La un pas de paranoia

Soarele atârna greu peste întinderea de semideșert, răspândind o lumină aurie ce vibra în valuri tremurate de căldură. Nisipul, amestecat cu pietriș roșiatic, părea un mozaic nesfârșit, presărat ici-colo cu smocuri de vegetație rezistentă, ce sfida eroic arșița zilei. Tufe spinoase de tamarisc, cunoscute pentru frunzișul lor fin și florile roz pal, câte un pai de iarbă de deșert și câteva petice de pelin sălbatic răsăreau ca niște semne încăpățânate ale vieții.

Vântul adia ușor, purtând mirosul cald al pământului uscat și foșnetul discret al frunzelor rare. Din loc în loc, șopârle sprintene, cu solzi verzui sau cenușii, se strecurau printre pietre, iar câte un gândac negru, cu luciu metalic, își croia drumul cu hărnicie spre cine știe ce ascunziș. Spre nord, două-trei păsări, poate niște stârci rătăciți sau un șorecar de stepă, zburau în cercuri lente, în căutare de pradă, iar urmele fine ale unei vulpi de deșert puteau fi zărite în praful moale, pierzându-se în depărtare.

În mijlocul acestei singurătăți arse se înălța un copac înalt, răsucit de vânt și timp, un acacia bătrân, cu coroana subțire și umbra lui rară, dar prețioasă. Rădăcinile adânci îi permiteau să supraviețuiască acolo unde alte plante renunțaseră de mult. Sub ramurile lui, umbra avea un gust aproape mitic, ca o ofrandă prețioasă dar uitată sau poate ignorată de zei.

Nu departe de copac se zărea o căbănuță de vânătoare, părăsită de ani buni. Ridicată din scânduri vechi și piatră gălbuie, cu ușa atârnată într-o singură balama, părea mai degrabă o relicvă decât un adăpost. Pereții erau ciobiți de furtuni de nisip, iar acoperișul din trestie uscată rezista cu stoicism intemperiilor. Totuși, prin fisurile zidurilor se mai vedeau urme ale celor care o folosiseră cândva: o piele veche de gazelă, o bucată de sfoară, o chitară cu două corzi rupte, o vatră cu urme de cenușă într-un colț. Vântul trecea prin crăpături ca printr-un flaut spart, scoțând sunete joase, melancolice.

Întreaga scenă avea ceva de poveste veche, un loc uitat de lume, dar încă viu prin detașarea lui, prin liniștea și austeritatea semideșertului egiptean. Acolo, timpul nu curgea în ore, ci în umbre, în vânt și în rezistența mută a celor câteva viețuitoare ce încă sfidau pustiul.

De când a plecat primăvara și s-au împrăștiat camarazii ca nisipul în bătaia vântului, cabana a rămas numai a mea… și eu al ei. Uneori mă întreb cine pe cine păzește mai mult, eu pe ea sau ea pe mine. De-atunci nu s-a mai auzit râs de om prin preajmă, nici clinchet de arme, nici vorbă de prieten. Doar șuierul vântului prin scândurile uscate și foșnetul acela, al copacului bătrân care, când se clatină, parcă-și spune și el povestea, la fel de părăsit ca și mine.

* * * 

În unele dimineți mă trezesc cu o greutate în piept, de parcă m-ar ține cineva cu mâinile înfipte în stern, să nu mai pot trage aerul ăsta fierbinte. Asta o fi depresia? Sau doar prea multă liniște? Că uneori, tăcerea sapă mai adânc în minte decât orice sabie. Mă uit în zare la urmele lăsate de vulpi și șopârle și-mi zic că poate așa o să arate și urma mea, când n-o mai fi nimeni să-mi rostească numele. Îmi vine să râd, dar nu-mi iese. Îmi vine să plâng, dar nici asta nu pot. Stau doar cu mine, încap într-o singură întrebare: Cât mai duc?

Și totuși… totuși în cele mai grele ceasuri, când creierul îmi e o mlaștină, când inima bate ca un tambur spart, se aprinde câte o scânteie. O scânteie mică, îndărătnică, de parcă ar fi adusă de-un duh al deșertului. Atunci îmi amintesc de râsetele lor, de pașii lor prin nisip, de felul în care își aruncau ranițele ca niște copii scăpați de la școală. Astea-s momentele în care nu mă mai simt singur, ci doar… în așteptare. 

Pe unde or umbla? Ce mai fac? Au greutăți? Uneori, seara, când mai pornesc stația radio mai prind unele comunicații din comandament: Mimi face cursuri de scafandru prin Veneția, Dana mai mereu prin India la elefanții ei, Saya cu Sonya în expediție prin Somalia, Etiopia și Djibouti, Șeicul dispărut, Cobra Boy prins în ședințe interminabile. Japan și-a luat o pauză sabatică și bântuie concertele din Indiana și împrejurimi. Numai eu am rămas pe poziții, încăpățânat ca de obicei, prins iremediabil în mreaja trecutului, a nostalgiei.

Și ce dacă vin nopți în care simt că mă strivesc zidurile cabanei? Ce dacă vântul îmi șoptește că n-or să se mai întoarcă? Eu tot mă încăpățânez să cred. Până la urmă, orice soldat pierde bătălii cu mintea lui, dar nu renunță la război. Așa că stau aici, între două lumi: una care mă trage-n jos, în nisipul fierbinte al deznădejdii, și alta care mă împinge înainte, cu promisiunea unei revederi.

Poate într-o zi o să-i zăresc din nou venind prin mirajul ăsta de deșert, praf ridicându-se, pași hotărâți, strigăte de bucurie. Atunci cabana n-o să mai fie un mormânt în picioare, ci iarăși un adăpost, un cămin. Iar eu… eu o să pot lăsa vigilența și singurătatea să plece odată cu primele lor îmbrățișări.

Până atunci, sunt doar Floricel: paznic, prizonier, visător. Depresie în zori, speranță la apus. Și-o cabană care ține minte mai bine decât mine că nu sunt chiar singur.

Într-o zi toropită de căldură stăteam lungit pe burtă, cu coatele sprijinite în nisipul fierbinte, urmărind cu o curiozitate aproape copilărească un scorpion negru și lăcuit, care se certa de zor cu o altă vietate nefericită, nu se știa dacă era rival, pradă sau doar vreun ghinionist nimerit în calea lui. Îmi mutam din când în când privirea între duelul insectelor și cerul care tremura a zare arsă. Era atât de plictisită clipa, încât îmi imaginam cum ar comenta camarazii când ar vedea ce „spectacole” ajunsesem să urmărească de unul singur.

— Ei, Floricele, ai ajuns să faci galerie la scorpioni… își mormăia el cu un zâmbet strâmb.

* * * 

Tocmai atunci, din depărtare, se auzi un huruit cunoscut. O dâră subțire de praf se ridica, legănându-se ca o panglică în spatele unei motorete obosite. Era poștașul, de fapt singura creatură umană care mai avea curajul (sau nebunia) să bată zona asta izolată.

Floricel se ridică în capul oaselor, își șterse fruntea și se pregăti să salute, dar poștașul nici nu încetini. Motoreta trecu pe lângă el ca vântul uscat, vibrațiile ei trezind până și scorpionul, care se opri din ceartă.

— E pentru tine, Floricele! strigă poștașul, cu o voce răgușită.

Și într-o manevră ce ținea mai degrabă de instinct decât de profesionalism, aruncă din mers un tub de corespondență, care descrise un arc în aer și se înfipse în nisip la un pas de Floricel, ridicând un nor mic de praf.

Floricel se uită la tub, se uită la scorpion, apoi la norul de praf al motoretei care deja se pierdea în zare. Simți deodată un fior, unul mic, firav, dar viu. Corespondență. Lumea nu-l uitase cu totul. Poate o veste, poate un semn, poate doar un formular stupid, sau o amendă de radar, … dar era ceva. O punte reală între el și restul omenirii.

Scorpionul își reluase lupta.
Floricel își reluase speranța.