii la piept, într-un fel de cerc al sincerității.

Mina, cu voce timidă, a întrebat:

— Domnule profesor, am înțeles valoarea adevărului, dar e întotdeauna cea mai bună alegere să spui adevărul?

Profesorul Eliade a rămas o clipă în tăcere, apoi a răspuns cu blândețe:

— Nu, Mina. Uneori, adevărul poate răni mai mult decât poate repara.

Noah, vizibil contrariat:

— Dar dacă nu-l spui... nu minți?

— Poți minți și spunând adevărul, dacă o faci fără inimă. Poți fi onest și tăcând, dacă o faci cu iubire.

Profesorul a scos o mică cărticică din buzunar. Pe una din pagini  era subliniat un citat vechi, pe care-l citi:

„Adevărul trebuie spus cu iubire. Altfel, nu e adevăr, ci o armă.”

Fatima a murmurat:

— Am avut o mătușă bolnavă... Mama nu i-a spus cât de gravă era boala. Și mătușa a mai trăit un an. Fericită. Dacă i-ar fi spus, poate s-ar fi stins mai repede... de teamă.

Profesorul i-a luat mâna cu blândețe:

— Ai spus ceva foarte important, Fatima. Uneori, adevărul spus prea devreme poate deveni moartea prematură a speranței.

Anastasia a întrebat:

— Dar dacă un om vrea să știe, nu e datoria ta să i-l spui?

— Da. Când cineva cere cu adevărat adevărul, trebuie să-l oferi. Dar ai grijă cum îl ambalezi. Imaginați-vă un drumeț care te întreabă la o răscruce de drumuri care duc spre aceeași destinație: „Pe unde e cel mai indicat să merg?” Tu știi că cel mai ușor drum e plictisitor, dar celălalt e plin de peisaje fermecătoare și provocări. Ce-i spui?

Leo a spus: 

— Că drumul ușor îl duce repede. Dar celălalt... îl schimbă.

Ravi, visător:

— Poate că uneori, adevărul e să taci și să-i lași pe oameni să descopere singuri ce e important.

Profesorul a închis ochii și a spus:

— Adevărul nu e doar ce spui. E și ce alegi să nu spui. Și, mai ales, de ce nu o faci.

Dintr-un copac apropiat, cocoșul a bătut din aripi, dar nu a mai cântat. A stat liniștit, ca și cum asculta.

Anastasia a zâmbit:

— Poate și cocoșul tace când știe că unele răsărituri trebuie descoperite singure

Și uite-așa într-o noapte senină, în poiana dintre munți, sub stelele ce păreau mai aproape ca niciodată, un grup de copii și un cocoș filosof au înțeles, fără s-o spună, că adevărul nu se păstrează în cuvinte, ci în felul în care alegem să fim oameni.

Iar dacă într-o zi veți auzi un cocoș râzând, nu-l întrebați de ce. Cu siguranță are motivele lui. El e cocoș, gândește (dacă o face 😂) ca un cocoș și probabil e imposibil să gândim și noi cocoșește. Așa că, râdeți și voi, e mai rentabil decât să cauți motivul. Uneori poate afli de ce, dar nu ami are haz.