Povestea cercului care nu se mai închide

A fost odată un grup de oameni care se adunau des în același loc, la aceleași mese, cu aceleași râsete și glume care le făceau obrajii să doară de la atâta zâmbit. Trecuseră ani. Fuseseră acolo unii pentru ceilalți în anotimpuri de bucurie, dar și când viața le-a dat de furcă. Își știau replicile, gesturile, privirile. Ajunseseră să recunoască teatrul, alintul, dar și tristețea sau complezența. Erau, cum se spune, o mică familie.

Dar, într-o zi, fără ca cineva să rupă ceva anume, ceva s-a rupt.

Nu a fost un scandal. Nici o ceartă. Doar o stare... un gol mic, ca un nod în gât, care apărea din ce în ce mai des. Glumele nu mai stârneau hohote. Întâlnirile deveniseră rare, iar atunci când aveau loc, tăcerile păreau mai lungi decât poveștile.

Fiecare dintre ei simțea asta. Nimeni nu voia să recunoască, pentru că fiecare ținea la ceilalți. Dar în același timp, fiecare simțea o ușoară neliniște. Uneori, din lucruri mici: o replică interpretată altfel, o întârziere neanunțată, o absență simțită prea tare. Nu erau greșeli. Erau doar fragilități umane, puse sub lupa timpului.

În adâncul lor, toți își aminteau serile acelea în care râdeau cu poftă, când totul părea simplu și clar. Dar acum... ceva se schimbase. Poate ei se schimbaseră.

Nimeni nu avea dreptate. Și nimeni nu greșise. Doar că, în mersul vieții, începuseră să pășească în ritmuri diferite, fără să-și dea seama. Uneori mai repede, alteori mai în urmă. Și asta adusese tensiune, neînțelegeri tăcute și, mai ales, o tristețe tăcută că nu mai e ca înainte. 

Dar poate, într-o zi, unul dintre ei va rosti simplu:

„Mi-e dor de cum eram. Nu știu ce s-a schimbat, dar mi-ar plăcea să ne regăsim.”

Și poate ceilalți vor înțelege, nu din cuvinte, ci din ceea ce simțeau și ei de mult.

Pentru că, atunci când ceva e construit cu sinceritate și timp, nu se pierde cu adevărat. Se rătăcește puțin. Și așteaptă, în tăcere, să fie regăsit.