În lumina blândă a după-amiezii, vechiul grajd fremăta de viață. Cei trei pisoi jucăuși – Iustina, Bubu și Gugu – alergau printre grinzile acoperite de pânze de păianjen, sărind sprinteni de pe o grindă pe alta, în timp ce noii lor prieteni, șoriceii, se strecurau printre baloții de fân, chiuind de veselie.
Pe un căpătâi de lemn, cu mustățile fremătând de atenție, șoricioiul Mișu veghea asupra întregii lor hârjoneli. Era un bătrân șoricel cu blana cenușie și ochii mici și ageri, care știa că distracția nu trebuia să se transforme în haos. Cu o privire severă, dar plină de blândețe, își îndemna puii să fie atenți unde calcă și să nu deranjeze pisoii prea mult, căci, oricât de prietenoși ar fi fost, instinctele de vânător puteau ieși oricând la iveală.
În timp ce gălăgia veselă umplea grajdul, dincolo de poarta întredeschisă, pisica Otilia pândea, strecurându-se ca o umbră pe sub garduri. Ochii săi străluceau în penumbră, iar vârful cozii se mișca ritmic, semn că era în mijlocul unei vânători importante. Spre norocul micilor săi prieteni, ea nu era interesată de șoriceii din grajd – avea în vizor o vrabie imprudentă ce ciugulea firimituri lângă cotețul găinilor din vecini.
Înăuntru, însă, nimeni nu se gândea la pericole. Pisoii și șoriceii râdeau, alergau și se ascundeau unii de alții, bucuroși că descoperiseră o prietenie atât de neașteptată. Bubu se rostogolea pe spate, acoperit de fire de paie, în timp ce un șoricel mic și îndrăzneț îi gâdila lăbuțele. Gugu încerca să urce pe un butoi vechi, dar aluneca de fiecare dată, stârnind hohote de râs din partea micilor rozătoare. Iustina, mai precaută, privea scena cu un aer gânditor, de parcă se întreba cum ajunseseră niște pisoi să se joace cu șoarecii în loc să-i fugărească.
Vechiul grajd, cândva pustiu și tăcut, devenise acum un loc al veseliei și al prieteniei neașteptate. Iar sub privirea atentă a lui Mișu, aventurile lor erau departe de a se sfârși.
Ascunsă în umbra unui perete dărăpănat, nevăstuica Bruta își ascuțea ghearele pe un lemn putrezit, în timp ce ochii săi îngusti pâlpâiau de răutate. Nu suporta veselia din grajd. Chicotelile pisicilor și șoriceilor îi zgâriau urechile, iar mirosul păcii o scotea din minți. Pentru ea, lumea trebuia să fie guvernată de frică și instinct. Ce era această prietenie absurdă între pisici și șoareci? O anomalie, o batjocură la adresa legilor naturii!
Șoarecii trebuiau să se teamă, să fugă, să se ascundă sub podețe și în crăpături, nu să alerge veseli prin fân. Iar pisoii… pisoii trebuiau să fie vânători, să le pândească pașii și să se înfrupte din ei fără milă. Asta era ordinea firească a lucrurilor. Dar acești trei motănei proști se lăsaseră înmuiati de gingășia șoriceilor. Trebuia să le reamintească cine sunt cu adevărat.
Își linge botul, imaginându-și haosul pe care avea să-l provoace. Trebuia doar să semene îndoială… poate o minciună bine plasată, poate o farsă care să destrame armonia falsă din grajd, poate un accident nefericit. Otilia, pisica aceea vânjoasă și periculoasă, era singurul ei obstacol. Otilia nu semăna deloc cu pisoii aceia naivi. Era o vânătoare înnăscută, iar Bruta știa prea bine că nu și-ar dori să și-o facă dușmană.
Dar dacă ar putea întoarce lucrurile în favoarea ei? Dacă ar putea-o face pe Otilia să vadă cât de ridicolă era această prietenie? Dacă ar reuși să o convingă că pisoii își pierduseră instinctele și deveniseră o rușine pentru neamul felinelor?
O scânteie vicleană îi lumină privirea. Da, asta avea să facă. Avea să le aducă aminte că, oricât s-ar juca acum, în final, vânătorul rămâne vânător și prada… prada rămâne pradă. Cu un zâmbet perfid, Bruta își strecură trupul subțire și mlădios printr-o crăpătură din perete, gata să pună planul în mișcare.
Sus, pe butoiul pe care se cățărase cu atâta efort, pisoiul leneș ațipise, visând la razele calde ale soarelui. În umbra grinzilor, nevăstuica Bruta pândea, ochii săi mici și vicleni strălucind în întuneric. Își simțea inima bătând repede, dar nu de teamă - ci de anticipare. Văzuse cum pisicile și șoriceii deveniseră prieteni, cum râdeau și se jucau împreună, iar asta îi provoca o ură de nestăvilit. O asemenea absurditate trebuia să înceteze!
Se strecură ușor, corpul ei lung și mlădios alunecând printre umbre, fără să lase vreo urmă. Își fixă ținta: cel mai mic dintre șoricei, un pui firav care țopăia fericit lângă un balot de fân. Nici nu bănuia pericolul.
Bruta lovi brusc. O mișcare rapidă, precisă. Ghiarele ei se înfipseră adânc în blana moale a șoricelului, smulgând un scâncet sfâșietor. Lăbuțele puiului se zbătură o clipă, dar era prea slab pentru a riposta. Mirosul sângele cald îi năpădi botul nevăstuicii, iar acest lucru îi stârni o plăcere bolnavă.
Însă nu avea timp de pierdut. Cu o viteză uimitoare, se îndreptă spre butoi, își încleștă colții în pielea moale a șoricelului și îl așeză lângă Gugu, care dormea liniștit. Un zâmbet crud îi trecu peste bot - asta avea să fie scânteia care să aprindă haosul.
Cu o ultimă zvâcnire, dărâmă o căldare de tablă de pe un colț de lemn. Zgomotul se rostogoli prin grajd ca un tunet, făcându-i pe toți să tresară. Bruta dispăru în întuneric, cu inima plină de triumf.
Gugu se trezi speriat, clipind nedumerit la privirile îngrozite care se îndreptau spre el. Lângă lăbuțele sale, trupul mic și însângerat al șoricelului părea dovada unui act de cruzime pe care el nu-l înțelegea. Maria plângea disperată, șoricioiul Mișu privea înmărmurit, iar pisoii, până atunci prietenii de joacă ai șoriceilor, simțeau pentru prima dată gustul amar al îndoielii.
Vechiul grajd era acum cuprins de liniște. Nu liniștea blândă a unui loc adormit, ci o tăcere apăsătoare, încărcată de teamă și neîncredere. Toate râsetele, toată veselia ce umpluse aerul cu doar câteva clipe înainte se risipiseră, lăsând în urmă doar priviri încordate și suflete tulburate.
Pisoii stăteau grupați lângă butoi, cu urechile pleoștite, ochii lor mari căutând un răspuns în lacrimile șoricioaicei Maria. Puiul ei abia mai respira, trupul său mic și fragil zbătându-se între viață și moarte. Pe blana sa cenușie, picături stacojii desenau urme crude, un semn de suferință și de teroare.
Gugu privea în gol. Se trezise brusc, fără să înțeleagă ce se întâmplase, iar lângă el, un șoricel însângerat zăcea nemișcat. Toate privirile se ațintiseră asupra lui, iar o neliniște ciudată îi apăsă pieptul. Oare el făcuse asta? Dar… cum? Nu-și amintea nimic. Dar dacă… dacă în somn își ascultase instinctele de pisică și atacase? Nu… nu era posibil! Și totuși, neîncrederea plutea în aer.
Din umbră, nevăstuica Bruta își ascundea rânjetul satisfăcut. Planul ei funcționase perfect. Nu era nevoie să rostească vreun cuvânt, doar să strecoare haos în inimi, să îmbrace prietenia în îndoială și să transforme armonia în teamă. Fără să mai piardă vremea, se strecură afară din grajd, cu trupul său subțire și mlădios alunecând ca o umbră între scândurile vechi.
Când Otilia apăru, toată lumea se dădu înapoi instinctiv. Era singura autoritate pe care nimeni nu îndrăznea să o conteste. Cu pași egali, fără să pară speriată de mirosul sângelui, se apropie de șoricelul rănit. Îl privi o clipă, apoi, cu un gest neașteptat, începu să-i lingă blana, încercând să-i aline suferința. Nimeni nu se așteptase la asta. Nu atacă, nu mârâi, nu arătă colții – doar ridică în dinți puiul rănit și, cu grijă, îl duse spre cuibul șoriceilor.
Pisoii și șoriceii se priveau acum altfel. Suspiciunea se strecurase între ei, ca un șarpe invizibil. Înainte se jucaseră împreună, acum însă, fiecare pas, fiecare mișcare era studiată cu neîncredere. Otilia simțea asta și, în zilele ce urmară, încercă să repare legătura distrusă. În fiecare dimineață, aducea grăunțe și firimituri, lăsându-le în apropierea cuibului șoriceilor, un semn al bunăvoinței.
Dar era de ajuns? Putea prietenia să fie reclădită după ce fusese otrăvită cu îndoială? Și, mai ales, putea cineva să descopere adevăratul vinovat înainte ca Bruta să lovească din nou?
- continuarea în episodul următor -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu