Go west!

În zori, când ceața încă mângâia marginile câmpiei și păsările își scoteau primele triluri, satul abia născut se trezea la viață. Nu era decât o primărie și o adunare în care se prezentă la datorie Rodica și al ei Cărbunel, dar în inimile lui Mimi și Floricel ardea o vâlvătaie mai puternică decât orice flacără: dorința de a zidi ceva ce va rămâne, Imperiul MIMIREL.

Săftica, Aglaia și Agripina, cele trei coloniste încă nedescoperite, din vila ce urma să fie construită, se mișcau între parcele cu pași calculați. Fiecare avea o hartă în minte, nu doar aceea trasată pe pergament, ci o hartă construită din obiceiuri, cunoștințe și vise, experiența transmisă genetic din server în server. Studiul le adusese pricepere: știau să recunoască solul bun, să calculeze cantitatea de lemn necesară pentru clădiri, să evalueze cât lut trebuie ars pentru cărămizi, câte semănături pentru primele recolte și cât fier trebuie căutat pentru sculele de fierărie.

Pe cont era de muncă, Mimi și Floricel știau exact ce trebuie făcut, nu era prima dată. De fapt era prima dată când colaborau atât de strâns, (strâns în sensul că Tigaia stabilea clar limitele 😂, mai mult de atât, de când a apărut eroina în peisaj, Mimi nu mai era atât de drăgălașă și îl trimitea pe Floricel la Rodica). 

Cele trei coloniste înțeleseseră fiecare ce trebuie făcut și-și împărțiseră sarcinile: Săftica veghea grădinile, Aglaia observa strângerea lemnelor și construcțiile, iar Agripina studia atentă contabilitatea resurselor, toate astea sub supravehierea Rodicăi, singura capabilă să le vadă și să interacționeze cu ele, până când vor deveni vizibile în vilă.

Serverele trecute îi învățaseră pe Mimi și Floricel că răbdarea și munca asiduă dau roade, dar mai aveau nevoie și ceva mai dificil: punctele de cultură, iar Mimi a stat cu tigaia pregătită și a înjurat fiecare secundă pe care nemernicul de script o depășea peste ora promisă.

- Deja am depășit 5 minute în plus, `tuți neamul tău de diștept cari ai făcut scriptu!

- Înca un minut in plus, tăvăliți-aș freza cu tigaia!

- Floriceliiii, adu drujba, mașina de cusut, orice găsești ascuțit, acu plec să ....

- 13.03, gata, am plecat

Pe cât de iute s-a aprins de nervi, pe atât de iute s-a calmat Mimișor. Dacă în ultimile 30 de minute tuna și fulgera, acum fluturași, inimioare, catraveți murați, adică normalitatea.

Momentul mult așteptat a sosit, când punctele de cultură le-au arătat că-s gata să plece să caute terenul potrivit pentru marea așezare. Săftica, Aglaia și Agripina au făcut ritualul știut, au strâns puținele resurse ce le rămăseseră: 750 lemn, 750 lut, 750 fier și 751 hrană și au plecat.

Drumul a început duminică după amiază. Au pornit pe poteci care șerpuiau printre văi aurii, au urcat munți care parcă-și țineau răbdarea în creste, (Mimi, de acolo se obține răbdarea😎) au pătruns în păduri unde lumina se frângea în mii de nuanțe verzi, iar oazele, câteva, discrete și misterioase, erau pline de animale sălbatice, care le priveau cu dușmănie, gata să le sfâșie, dacă s-ar fi apropiat de ele.

- Simt miros de viitor aici, spuse Săftica, privind o vale largă.

- Ești sigură, tu? Ia verifică-ți tălpile, poate ai călcat în cine știe ce, zâmbi ironic Agripina.

- Dacă mai mergem mult, cred că picioarele mele vor organiza o revoltă și nu una pașnică, spuse Săftica ștergându-și fruntea cu dosul palmei.

Aglaia (râzând):

- Revoltă? Te rog! Picioarele tale abia reușesc să se pună de acord între ele.

Agripina (cu voce calmă, pseudo-academică):

- Tehnic vorbind, picioarele pot fi considerate partide politice: Stângul și Dreptul. De obicei sunt în opoziție, dar uite ce cooperare frumoasă dau azi. O alianță istorică pentru supraviețuire.

Săftica (pufnind):

- Foarte amuzant. Și cine ar fi liderul partidului nostru ambulant?

Aglaia (mândră, dându-și părul la o parte):

- Evident că eu. Sunt singura cu simțul orientării. Dacă depindea de voi, acum eram înapoi la sat, ascultând-o pe Rodica și litania ei de învățături.

Agripina:

- Îți reamintesc că în urmă cu câteva servere ai rătăcit drumul și a fondat altul pe coordonatele noastre.

Aglaia (ridicând un deget):

- A fost o alegere strategică! Am testat reflexele voastre. Niște eroine ca noi trebuie să fie pregătite pentru situații limită. Orice campanie militară începe cu un test de agilitate.

Săftica:

- Mhm, sigur… dacă nu eram eu să te trag de glugă, acum ai fi fost cea mai înjurată ghidă din istorie.

Agripina se oprește puțin, privind peisajul: valea se întindea în fața lor cu iarba unduind, iar o turmă de elefanți trecea în depărtare.

- Vedeți ce frumos e? Dacă aș putea fonda satul fix aici, mi-aș face o mini-bibliotecă sub copacul acela mare. Ce poate fi mai frumos decât să citești la umbra unui stejar?

Aglaia (cu un zâmbet șugubăț):

- Da, doar tu, cărțile și primele furtuni de toamnă. Minunat. O să fii prima bibliotecară trăsnită la propriu.

Săftica (în glumă, prefăcându-se înțeleaptă):

- Eu, în schimb, mă văd fondând un sat cu o piață mare și un spațiu pentru festivaluri. Dans, cântec, joc, poate și niște simpozioane diplomatice. Dacă tot suntem pe drum, măcar să visăm la ceva măreț.

Agripina (înțepând-o):

- Adică vrei să fii primărița satului, da?

Săftica:

- Eu? Nu, nu, nu. Eu sunt sufletul artistic. Primărița o lăsăm pe Aglaia, că ea știe deja să țipe la oamenii din jur.

Aglaia (indignată teatral):

- Eu nu țip! Dau instrucțiuni ferme. Dacă nu le-aș da, am merge în cerc până se termină harta lumii!

Agripina:

- Ei, și dacă s-ar termina harta lumii, ce? Am fonda un sat pe marginea ei. “Satul La-Te-Miri-Unde”. Sună poetic.

Săftica (visătoare):

- Sau am cădea în gol și am descoperi o altă lume. Poate chiar un loc în care punctele de cultură cresc în copaci!

Aglaia (râde, apoi privește serios înainte):

- Taci tu, că poate te aude Mimi și te colonizează cu tigaia. Apropo de cultură, cât mai avem până să putem pune piatra satului? Că, sincer, dacă mai merg mult, o să-mi revendic oficial dreptul la o permisie.

Agripina (uitându-se într-un caiet îndoit):

- Păi depinde, dacă Rodica ar fi aici, ne-ar spune că nu orele contează, ci disciplina voastră sufletească.

Săftica (imitând-o pe Rodica, teatral):

- "Fetelor, nu uitați, civilizația începe cu ordine în suflet, nu în cămară!"

Fetele izbucnesc în râs.

Aglaia:

- Dacă era cu noi, sigur ne făcea un discurs acum despre responsabilitate, morală și misterul existenței.

Agripina:

- Da, și noi am da din cap ca niște bobocei cuminți, apoi am continua să ironizăm tot drumul.

Săftica (cu o strălucire în ochi):

- În orice caz, fetelor, dacă vom fonda satul, vreau academia cu ferestre spre răsărit. Ca să-mi amintesc mereu că fiecare început, oricât de chinuit, are lumină în el.

Aglaia (mai încet, sinceră):

- Iar eu vreau o arenă mare să aibă loc toți cei care vor veni.

Agripina (blând, filosofic):

- Iar eu ... vreau o comunitate în care să ne respectăm chiar dacă nu ne suportăm, nu trebuie să ne pupăm, doar să colaborăm. De unde vine pacea, vine și puterea.

Un moment de liniște. Vântul foșnește în iarbă.

Săftica (revenind la glumă):

- Dar înainte de toate, vreau ceva de mâncare. Dacă filozofăm prea mult, fondăm un sat al foamei cronice.

Aglaia:

- Trăiască Partidul Poporului Flămând.

Agripina:

- Program de guvernare: din cele 9 câmpuri de hrană, 3 grâu, 3 fasole verde , 2 spanac și unul cânepă.

Aglaia:

- De ce cânepă?

Săftica:

- Păi pentru nădragii lui Floricel, o să-l fugărească Mimi cu tigaia de o să slăbească 50 de kile, trebuie schimbată garderoba, ... găsim noi ce să facem cu ea.

Toate trei izbucnesc în râs și își continuă drumul, împletind ironii, vise și pragmatism, într-un amestec care le ține puternice și unite.

Peste câteva ore vor ajunge.

Rodica, călare pe Cărbunel nu avea stare. Vor ajunge la timp? Vor reuși să fondeze satul? Va dura mult până va ajunge și ea pe noua capitală? 

Mai sunt misiuni de făcut pe satul inițial iar odată plecată, slabe șase să se mai întoarcă. Ar trebui să caute prin misiuni niște tăblițe, să asigure loialitatea. Până când Săftica, Aglaia și Agripina îi vor construi reședința, va trebui să aibă încredere în ele.

Săftica scoase telefonul din buzunar și porni o melodie veselă, care avea legătură și chiar direcție cu drumul lor.