Iepurele sacru al Eostrei

Se spune că demult, într-o vreme uitată de ceasuri și de ani, când oamenii încă mai vorbeau cu stelele și animalele înțelepte umblau prin zăpezi fără teamă, în nordul îndepărtat al lumii, sus, într-un sătuc ascuns printre munți stâncoși și păduri de brazi, trăia Eostre – o zeiță tânără cu păr de aur crud și ochi de lumină topită.

Ea nu fusese dintotdeauna zeița primăverii. La început, era doar o rază fugară de lumină din inima soarelui, trimisă de zei să păzească echilibrul dintre viață și moarte. Însă, într-un an în care iarna refuzase să plece și gerul înghețase până și cântecul păsărilor, oamenii din acel sătuc aproape că își pierduseră nădejdea.

Într-o noapte de echinocțiu, bătrâna völva – preoteasa satului – s-a rugat sub Lună, chemând o forță blândă, caldă, dar puternică, care să topească zăpezile și să readucă verdele pe pământ. Atunci, dintr-un crin de gheață, s-a născut Eostre – cu suflare caldă și mers lin, cu flori în pași și cântec în glas.

Ea a învățat repede să cânte cu vântul și să deschidă mugurii cu un zâmbet. Sub atingerea ei, râurile înghețate curgeau din nou, iar vulpile ieșeau din bârlog să își spele blana în lumina dimineții.

În fiecare an, când zăpezile începeau să se retragă, oamenii din sătuc se adunau în poiana de sub panta Soarelui, unde ridicaseră un cerc de pietre, vechi de când lumea. Acolo, aveau loc Riturile Eostrei, o sărbătoare a reînnoirii, numită Zori-Verzi.

Se făceau focuri sacre, se vopseau ouă în culori vii – simboluri ale soarelui, pământului și aerului –, iar copiii alergau prin iarba nouă, căutând ouăle ascunse de iepurele sacru al Eostrei, o ființă mitică adusă la viață dintr-un fulg și un strop de rouă.

Fetele împleteau cununi din flori proaspete și le ofereau râului ca dar pentru zeiță, iar băieții dansau în cercuri, imitând mișcările animalelor de primăvară. Völva satului rostea rugăciuni pentru fertilitate, spor și sănătate, iar toți împărțeau pâine cu miere și lapte dulce – mâncarea preferată a zeiței.

* * * * *

Era primăvară deplină în satul de la poalele munților, iar Grădina cu pitici începuse să freamăte de viață. Mugurii vibrau, lalelele dansau în vânt, iar piticii colorați din porțelan, așezați printre tufe și pietre, păreau că zâmbesc în așteptarea unui nou Paște.

Dana, cu eșarfa ei înflorată și părul prins într-un coc vesel, a venit prima în grădină, ținând în brațe un coș cu ouă albe, gata de vopsit. O urmărea cu pași sprinteni Mimi, cu un șorț plin de buzunare, din care ieșeau pensule, panglici și o jumătate de baton de ciocolată. În urma lor țopăiau Denisa și Bianca, gemenele năzdrăvane, care nu se opreau din chicotit și alergau după Pisoiul Favi, un motan cu blană pufoasă, gri-argintie, care părea că știe mai multe decât lasă să se vadă.

Într-un colț al grădinii, Cristi C. și Cristi F., montau cu migală un mic decor de Paște: o arcadă cu flori de hârtie, beculețe solare și un iepuraș din lemn cu ochi jucăuși. Din când în când, unul dintre ei striga către fetele din grădină: 

– Aduceți pânza albă! Avem nevoie și noi de masă pentru pictură!

În jurul lor tropăia fericit Petey, un cățeluș cu urechi pufoase, cu un ochi alb și unul negru, care se oprea la fiecare, oferind câte o lăbuță și un puric în schimbul unei mângâieri. Într-un colț liniștit, sub salcia pletoasă, Japoneza, stătea în genunchi lângă un pumn de lut, modelând cu răbdare un ou de ceramică, pe care urma să-l ardă în cuptorul din atelierul ei.

Grădina cu pitici devenise un adevărat atelier de Paște: Dana și Mimi vopseau ouă în culori inspirate din natură – verde de frunză crudă, galben de floare de câmp, roșu de mac. Denisa și Bianca lipeau abțibilduri și desenau cu carioci iepurași. Cristi F. a găsit în spatele unui pitic de grădină un cuib părăsit, pe care l-a transformat într-un coș decorativ pentru ouă.

– Ați auzit legenda? – întreabă Dana în timp ce picta un ou. – Se spune că, dacă la miezul nopții din duminica Paștelui vezi un iepure alb vei avea noroc în acel an, e iepurele magic al Zeiței primăverii!

— Iepure norocos?! Ha-ha! Hai să fim serioși, Dana! — a spus Cristi C., fluturând din mână o pensulă udă. Nu mai suntem copii, să credem în pitici care prind viață și zeițe cu flori în păr.

— Da, sincer, până și Petey pare mai realist decât povestea asta — adăugă Cristi F., râzând și trimițând o bezea ironică către Japoneza care modela cu răbdare un ou din lut.

În acel moment, vântul s-a întărit brusc, întrerupând toate sunetele din grădină. Cerul s-a întunecat într-o clipă, florile s-au închis, păsările au zburat haotic, iar Petey a lătrat scurt și s-a ascuns sub masă.

Un vârtej de lumină albă-aurie a apărut între piticii de grădină, strângându-se ca un ghem incandescent. Cei doi Cristi au făcut un pas înapoi, dar era prea târziu.

— Ce… ce-i asta?! — a apucat să spună Cristi F., înainte ca lumina să-i învăluie.

* * * * *

Când s-au trezit, erau întinși pe o pajiște de munte, iar în jurul lor nu mai era nimic familiar. Nici căsuța, nici fetele, nici pisic, pitic, doar brazi imenși, o pădure adâncă și fum ridicându-se din hornuri de case vechi, din piatră și lemn, de la marginea unui sătuc.

— Spune-mi că visăm... — murmură Cristi C., ridicându-se încet, privind la blugii lui plini de țepi argintii și tricoul cu un robot pe el.

— Dacă visăm, e visul tău, că al meu sigur nu are capre și căruțe! — răspunse Cristi F., deja scotocind în buzunar după telefon.

Pe când încercau să înțeleagă unde se află, au fost înconjurați de trei bărbați în haine groase de lână, cu glugi și toiage. Era cinciula satului. (în timpul săptămânii patrula formată din patru bărbați, patrula și veghea la liniștea satului. Astăzi fiind sfârșit de săptămână, mai venise unul, astfel că formau o cinciulă și cinciuleau satul). Unul dintre bărbați le făcea semne ciudate cu mâna, iar altul îi cerceta cu o suliță de lemn sculptat.

— Ce-s ăștia? Vraci de festival medieval? — a șoptit Cristi C.

— Poate-s actori de film. Deși nu par genul... — a răspuns Cristi F., exact înainte ca unul dintre bărbați să îi lovească ușor cu toiagul pe umăr și să strige către el:

— Cine sunteți voi? Sunteți spioni! Ce fel de haine sunt astea?! De unde vin acești oameni cu blazoane de metal pe haine? Luați-i la temniță până-i cercetăm!

— Stați, noi... noi suntem din RUN și Elite! — striga Cristi F., în timp ce era tras de mânecă.

— RUN-cine?! Ăsta e un nume de trib? — întrebă unul din gardieni, în timp ce le lega mâinile cu o funie groasă și îi împingea spre aleea de piatră a satului.

În fundal, satul începuse să se animeze. Copii în haine din lână, femei cu broboade, bărbați care mergeau cu coșuri pline de ouă de lemn pictate. Dar totul părea desprins dintr-un alt timp.

Iar cei doi Cristi, sceptici de profesie, se întrebau:

— Unde suntem? Cum scăpăm de aici... ?!

* * * * *

Timpul părea că se oprise pentru o clipă. Vântul care cuprinsese grădina se topise în liniște, iar frunzele, parcă amețite, pluteau leneș în aer. Dana a clipit de câteva ori, nevenindu-i să creadă ce tocmai văzuse.

— Mimi... ai văzut? Lumina... și... unde sunt Cristi și Cristi?

— Eu, ăăă ... cred că da. Sau nu... Sau poate doar am amețit — bâiguia Mimi, ținându-și coșul strâns la piept. — Dar... nu-s aici, nu?

Denisa și Bianca se opriseră din lipit abțibilduri și se uitau buimace în jur.

— Au fugit? — întrebă Denisa.

— Au fost răpiți de pitici? — întrebă Bianca, privind cu suspiciune o statuetă cu un fes verde.

Favi, care de obicei era calm și superior, a început brusc să mârâie la Petey, care se apropia de ea cu botul umed și curios. Un mieunat enervat, un lătrat scurt, o lăbuță cu ghiare și dintr-o dată cei doi s-au încolăcit într-o bătaie de ghemuri și blană înflăcărată.

— Favi! Petey! NU! — a strigat Dana, încercând să-i despartă, dar fără succes.

Japoneza, care în acel moment termina oul de lut, a sărit în picioare. Cu mâinile pline de noroi și cu lut în păr, a început să țipe:

— NU-MI SPARGEȚI OUL, și așa am rămas fără HeGe!

Vocea ei, de obicei calmă și șoptită, s-a transformat într-un țipăt de sirenă cu accent neidentificabil.

— Opriți-văăăă! — au țipat gemenele în cor, sărind între pisică și câine, care acum se rostogoleau peste o pătură cu ouă vopsite, spărgând ouălele și mânjindu-se de culorile din acuarele.

Mimi se împiedică de o sfoară decorativă, Dana călcă într-un coș de paie, iar un pitic din porțelan se prăbuși glorios pe alee, scoțând un „plonc” atât de tragic, încât pentru o clipă toți amuțiră.

— Cristineii... — șopti Dana, cu voce joasă. — Unde sunt?

Un vânt domol trecu din nou prin grădină. Pe locul unde stătuseră cei doi băieți, iarba părea arsă ușor, iar între două flori galbene zăcea o pană albă, lucind slab în lumina amiezii.

Petey s-a oprit, cu o zgârietură pe bot, și a început să plângă moale. Favi, ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, s-a așezat lângă Dana și a început să toarcă.

* * * * * 

Trecuseră două săptămâni de când Cristi C. și Cristi F. fuseseră aruncați în temnița satului de munte – o gaură rece și umedă săpată sub vechea casă a völvei, cu pereți de piatră jilavă, miros de mucegai și sunete ciudate venite din cotloane întunecate.

Zilele treceau greu. Foamea li se lipise de piept, iar setea era o prezență constantă, ca o mână care le strângea gâtul încet, metodic. Mâncarea, când venea, era un terci infect, adus într-un castron de lut spart, iar apa – o picătură dintr-o țeavă ruginită, la care stăteau cu rândul, ca niște pelerini ai disperării.

Cristi C. era întins pe o scândură veche, cu ochii roșii, obrajii trași și barba începută să crească haotic.

— Cum naiba ... nu, nu pot să cred? — îngână, privind în tavanul scund, de unde curgea o picătură rece exact pe fruntea lui.

Cristi F. stătea sprijinit de peretele ud, cu tricoul transformat într-o eșarfă legată la nas, în zadar încercând să blocheze mirosul de mucegai, șobolani și disperare.

— Frate... dacă scap viu de aici, jur că o să-i fac statuie lui Favi, și îi fac lui Petey un cont de TikTok...  mormăi Cristi F.

Dar niciunul nu râdea. Oboseala le intrase în oase, iar nopțile erau cele mai grele.

La marginea temniței, o baltă verzuie strălucea slab sub o rază rătăcită de lună. În ea, ca un blestem personal, trăia un broscoi enorm, cu ochi bulbucați și voce groasă, dar profund afon.

În fiecare noapte, exact după ce reușeau să adoarmă pentru câteva clipe, broscoiul începea concertul:

— Croaaaar, cruuuuun, GOOOORP croaaaar...

— Trăsnite-ar... Pavarotu p..i ... — ofta Cristi C., trăgându-și pătura de paie peste cap.

— Are un repertoriu, băi, zici că e Alex Velea beat... — șoptea Cristi F., cu voce răgușită. — Dacă mai cântă o dată, jur că sparg peretele și-l mănânc.

Șobolanii umblau nestingheriți, fără să se teamă. Unul urca zilnic pe bara de lemn de la fereastra cu gratii și părea că îi privește cu dispreț. Îl botezaseră „Aristotel” – dintr-o ironie amară.

Uneori, auzeau pași deasupra lor. Altcineva, o umbră, poate völva... poate vreun paznic. Dar nimeni nu-i întreba nimic. Nimeni nu spunea când – sau dacă – vor fi eliberați. Timpul nu mai avea sens. Doar foamea, frigul și concertul de broscoi le aminteau că sunt vii.

A doua zi de dimineață, pe la ora 4, broscoiul renunță la cântat, iar cei doi au reușit să adoarmă. A fost pentru prima dată, după două săptămâni de beznă și suferință, când o rază caldă de soare a reușit să pătrundă prin crăpătura îngustă a grilajului. Picătura de lumină a căzut drept pe obrazul obosit al lui Cristi C., care tresări și își duse mâna la ochi, ca un om care nu mai știa ce înseamnă ziua.

— E dimineață? Sau e doar un vis cu becuri? — mormăi el, ridicându-se încet de pe scândura dură.

Cristi F., care se trezise deja de zgomotul pașilor de deasupra, se apropie tăcut de fereastră.

— Nu-i vis. Mirosul ăsta... miroase a... turtă coaptă?

De afară venea o adieri de scorțișoară, miere și iarbă crudă, amestecate cu râsete și clinchet de clopoței. Temnița, aflată sub nivelul pieței satului, avea o fereastră mică, acoperită cu zăbrele de fier, de unde cei doi puteau vedea o fărâmă din ceea ce se întâmpla la suprafață.

Și ceea ce vedeau... era ceva cu totul altfel.

Sătenii îmbrăcați în haine de sărbătoare, în culori vii: roșu, galben, albastru și verde, împodobeau aleile cu pânze brodate, flori de câmp și ramuri de mesteacăn înflorit. Copiii alergau desculți printre găleți de vopsea naturală, în care scufundau ouă din lemn sau ceramică, în culori strălucitoare.

Un alai de fete tinere, cu coronițe din flori de păpădie și albăstrele, repeta un dans în cerc, în timp ce un bătrân cu barbă albă, înveșmântat într-o mantie de frunze, mormăia incantații lângă un foc controlat, din care se ridica un fum subțire, parfumat cu rășini și ierburi.

— Asta... e ... ceva măreț — șopti Cristi F., hipnotizat de spectacol.

— Sărbătoarea Eostrei... — completă Cristi C., cu o voce care purta o umbră de recunoaștere. Aia cu zeița florilor... și cu iepurașul mitic.

În piața centrală se ridica un altar din lemn alb, în formă de floare deschisă. Pe el, femeile aduceau ofrande – pâini rotunde, ouă pictate cu simboluri străvechi, vase cu lapte, miere și flori de măr. Lângă altar, doi copii în straie de ceremonie țineau fiecare câte un iepure viu, alb ca zăpada topită, cu ochi roșii și urechi ca două frunze tremurătoare.

— Nu-mi vine să cred... chiar e real — spuse Cristi C., cu o privire pierdută.

— Sau suntem blocați în cel mai crud coșmar cu iepurași ... — încercă Cristi F. să glumească, dar vocea îi era prea slabă pentru sarcasm.

Și totuși, în ciuda foamei, a durerii, a deznădejdii, ceva din ei se trezise. Un fior. O fascinație. O ușoară rușine că râseseră de Dana, de Mimi, de povestea cu iepurele sacru. Pentru că afară, dincolo de gratii și de disperare, lumea se pregătea să sărbătorească nașterea luminii, renașterea naturii și binecuvântarea fertilității, iar ei... erau martorii unui ritual străvechi care își continua cursul, indiferent dacă lumea modernă îl mai credea sau nu.

Seara a coborât peste satul de munte ca o pătură moale, țesută din umbre lungi și parfum de flori înmugurite. Cerul era limpede, cu stelele licărind ca niște ochi de străbuni, iar în piața satului, în jurul altarului, se adunaseră copiii, tinerii și bătrânii, purtând fiecare o candelă sau o floareÎn mijloc, völva, femeia bătrână cu părul alb ca laptele și ochii de pădure adâncă, stătea lângă un foc domol, care trosnea ca un animal adormit. Mantia ei lungă era împodobită cu simboluri cusute din fire aurii – spice, soare, fluturi și inimi – semne ale vieții și reînnoirii.

— Ascultați, fiice și fii ai Luminii... — a început ea, cu voce joasă și clară. 

— În vremuri de început, când lumea nu avea margini și nici timp, iar gheața strângea sufletul pământului, o rază a Soarelui a căzut pe o floare moartă. Din acel sărut de lumină s-a născut Ea – Eostre, zeița zorilor și a vieții care nu moare.

Copiii au făcut ochii mari. Tinerii au înclinat capul. Bătrânii închideau ochii, cufundați în tăcere și amintire.

— Ea vine în fiecare an, în taină, atunci când pământul e pregătit să cânte din nou. Nu ne vorbește, dar o simțim: în mugur, în iepure, în fluture, în zâmbetul copiilor. Aduce viață în locul morții, culoare în cenușiu, speranță în cei ce cred.

Cuvintele völvei pluteau peste mulțime ca o vrajă veche, iar focul de lângă ea părea că se apleacă ascultător.

Apoi, cu gesturi lente și solemne, s-a așezat în genunchi în fața altarului, acolo unde erau puse ouă vopsite, pictate cu modele ritualice – cercuri solare, linii de apă și urme de pași. Printre ele fuseseră așezate ramuri fragede de cireș, zarzăr și corn, cu muguri gata să plesnească. Alături, vase mici de lut, în formă de floare, așteptau să fie umplute.

Völva a luat bobițe de rășină – smirnă, brad și ienupăr – și le-a pus în vase. Imediat, un fum alb-auriu, aromat și dulceag, s-a ridicat, umplând aerul cu un miros de pădure și tămâie, de poveste și liniște.

Și atunci... ceva s-a întâmplat.

Un cer cald, ca de mătase topită, a coborât peste altar. Nu era o lumină orbitoare, ci una blândă, vie, care părea că vine de peste tot și de nicăieri – din aer, din pământ, din amintire. Sătenii au căzut în genunchi, cu capetele plecate, fără să le fi cerut cineva. Se auzea doar vântul și respirația lor.

Și din văzduh, plutind ușor ca un fulg alb, a apărut iepurele sacru.

Avea blana strălucitoare ca perla, iar ochii lui erau rotunzi și limpezi, plini de cunoaștere. S-a apropiat de altar încet, fără teamă, adulmecând fiecare ou de lut sau de lemn, vopsite, ca și cum le-ar fi citit sufletul.

Când a atins cu botul trei dintre ele, ouăle au tremurat ușor și s-au crăpat lin, iar din ele au ieșit pui mici, cu puf galben și ciripit cald. Copiii au scos un suspin de uimire.

Apoi, s-a întors spre ramurile neînflorite, le-a atins ușor cu lăbuța, iar în aceeași clipă, cireșii și zarzării au izbucnit în floare, parcă într-un vis care prinde viață.

Din temniță, prin fereastra mică, cei doi Cristi priveau în tăcere. Niciunul nu mai vorbea. Aveau ochii umezi, pierduți între neîncredere și recunoaștere.

— E... ea... — șopti Cristi F.

— Da... și nu e un basm. E real. Și noi suntem în mijlocul ei.

Iepurele sacru s-a oprit pentru o clipă, privind în tăcere mulțimea. Apoi, la fel de lin cum venise, s-a dizolvat într-un val de lumină, lăsând în urmă o urmă fină de rouă pe ouăle și ramurile altarului. Sătenii, uimiți, copleșiți, nu s-au ridicat imediat.

Apoi, ca la un semn tăcut, cineva a început să cânte. O femeie bătrână, cu voce tremurată dar caldă, a început un cântec vechi, cu versuri de primăvară și speranță. Copiii au prins ritmul, apoi tinerii, apoi toți, într-o explozie de glasuri care se înălțau spre cer.

Răsai, o lumină blândă,
Peste tot ce e-n pământ,
Naște iară viața sfântă,
Sub al florii legământ.

În jurul altarului se dansa, se plângea, se zâmbea. Era o celebrare vie, instinctivă, curată. Sărbătoarea nu avea nevoie de organizatori. Doar de credință.

Însă, cei doi Cristi priveau altceva. 

Iepurele a dispărut din ochii sătenilor, care au început să cânte, celebrând viața și renașterea, dar cei doi Cristi continuau să vadă iepurașul care înainta încet, cu salturi scurte spre temniță. Ajuns în dreptul zăbrelelor, și-a ridicat capul, iar ochii lui mari, limpezi, ca două oglinzi de ambră vie, i-au privit pe Cristi C. și Cristi F. cu o seninătate neomenească. Cei doi au simțit că în fața lor nu era doar un animal – ci o conștiință veche, o forță blândă dar atotștiutoare.

Apoi, fără să-și miște gura, dar clar, au auzit în minte cuvintele iepurelui:

— Magia există... dar doar pentru cei care aleg să creadă în ea.

Cristi C. simți cum îi tremură pieptul. 

— E real? Chiar vorbești cu noi?

— De când lumea, poveștile au fost punți între oameni și nevăzut. Dar cu timpul, adulții au uitat. S-au închis. S-au temut să mai creadă. Copiii, însă, nu s-au oprit niciodată din visat. Iar datorită lor, poveștile n-au murit. Ele s-au transformat. S-au strecurat în sărbători, în jocuri, în tradiții.

Cristi F., cu ochii umezi: 

— Dar noi? Noi care n-am mai crezut? Am râs...

— Și totuși ați văzut. Ați simțit. Și-ați început să vă schimbați. Asta e cheia: cine se deschide din nou, redescoperă ce era deja acolo.

Iepurele s-a apropiat mai mult de gratii. O rază albă a trecut prin ele, atingând ușor frunțile celor doi. În acea clipă, amândoi simțiră cum ceva greu, dar dulce se rupe în ei: un nod vechi, de neîncredere, de cinism, de frică.

— Voi veți pleca din acest loc. Nu ca prizonieri. Ci ca purtători de poveste. Veți merge între oameni și veți duce cu voi amintirea acestei nopți. Și veți înțelege: fiecare ou vopsit, fiecare floare înmugurită, fiecare copil care râde — toate sunt semne că lumina n-a murit.

Iepurele a făcut un salt și a dispărut în fereastră, ca o suflare. Dar lumina a rămas.

* * * * *

În Grădina cu pitici, totul se petrecuse într-o clipită. Un vânt straniu, o lumină ciudată, un fior ca o tresărire a realității... și apoi liniște. Piticii din porțelan stăteau în aceeași poziție, florile fremătau ușor în adierea serii, iar fetele – Dana, Mimi, gemenele, Japoneza – priveau derutate spre locul unde cei doi Cristi dispăruseră.

Petey a lătrat o singură dată, scurt, ca un semn.

Și atunci, în cercul de iarbă călcată, unde se topise lumina misterioasă, au apărut din senin cei doi Cristi. Dar nu așa cum plecaseră. Murdari, cu hainele rupte, fața nerasă, slăbiți și obosiți, cu genunchii zgâriați și mâinile pline de urme de bătătură... dar cu ochii plini de lumină. Nu erau nici speriați, nici rătăciți. Păreau... împăcați. Ca doi oameni care fuseseră undeva unde nimeni nu mai fusese. Care văzuseră și înțeleseseră.

— Doamnii... în ci hal sunteți? Parcă ați fi frați cu polea din Ulea! îi compătimi Mimi, cu lacrimi în ochi.

Cristi C. s-a uitat în jur, la pitici, la flori, la Favi, la Petey, la fiecare copil și adult. Apoi a spus, rar, ca și cum ar fi rostit o rugăciune:

— Magia există. Dar doar pentru cei care cred în ea.

Japoneza a îngenuncheat, emoționată, privind la băieți. Gemenele s-au apropiat încet, ținându-se de mână, iar Favi a sărit în brațele lui Cristi F., torcând ca niciodată.

— V-ați întîlnit cu iepurașul... nu-i așa? — șopti Dana.

— Oh, și cu broasca și cu Aristotel și cu ...  răspunse Cristi C.

Și atunci, dintr-un colț al grădinii, a înflorit un cireș care nu fusese acolo înainte. Nimeni nu-l plantase. Nimeni nu l-a văzut crescând. Dar era acolo, în plină floare albă, parfumată, vie.

Japoneza scăpă oul ei de lut abia terminat și care bineînțeles, se făcu pulbere. 

— E adevăraaaaat, iepurele existăăăăă!

— L-a văzut și Aristotel ...

— și Broscoiul afon ...

— Petey, tiktok ...

Mimi nu a mai suportat. Bang! Bang! Tigaia fuzionă pentru moment cu ciuful cu pretenție de păr a celor doi.

— Imediat, amândoi la baie. Spălarea, schimbarea și apoi vă iepurim noi.

Cei doi priveau tigaia cu venerație.

— E magică! Uite aura, bâgui Cristi F.

Japoneza stătea paralizată, pe scaun, privind locul unde căzuse prețiosul ei ou. În loc de praf sau bucățele de lut spart, era un pui de găină, pufos și galben. 

— Favi, nuuuuuu

Pisica deja sărise între tufe cu puiul de găină în gură. 

— Nu plângeți, vine iepurașul imediat și vă aduce și pui și ouă, îi asigură Cristi F.