La poalele unui munte bătrân, cu spinarea învăluită de codri seculari și cu izvoare limpezi coborând în șoapte pe pantele sale, se afla un sătuc mic, uitat parcă de lume și de timp. Niciun drum asfaltat nu-l lega de civilizație, iar semnalul la telefon era un zvon despre care doar cei mai tineri mai vorbeau, pe la marginea gardului. Se numea, simplu și molcom, Satul Verde și trăiau acolo cam 30 de familii, fiecare cu rostul său bine știut, fiecare cu meșteșugul său pe care-l învățase din moși-strămoși.În Satul Verde banii nu erau o necesitate. Acolo, schimbul era lege nescrisă, iar încrederea era cea mai solidă monedă de schimb. Brutarul, nea Toader, ridicat cu noaptea-n cap, frământa aluatul în cuva de lemn veche de trei generații și cocea pâinea în cuptorul din curte. Pentru munca lui, nu cerea bani. Primea în schimb laptele proaspăt, în borcane grele, de la tanti Sanda, care îl aștepta în fiecare dimineață cu zâmbetul pe buze și cu cana aburindă. Din când în când, îi mai dădea și smântână sau o bucată de brânză de vacă, „pentru nepoți”.
Moș Vasile, venea vinerea cu o legătură de slănină afumată și cârnați, ca plată pentru pâinea pe care o primea săptămânal. Era o relație bazată pe respect și pe înțelegere. Toți știau că brutarul nu cerea, dar toți simțeau că trebuie să dea — și nu cu zgârcenie, ci cu inimă.
Căruțașul satului, Mihai, își câștiga traiul cu un cal voinic și cuminte, adus de la târg pe vremea când încă mai mergeau jos la oraș. El aducea spicele pentru brutar, lemne pentru fierarul satului și fân pentru animalele bătrânilor. În schimb, primea ce-i trebuia: încălțări de la opincarul satului, un coș nou împletit de baba Anița, sau un cozonac cald în zilele de sărbătoare.
Croitorul, domnu’ Ionuț, fost dascăl la oraș, cosea straie pentru toți. Pentru munca lui primea ouă, făină, fructe uscate sau slănină, după ce aveau oamenii prin casă. Era o formă de economie care nu depindea de prețul benzinei, de inflație sau de salariul minim pe economie ci de onoare, nevoie și suflet.
Fierarul era poate cel mai ocupat: potcovea caii, repara lopețile, făcea câte o sobă din butoaie vechi, și-n post primea borș, ceapă, mere și vin în ulcioare. Era respectat ca un vraci de metal, căci fără uneltele lui, munca în sat ar fi fost în zadar.
O dată pe lună, sâmbăta, se adunau toți în mijlocul satului, la un fel de târg. Nu era nimic oficial, doar o întâlnire unde se schimbau produse, se povestea, se gusta din ce a făcut fiecare și, mai presus de toate, se întărea legătura dintre oameni.
Copiii învățau de mici cum să dea ceva bun pentru ceva de trebuință. Nu exista „ieftin” sau „scump”, ci doar drept. Cuvântul dat avea greutate mai mare decât orice chitanță. Iar cine greșea, se simțea rușinat nu pentru că încălcase o lege, ci pentru că dezamăgise satul.
Iarna, când zăpezile îngropau cărările, toți știau că nu pot trece singuri. Fiecare familie avea grijă de cealaltă. Unii făceau conserve, alții tăiau lemne pentru bătrâni, și când cineva se îmbolnăvea, se strângeau toți în taină să-l ajute, fără să întrebe dacă „merită”.
Așa trăia Satul Verde departe de lume, dar aproape de inimă. Un loc unde timpul se măsura în anotimpuri, iar bogăția nu însemna averi, ci pace, colaborare și o pâine caldă pe masă în fiecare seară.
Valea Urletelor era, pentru orice om din satul Satul Verde, un loc de temut, un spațiu pe care până și animalele îl ocoleau, cu excepția caprelor sălbatice și vulturilor ce planau sus, ca niște străjeri ai unei lumi interzise. Era o vale adâncă, strânsă între două culmi abrupte, unde pietrele nu stăteau locului, iar vântul țipa zi și noapte printre stânci, dând locului acel nume pe care nimeni nu-l pronunța ușor.
Pe unul dintre versanții muntelui se înălța Stânca Neagră cu piatră întunecată, parcă smulsă din măruntaiele pământului, ce părea că veghează, neclintită, la intrarea în Valea Urletelor. Când norii se strângeau, părea un paznic străvechi, iar când fulgera, părea să strălucească dinăuntru, ca o rană vie a muntelui.
Moș Vasile, venea vinerea cu o legătură de slănină afumată și cârnați, ca plată pentru pâinea pe care o primea săptămânal. Era o relație bazată pe respect și pe înțelegere. Toți știau că brutarul nu cerea, dar toți simțeau că trebuie să dea — și nu cu zgârcenie, ci cu inimă.
Căruțașul satului, Mihai, își câștiga traiul cu un cal voinic și cuminte, adus de la târg pe vremea când încă mai mergeau jos la oraș. El aducea spicele pentru brutar, lemne pentru fierarul satului și fân pentru animalele bătrânilor. În schimb, primea ce-i trebuia: încălțări de la opincarul satului, un coș nou împletit de baba Anița, sau un cozonac cald în zilele de sărbătoare.
Croitorul, domnu’ Ionuț, fost dascăl la oraș, cosea straie pentru toți. Pentru munca lui primea ouă, făină, fructe uscate sau slănină, după ce aveau oamenii prin casă. Era o formă de economie care nu depindea de prețul benzinei, de inflație sau de salariul minim pe economie ci de onoare, nevoie și suflet.
Fierarul era poate cel mai ocupat: potcovea caii, repara lopețile, făcea câte o sobă din butoaie vechi, și-n post primea borș, ceapă, mere și vin în ulcioare. Era respectat ca un vraci de metal, căci fără uneltele lui, munca în sat ar fi fost în zadar.
O dată pe lună, sâmbăta, se adunau toți în mijlocul satului, la un fel de târg. Nu era nimic oficial, doar o întâlnire unde se schimbau produse, se povestea, se gusta din ce a făcut fiecare și, mai presus de toate, se întărea legătura dintre oameni.
Copiii învățau de mici cum să dea ceva bun pentru ceva de trebuință. Nu exista „ieftin” sau „scump”, ci doar drept. Cuvântul dat avea greutate mai mare decât orice chitanță. Iar cine greșea, se simțea rușinat nu pentru că încălcase o lege, ci pentru că dezamăgise satul.
Iarna, când zăpezile îngropau cărările, toți știau că nu pot trece singuri. Fiecare familie avea grijă de cealaltă. Unii făceau conserve, alții tăiau lemne pentru bătrâni, și când cineva se îmbolnăvea, se strângeau toți în taină să-l ajute, fără să întrebe dacă „merită”.
Așa trăia Satul Verde departe de lume, dar aproape de inimă. Un loc unde timpul se măsura în anotimpuri, iar bogăția nu însemna averi, ci pace, colaborare și o pâine caldă pe masă în fiecare seară.
Valea Urletelor era, pentru orice om din satul Satul Verde, un loc de temut, un spațiu pe care până și animalele îl ocoleau, cu excepția caprelor sălbatice și vulturilor ce planau sus, ca niște străjeri ai unei lumi interzise. Era o vale adâncă, strânsă între două culmi abrupte, unde pietrele nu stăteau locului, iar vântul țipa zi și noapte printre stânci, dând locului acel nume pe care nimeni nu-l pronunța ușor.
Pe unul dintre versanții muntelui se înălța Stânca Neagră cu piatră întunecată, parcă smulsă din măruntaiele pământului, ce părea că veghează, neclintită, la intrarea în Valea Urletelor. Când norii se strângeau, părea un paznic străvechi, iar când fulgera, părea să strălucească dinăuntru, ca o rană vie a muntelui.
Mirceluș, băiatul mijlociu al croitorului satului, era altfel decât ceilalți copii. Nu-l atrăgea jocul cu nuci sau datul cu sania — ci muntele, misterul, neliniștea aceea care vine din necunoscut. Încă de mic se cocoța pe stânci, cerceta scorburile și își făcea hărți în carnețele rupte din vechile mostre de stofe ale tatălui. Dar nimic nu-l atrăgea mai tare decât Stânca Neagră și taina Văii Urletelor.
În serile cu lună plină, când satul adormea sub foșnet de vânt și trosnet de sobe, Mirceluș își lipea fruntea de fereastră, privind întunericul munților. Nu de puține ori spunea că îl cheamă ceva, că simte o „pulsație”, ca o bătaie de inimă din adâncuri, venind dinspre vale. Copiii râdeau de el, dar bătrânii îl priveau cu teamă — și doar Moș Neagu, bătrânul cel alb la barbă și la minte, se încumeta uneori să vorbească.
Se spunea că Moș Neagu văzuse cândva, în tinerețea lui zbuciumată, ceva în Valea Urletelor. Nu voia să spună tot, dar într-o iarnă lungă, pe când focul din sobă trosnea și afară viscolul înăbușea orice sunet, i-a povestit lui Mirceluș:
Ochii lui Mirceluș s-au aprins, iar de atunci obsesia lui a devenit aproape sacră. Își însemna visele, desena stâncile din memorie, și asculta orice zvon, orice foșnet ce venea dinspre munte. Părea sortit să afle ceea ce nimeni nu mai avusese curajul să caute.
Bătrânii începuseră să murmure între ei, că poate Mirceluș e „alesul” — un copil cu rost mare, cum apar o dată la trei-patru generații. Mama lui îl veghea cu grijă, tatăl lui îl învăța să-și croiască haine bune de drum, iar Moș Neagu... îi lăsa uneori, discret, câte o poveste scrisă de mână, ascunsă în buzunarul hainei.
Valea Urletelor nu mai era doar un loc înfricoșător. Pentru Mirceluș, devenise chemarea unui destin.
În serile cu lună plină, când satul adormea sub foșnet de vânt și trosnet de sobe, Mirceluș își lipea fruntea de fereastră, privind întunericul munților. Nu de puține ori spunea că îl cheamă ceva, că simte o „pulsație”, ca o bătaie de inimă din adâncuri, venind dinspre vale. Copiii râdeau de el, dar bătrânii îl priveau cu teamă — și doar Moș Neagu, bătrânul cel alb la barbă și la minte, se încumeta uneori să vorbească.
Se spunea că Moș Neagu văzuse cândva, în tinerețea lui zbuciumată, ceva în Valea Urletelor. Nu voia să spună tot, dar într-o iarnă lungă, pe când focul din sobă trosnea și afară viscolul înăbușea orice sunet, i-a povestit lui Mirceluș:
„Acolo, băiete, nu-i doar piatră și vânt... dincolo de Stânca Neagră, aproape în fundul văii se află o peșteră, nevăzută de om de multe generații. Zic bătrânii dinaintea mea că cine intră acolo, dacă are inimă curată și nu se teme, dă peste o lume tainică, locuită de ființe bătrâne și înțelepte. Nu-s oameni, dar nici fiare. Sunt făpturi de lumină și gând, care păzesc o cunoaștere pierdută. Dar nimeni nu le poate găsi cu gând de mărire sau lăcomie. Doar cine caută adevărul ajunge acolo.”
Ochii lui Mirceluș s-au aprins, iar de atunci obsesia lui a devenit aproape sacră. Își însemna visele, desena stâncile din memorie, și asculta orice zvon, orice foșnet ce venea dinspre munte. Părea sortit să afle ceea ce nimeni nu mai avusese curajul să caute.
Bătrânii începuseră să murmure între ei, că poate Mirceluș e „alesul” — un copil cu rost mare, cum apar o dată la trei-patru generații. Mama lui îl veghea cu grijă, tatăl lui îl învăța să-și croiască haine bune de drum, iar Moș Neagu... îi lăsa uneori, discret, câte o poveste scrisă de mână, ascunsă în buzunarul hainei.
Valea Urletelor nu mai era doar un loc înfricoșător. Pentru Mirceluș, devenise chemarea unui destin.
.......................
restul de 3/4 din poveste după ce primesc ce am solicitat
Atenție, Mirceluș e încăpățânat ca Saya, perseverent ca Dana, neînfricat ca Mimi, naiv ca Floricel și aventurier ca virgulă Camorra. Poate pleacă între timp și nu veți mai afla continuarea poveștii ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu