Trei pisoi Ep. 2

    În lumina blândă a dimineții, Iustina se aventură din nou în grajdul părăsit de la marginea satului. Era un loc vechi, cu grinzi groase de lemn, îmbrăcate în pânze fine de păianjen, și cu acoperișul ușor scorojit, prin care razele soarelui desenau fâșii aurii în aerul prăfuit. Mirosul de fân uscat și de pământ reavăn umplea încăperea, amestecându-se cu aroma dulceagă a mușchiului ce crescuse pe zidurile crăpate.

    Nu era însă un loc pustiu. Grajdul adăpostea o întreagă lume nevăzută, fiecare colțișor fiind populat de mici viețuitoare care își duceau traiul netulburate. Sus, în colțul unde două grinzi se întâlneau, un cuib de rândunele freamăta de viață. Puii mici, cu ciocurile deschise larg, așteptau hrana adusă de părinții lor, care se mișcau rapid între crăpăturile acoperișului și lumea de afară.

    Mai jos, într-un colț ascuns lângă ușa veche de lemn, un mușuroi de furnici părea că fremăta de activitate neîncetată. Furnicile, în șiruri ordonate, cărau firicele de fân și boabe de grâu către locuința lor subterană.

    Pe grinzile de sus, câțiva păianjeni își întindeau pânzele delicate, așteptând răbdători ca vreo insectă rătăcită să se prindă în firele lor lipicioase. În lumina dimineții, pânza lor strălucea ca un covor de mătase argintie.

    Dar cea mai mare surpriză a Iustinei veni când, printre baloții de fân așezați într-un colț umbros, descoperi o familie de șoricei. Erau mici și jucăuși, cu blănița cenușie și ochii negri, sclipitori. Puii se rostogoleau unul peste altul, sub privirea atentă a mamei lor, care tresări la prezența neașteptată a pisicii.

Iustina se opri, fascinată. Nici nu îndrăznea să se miște prea repede, ca să nu le sperie pe micile vietăți. Nu mai văzuse niciodată șoricei de atât de aproape, iar curiozitatea o țintuia pe loc. Îi privea cu ochii mari, întrebându-se ce alte secrete ascundea încă acest grajd uitat de lume.

    Cu inima bătând mai repede, se așeză încet pe o grămadă de fân, urmărind atent mișcările șoriceilor. Nu păreau speriați, doar vigilenți. În scurt timp, unul dintre pui, mai îndrăzneț, se apropie și ridică boticul umed, adulmecând aerul. Iustina își ținu răsuflarea, întinzând ușor o lăbuță, dar fără să facă vreo mișcare bruscă. Oare ar putea deveni prieteni?

    Fără să stea prea mult pe gânduri, Iustina îi chemă pe Bubu și Gugu. Cei doi pisoi sosiră în fugă, dar imediat ce își făcură apariția, șoriceii se risipiră prin colțurile grajdului, ascunzându-se printre baloții de fân și crăpăturile din podea.

    Timid, între pisoi și micii rozătoare începu o discuție. Părinții șoriceilor, Maria și șoricioiul Mișu, priveau cu precauție situația, conștienți de războiul vechi dintre cele două specii.

— Noi nu vrem probleme, spuse Maria, ieșind încet din ascunzătoare. Vrem doar să trăim în liniște aici.

— Nici noi nu vrem să vă facem rău, răspunse Bubu, privind-o curios. Dar e cam ciudat să vedem șoricei care nu fug de pisici.

— Ne-ați speriat puțin, dar dacă promiteți că nu ne atacați, poate putem fi prieteni, spuse Mișu, privind temător spre Gugu, care își flutura coada cu nerăbdare.

    Pisoii schimbară priviri între ei, iar Iustina se uită la familia de șoricei cu un zâmbet blând. Oare chiar era posibil ca, în acest grajd, să se nască o prietenie neașteptată?

    În timp ce atmosfera devenea mai relaxată, șoricioaica Maria începu să le povestească despre vremurile de demult, când grajdul era plin de viață.

— Cum arătau animalele care locuiau aici? întrebă Iustina curioasă.

— Aici trăiau vaci mari și blânde, cu ochii calzi și cozi lungi. Se hrăneau cu fân și ne dădeau lapte proaspăt, pe care oamenii îl foloseau pentru brânză și smântână, răspunse Maria.

— Ce e aia o vacă? intră Gugu în vorbă, întinzându-se leneș.

— Vaca e un animal mare, uite, aproape cât e ușa de mare, seamănă cu tine, dar pe lângă urechiușe au niște coarne mari. Nici noi nu știm la ce le folosesc. Caii în schimb nu aveau coarne.

— Cai? Ce e un cai? întrebă Bubu.

— Cal nu cai! Caii erau puternici și eleganți. Ajutau oamenii la muncă, trăgând carele pline cu fân sau plugurile prin câmpuri. Se hrăneau cu ovăz și iarbă, iar în schimb oamenii îi îngrijeau cu mare drag.

— Cele mai enervante erau găinile! Se băgă șoricioiul Mișu în vorbă. După ce că făceau o grămadă de gălăgie, rar reușeam să găsim un bob de grâu sau porumb după ele.

— Ele aveau coarne? Cât de mari erau găinile? întrebă Iustina, așezându-se în funduleț, ascultând din ce în ce mai atentă.

— Nu, ele erau mai mici. Ele au doar două picioare, iar blănița lor e mai ciudată, lăbuțele lor sunt ascunse, nu pot să meargă cu ele, chiar mă mir că nu cad în bot. În schimb le-am văzut folosind lăbuțele din față ca să meargă prin aer.

— Vrei să spui că zboară, nu că merg prin aer, chicoti amuzat Gugu. În timp ce voi explorați lumea de jos, eu mă tolănesc sus în culcuș și am timp să văd vrăbiuțele. Cred că ele sunt niște găini mai mici.

— Mami, dar mai erau niște vaci mai mici, tot cu coarne, interveni un șoricuț mititel, care tremura de frig, probabil.

— Așa este, dragul meu. Nu erau vaci, erau capre, foarte neastâmpărate, săreau peste orice și mâncau frunze fragede. Oamenii le mulgeau laptele, care era foarte bun și sănătos.

— Pare că toți se ajutau între ei, spuse încântată Iustina.

— Exact, confirmă Maria. Oamenii le ofereau animalelor hrană și adăpost, iar ele le dădeau în schimb lapte, carne, ouă sau chiar lână și fulgi. Era o lume plină de echilibru și grijă reciprocă.

— Și se mâncau între ei? Întrebă Bubu, căruia începeau să-i ghiorlăie mațele.

— Nu nici pomeneală. Trăiau în pace și armonie.

    Pisoii și șoriceii ascultau fermecați, imaginându-și grajdul plin de viață, cu vaci rumegând, cai nechezând și găini alergând de colo-colo. Aceasta era o lume pe care nu o cunoscuseră, dar care le părea acum fascinantă.

— Păi atunci am putea și noi să trăim în pace și prietenie, propuse Iustina.

— Dacă voi sunteți de acord, noi normal că vrem, spuse Maria privind cu speranță către puișorii ei și spre Mișu, care încă observa atent zona, fiind conțtient de pericole.

— Dacă puișorii mei vor pace în grajd, atunci eu sunt de acord, spuse Otilia, mama pisoilor, care se strecurase nevăzută și asistase la mare parte din discuție, amuzându-se de găinile mici sau vacile -capre.

    În afara grajdului, printr-o mică spărtură a peretelui, o pereche de ochi priveau scena. Era Elvira, nevăstuica.

- continuarea în episodul următor -