Vegetatia este puțină și resemnată: brazi scunzi, cu ramurile grele de omăt, și tufe firave care ies din zăpadă asemenea unor semne de viață încăpățânate. Totul pare suspendat între noapte și zi, între frig și lumină. Din când în când, un vânt ușor ridică pulberea de nea, desenând forme efemere în aer, un loc de liniște profundă și frumusețe sălbatică.
Motorul avionului tuși sec de câteva ori în aerul rarefiat, dar nu se opri. Pilotul ocoli cu grijă creasta principală a masivului Saint Elias, stabiliză avionul și strigă:
- Am ajuns!
Cantemir, elefantul, îi înmână teancul de dolari, apăsă butonul pentru deschiderea trapei pentru parașutare și sări. Parașuta protestă în primă fază, dar se deschide cu un fâșâit larg, iar trupul masiv al lui Cantemir plutea grațios peste întinderea albă a Alaskăi. Aterizarea e stângace, dar blândă: zăpada îi primi pașii ca pe o confesiune. În jur, liniștea dimineții îl privește fără să-l judece.
- Ai făcut-o, murmură conștiința lui, o voce calmă, interioară. Ai fugit.
Cantemir își scutură urechile, lăsând omătul să cadă.
- Am ales, răspunde el. Nu mai puteam rămâne în rezervația Danei. Gardurile nu erau doar din sârmă. Îmi opreau până și visele.
- Și totuși, acolo era cunoscutul, continuă vocea. Hrana la timp, pașii previzibili, siguranța. Ce-ai lăsat în urmă?
- Rutina. Privirile care mă vedeau doar ca pe un elefant. Am lăsat confortul, dar și limitele care mă micșorau.
Vântul adie, iar brazii scunzi par să asculte. Cantemir privește orizontul alb, nesfârșit.
- Mi-e teamă, recunoaște el. Lumea asta nouă nu-mi promite nimic.
- Nicio lume nouă nu promite, spune conștiința. Dar tocmai asta o face reală. Ce crezi că vei găsi?
Cantemir respiră adânc, aburul îi iese din trompă ca un nor.
- Poate singurătate. Poate greșeli. Dar și pași care sunt ai mei. Spațiu. Întrebări care nu au fost puse încă.
- Atunci mergi, îl îndeamnă vocea. Nesiguranța nu e dușmanul tău, ci prețul libertății. Ai supraviețuit gardurilor și saltului cu parașuta, vei învăța și zăpada.
Elefantul face primul pas înainte, apoi al doilea. Zăpada scârțâie, dimineața se luminează, iar Cantemir simte, pentru prima dată, că frigul și foamea care a început să-l înghesuie, nu mai sunt o povară, ci o dovadă că există.
În Sediul lui Moș Crăciun, dimineața începea ca oricare alta. Luminile verzi ale radarelor pâlpâiau monoton, iar renul Filip, de serviciu în camera de supraveghere, își sprijinea bărbia de copitele din față. Un ochi îi era pe jumătate închis, celălalt urmărea din obișnuință ecranele.
Deodată, o pată stranie traversă cerul arctic. Filip clipi, se frecă la ochi și se aplecă mai aproape de radar.
- Hm… avion? Aici? bombăni el, apoi văzu clar silueta parașutei deschizându-se.
Somnul dispăru instantaneu.
- ALARMĂ! strigă Filip, apăsând cu copita butonul roșu.
Sirenele răsunară în tot Complexul. Spiridușii alergau pe coridoare, fiecare cu un rol bine stabilit. Unii activau câmpurile de camuflaj, proiectând perdele de lumină și ninsoare artificială peste clădiri. Alții își puneau căștile și formau rapid o echipă de cercetare, echipa „Snăutandăr”, pregătită să investigheze orice intrus.
- Avem un oaspete neprogramat, raportă Filip prin stație. Masiv. Foarte masiv.
În biroul central, Moș Crăciun își lăsă ceașca de cacao jos. Barba îi fremăta ușor, semn că situația era serioasă. Fără grabă, dar cu hotărâre, se ridică și luă binoclul atotvăzător, un instrument vechi, lustruit de timp și magie.
Ieși pe terasa de observație și privi spre întinderea albă. Prin lentilele binoclului, ceața se risipi, iar imaginea deveni limpede: un elefant singuratic, urme proaspete în zăpadă și o parașută abandonată.
- Curios, murmură Moș Crăciun. Nu pare răuvoitor. Dar oricine ajunge aici are o poveste.
În spatele lui, spiridușii așteptau ordinele, iar renii își potriveau hamurile. Complexul era în alertă maximă, dar nu din teamă, ci dintr-o vigilență veche cât legenda. Pentru că, în Nord, fiecare pas străin putea însemna fie pericol, fie începutul unei povești care merita ascultată.
* * *
După ore lungi, în frigul care mușca fără milă și cu burta răzvrătită de foame, Cantemir înainta punând picior după picior, mai mult din instinct decât din voință. Nu știa unde merge, nu avea hartă, nici indicii, dar mergea. În fața lui nu era un drum, ci o hotărâre luată.
Vântul îl izbea din lateral, zăpada îi înțepa ochii, iar albul nesfârșit părea că vrea să-l înghită. Totul din jur îi era împotrivă: frigul, oboseala, necunoscutul. Și totuși, nu se lăsa. Se oprea uneori pentru o clipă, când rafalele deveneau prea puternice, își întorcea spatele vântului și rămânea nemișcat, ca o stâncă vie.
Apoi, când furtuna slăbea măcar o secundă, își scutura urechile grele de zăpadă, își aduna respirația și relua drumul. Fiecare pas era o mică victorie, fiecare oprire, o dovadă că încă era acolo. Nu alerga de ceva, ci mergea spre ceva ce încă nu putea numi.
În tăcerea albă a Alaskăi, Cantemir învăța fără cuvinte o lecție simplă: uneori, curajul nu înseamnă să știi unde ajungi, ci să continui să mergi atunci când nimic nu te mai îndeamnă s-o faci.
* * *
Echipa de explorare a Complexului devenise, fără să mai stea pe gânduri, echipă de salvare. L-au găsit pe Cantemir aproape în ultima clipă, îngenuncheat în zăpadă, cu trompa sprijinită de pământ și ochii încețoșați de frig și epuizare. L-au învelit în pături termice, l-au urcat pe sania de intervenție și l-au dus în siguranță, în lumina caldă a sediului lui Moș Crăciun.
După ce și-a revenit, cu o cană mare de ceai fierbinte în față, Cantemir a fost invitat într-o încăpere liniștită. Moș Crăciun stătea lângă foc, cu binoclul lăsat deoparte și cu un zâmbet blând, dar serios.
- Ai mers mult, Cantemir, spuse Moșul. Și nu doar pe zăpadă.
Elefantul își plecă privirea.
- Am vrut să fiu liber. Am crezut că gardurile din rezervație erau făcute ca să mă țină pe loc, să mă oprească în drumul fericirii mele.
Moș Crăciun dădu din cap, înțelegător.
- Spune-mi, ce-ai simțit dincolo de ele?
- La început, mândrie. Apoi, am prins curaj, mă simțeam liber, apoi mi s-a făcut frig și am început să simt frică, foame, singurătate. Nu știam unde merg, dar nu voiam să recunosc că poate nu eram pregătit.
Moș Crăciun se apropie și îi puse o mână grea și caldă pe umăr.
- Mulți cred că libertatea înseamnă să faci orice vrei, oricând. Dar adevărata libertate înseamnă să fii pregătit să alegi. Uneori, gardurile nu sunt obstacole, ci ghidaje puse în jurul nostru.
- Dar cei care le ridică par … răi, șopti Cantemir. Te opresc, îți spun „nu”.
- A spune „nu” poate fi un act de iubire, răspunse Moșul blând. Părinții, profesorii, cei care au grijă de tine văd pericole pe care tu încă nu le poți vedea. Nu pentru că sunt mai buni, ci pentru că au mers pe acest drum înaintea ta, s-au lovit de obstacole și au învățat din ele.
Cantemir rămase tăcut o clipă.
- Deci Dana nu voia să mă țină prizonier?
- Voia să te protejeze până când ai fi fost destul de puternic să alegi fără să te pierzi, spuse Moș Crăciun. Gardurile pot fi deschise, la timpul potrivit. Dar dacă le dărâmi prea devreme, lumea nu devine mai liberă, devine doar mai periculoasă.
Elefantul ridică privirea, cu ochii umezi.
- Cred că acum înțeleg. N-am fugit spre fericire, ci am fugit de răbdare.
Moș Crăciun zâmbi larg.
- Și asta e o lecție mare pentru cineva atât de tânăr. Curajul nu e să pleci fără să asculți, ci să rămâi și să crești până când ești gata.
Cantemir respiră adânc, pentru prima dată liniștit. Știa acum că iubirea nu arată mereu ca libertatea, dar libertatea adevărată începe aproape întotdeauna cu grija celor care ne spun, uneori, „mai așteaptă”.
* * *
- Dana ai toți elefanții acasă? Țipă Floricel cocoțat pe gard ca un cocoș în călduri.
- Nu-s toti, răspunse Dana care freca de zor un ness tare, mai sunt rataciti prin oaze, îi gasesc eu ...
* * *
Fiindcă se apropia Ajunul Crăciunului, iar Nordul se pregătea de marea plecare, Moș Crăciun știa că nu mai era timp pentru explicații lungi. Îi atinse fruntea lui Cantemir cu vârful bastonului și rosti încet o formulă veche. Un somn adânc, blând ca o pătură groasă, se așternu peste elefant. Visul lui nu era unul de fugă, ci de pace.
Spiridușii îl încărcară cu grijă în Sania Magică, ferindu-i trompa și urechile, iar renii se aliniau cuminți. Cu un clinchet de clopoței, sania se desprinse de pământ și porni la drum, tăind noaptea polară, purtând înapoi un suflet care învățase.
Când Cantemir se trezi, dimineața se năștea din nou, de data aceasta în rezervația de acasă. Lumina soarelui se strecura printre copaci, așezându-se cald pe iarba netulburată. Aerul era un pic rece, dar cunoscut. În jur, gardurile stăteau tăcute, nu ca niște amenințări, ci ca niște brațe deschise.
Era cald în adăpost, iar mirosul de fân proaspăt îi umplea trompa. Hrana îl aștepta, așa cum o făcea în fiecare zi, iar pașii Danei se auzeau apropiindu-se, însoțiți de o voce blândă.
Totul semăna cu începutul poveștii, dar era diferit: liniștea nu mai era străină, ci ocrotitoare. Cantemir închise ochii pentru o clipă și înțelese că uneori plecăm departe doar ca să vedem mai clar ce aveam deja: căldură, hrană și iubire.
Și eu vreau acasă la Dănuța!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu