În jur, pustietatea își întinde brațele nemiloase. Un yucca strâmb își înfige rădăcinile în pământul pietros, sfidând setea, în timp ce cactușii cholla, cu acele lor perfide, par niște santinele tăcute ale deșertului. Printre bolovanii roșcați, o șopârlă cu pielea solzoasă se strecoară repede în umbra unui lemn uscat, iar de undeva, din depărtare, se aude strigătul răgușit al unei bufnițe de hambar, singuratică locatară a nopților răcoroase.
Înăuntru, simplitatea e lege. O masă din lemn, cioplită aspru, tronează în mijlocul camerei, iar un pat îngust, cu o pătură roasă de vreme, e împins într-un colț. Pe un raft prăfuit, câteva cărți uitate stau martore tăcute la trecerea vremii. Aerul miroase a lemn vechi și a cenușa stinsă din soba de fier, folosită doar în rarele nopți când frigul mușcă nemilos.
Aici, viața curge altfel, lentă, redusă la esență. Nimeni nu grăbește timpul în Deșertul Mojave. Numai vântul și pașii rătăciți ai unui coiot mai tulbură tăcerea acestei lumi uitate.
Cabana din Deșertul Mojave fusese martora multor povești, dar niciodată nu mai găzduise un grup atât de… select.
Maior Mimi, omul care ținea lucrurile în ordine (sau cel puțin încerca), era deja în bucătărie, făcând inventarul proviziilor. Pe masă tronau câteva conserve, un sac de orez și un borcan misterios cu inscripția „A NU SE ATINGE – EXPERIMENT ÎN CURS”. Weekendul următor urma să fie un eveniment important – programul de karaoke trebuia pus la punct, iar ea nu avea de gând să lase nici logistica, nici muzica la voia întâmplării.
În celălalt capăt al camerei, Colonel Dana, tactician de geniu și specialist în cetologie și elefantologie (o combinație pe care nimeni nu îndrăznea să o chestioneze), stătea aplecată peste o hartă. Înconjura cu creionul un punct strategic, murmurând:
— Dacă reușim să convingem un elefant, ceilați îl vor urma, deci nu mai trebuie cuști ci momeală. Cu coada ochiului privea morcovii proaspăt curățați de Mimi.
Mareșal Saya își curăța tacticos baioneta, verificând din când în când pe fereastră, ca un lunetist în așteptare. Nu era sigură dacă liniștea deșertului îi plăcea sau o irita. Odată ce-ai pilotat avioane, condus tancuri și îmbrățișat toate formele de luptă corp la corp, o cabană tăcută putea părea prea… banală.
Lângă ușă, soldatul Floricel suspina adânc, pierdut în gânduri. Se uita când la Mimi, când la Dana, când la Saya. Inima lui era un câmp de luptă. Îndrăgostit de toate trei, nu știa ce strategie să adopte. Să încerce să le surprindă cu un cântec romantic la karaoke? Să învețe arta luptelor corp la corp? Să studieze cetologia? Oh, ce grea era viața unui soldat emotiv între trei dive!
În aer plutea o întrebare nerostită: unde era Cobraboy? Unii spuneau că se afla într-o misiune secretă în Ungaria. Alții ziceau că tocmai se infiltra la un festival de gulaș, alții că se angajase drept dresor de șerpi. Nimeni nu știa sigur, dar cu Cobraboy era mai bine să nu pui prea multe întrebări.
Afara, vântul șuiera printre stânci, iar o bufniță de hambar lansa un țipăt prevestitor. În curând, avea să se întâmple ceva. Dar ce?
Lumina slabă a unei lămpi pâlpâie, vântul bate în rafale. Dana, cu sprâncenele încruntate, descifrează semnalele Morse venite prin transmițătorul improvizat.)
Dana: (murmurând, notând pe o hârtie) … punct, linie, linie… punct… hmm… foarte interesant.
Mimi: (își ridică privirea din caietul de inventar) Ce avem acolo, Dana? Ordin de retragere? O rețetă secretă de gulaș de la Cobraboy?
Dana: (serioasă) Ordin de misiune. Ne-au trimis aici cu un scop foarte clar: trebuie să recuperăm o persoană.
Floricel: (se îneacă cu o gură de apă) O… o persoană?! Cine?
Dana: (oftează) Identitatea e clasificată. Mesajul conține doar ziua, ora și coordonatele. Nimic altceva.
Saya: (își învârte baioneta pe degete, privindu-i pe ceilalți) Asta e suspect. De obicei, avem măcar o descriere, un nume de cod… Ceva.
Mimi: (își pune mâinile în șold) Mda, și eu trebuie să pregătesc meniul pentru weekend, iar fără detalii, nu știu dacă omul ăsta preferă orez sau fasole.
Floricel: (tresare) Și dacă e un VIP? Un general? O celebritate? O prințesă rătăcită?
Mimi: (ridică o sprânceană) O prințesă… în mijlocul Deșertului Mojave?
Saya: (înclină capul, gânditoare) Sau poate e cineva de care nimeni nu trebuie să știe… un fugar, un agent sub acoperire… cineva care nu trebuie să fie găsit de altcineva.
Dana: (bate cu degetul în hartă) Indiferent cine e, trebuie să fim acolo la timp. Locul stabilit e la câțiva kilometri de aici, aproape de canion. Noaptea următoare, la ora exactă, trebuie să fim pregătiți.
Mimi: (oftând) Bine, atunci, să organizăm logistica… și să sperăm că misteriosul nostru oaspete nu vine cu pretenții culinare.
Floricel: (suspină) Sper doar să nu fie cineva care mă va face să mă îndrăgostesc iar…
Saya: (zâmbind) Floricel, tu ai nevoie de o misiune personală: să-ți întărești nervii.
Dana: (împăturește mesajul și îl bagă în buzunar) Haideți, să ne pregătim. În mai puțin de 24 de ore, aflăm cine e… și de ce e atât de important.
E miezul nopții. Cerul e limpede, plin de stele, iar aerul rece face nisipul să scrâșnească sub pașii celor prezenți. Echipa și-a ocupat pozițiile, așteptând. Tensiunea plutește în aer:
Dana: (în ATV, cu mitraliera sprijinită pe bord) „Live from Washington”... Mda, Trump și Zelenski încearcă să oprească războiul. Trump tot vorbește, Zelenski încearcă să zică ceva… dar nu-l lasă. Dacă mă enervez, le trimit un tabel cu soluții.
Mimi: (înghesuită în miniblindata în care doar ea putea să încapă, cu ochii pe radar) Hai că ai de lucru aici, Dana, nu mai salva tu planeta. Încă nimic pe radar, doar niște șopârle suspecte. Dacă așteptăm prea mult, cred că îmi fac niște popcorn la căldura blindatei.
Saya: (prin radio, de pe poziția înaltă) Nu văd nicio mișcare. Vântul bate dinspre vest, dar nimic altceva. Apropo, unde e Floricel?
Floricel: (prin radio, ușor agitat) Raportez, sunt pe poziție, patrulez perimetrul.
Mimi: (chicotește) Serios, Floricel? Noi suntem cu vehicule blindate, lunete și radare, iar tu patrulezi călare, ca un cowboy pierdut în timp?
Saya: (cu un zâmbet în glas) Să știi că dacă apare vreun atac aerian, iapa ta e singura care te poate salva.
Dana: (oftează) Eu încă nu înțeleg cum ai adus o iapă într-o operațiune secretă.
Floricel: (mormăind) Vă rog frumos, se numește Margherita.
Mimi: (râde) Margherita?! Perfect, acum avem un cuplu romantic în misiune.
Saya: (fără să-și ia ochiul din lunetă) Sper doar ca Margherita să fie mai puțin emotivă decât tine, Floricel. Dacă vine vreun pericol, vreau să știu că nu o să fugă necontrolat.
Floricel: (cu demnitate) Margherita nu fuge. Margherita simte pericolul înaintea tuturor.
Dana: (râzând ușor) Bun, atunci sper ca radarul lui Mimi și luneta Sayei să nu fie umilite de instinctul unei iepe.
Mimi: (privind radarul) Apropo, tocmai a apărut un punct… se mișcă încet…
Saya: (își ajustează luneta) Văd ceva. Nu e clar încă… dar e cineva.
Floricel: (își mângâie iapa) Bine, Margherita, ăsta e momentul nostru.
Dana: (pregătindu-se) Aflăm acum cine e persoana misterioasă. Să nu facem mișcări greșite. Nu vă deconspirați pozițiile, ați fost instruiți, respectați planul.
Mimi: (glumind) Și dacă e un cal sălbatic care atentează la iapa lui Floricel?
Floricel: (încet, mângâind-o pe Margherita) Suntem în misiune, nu la agățat.
Saya: (în radio) Liniște. Se apropie…
Vântul continua să necăjească nisipul în rafale scurte. În depărtare se mai auzea doar ecoul pașilor unui bizon solitar, care apăruse brusc în vizorul radarului și dispăruse la fel de repede, lăsând echipa într-o tensiune nefirească.
Mimi: (oftând, uitându-se la radar) Suspectul a fost… un bizon. Mare lucru, tocmai ce am fost păcăliți de un ierbivor rătăcit. Nici măcar iapa lui Floricel nu a avut o bucurie în seara asta.
Floricel: (mângâindu-și iapa) Vă zic eu, Margherita l-a simțit de la început, nici nu l-a băgat în seamă.
Saya: (prin radio, serioasă) Liniște. Să nu ne relaxăm. Ora se apropie și încă nu avem niciun contact vizual. Floricel tresări când auzi cuvântul „contact”, dar se liniști când auzi continuarea. Iapa îl simți și sforăi scurt, lovindu-l cu coada peste picioare.
Dana: (strângând mânerul mitralierei) Ceva nu se leagă… de obicei, astfel de întâlniri nu se lasă până în ultima clipă. Ori avem o întârziere, ori ceva s-a schimbat.
(În acel moment, un sunet slab, abia perceptibil, răzbate din înaltul cerului. Un murmur mecanic, ca un avion aflat la altitudine mare.)
Mimi: (privind în sus) Auziți asta?
Saya: (își ajustează luneta, scrutând întunericul) Avion, mare altitudine… așteptați… am contact vizual… o parașută.
Floricel: (cu voce tremurată) Asta e de bine sau de rău?
Dana: (serioasă) Asta încercăm să aflăm.
Mimi: (urmărind radarul) Nu detectez altceva. Fără escortă, fără alte mișcări suspecte.
Saya: (urmărind cu luneta) Nu pot vedea clar cine e… parașuta plutește încet.
Floricel: (înghițind în sec) Și dacă nu e persoana noastră? Dacă e un inamic? Sau… un mercenar? Sau un spion?
Mimi: (ironic) Sau poate chiar bizonul, cu parașută.
Dana: (calm, dar ferm) Stați concentrați. Ne poziționăm cum trebuie și așteptăm să atingă solul. Dacă e persoana așteptată, o extragem. Dacă nu… știm ce avem de făcut.
Saya: (urmărind traiectoria) Aterizează la mai puțin de 200 de metri de noi. Timp estimat: două minute. Cobor spre voi.
Floricel: (își strânge hățurile) Suntem gata.
Mimi: (oftează) Perfect, să vedem ce ne aduce cerul în seara asta.
Parașuta se apropie de sol. Silueta îmbrăcată în negru, aproape invizibilă în noapte, coboară lin, balansându-se ușor în rafalele de vânt. O atingere precisă, fără zgomot, fără ezitare. Înainte ca pânza să atingă pământul, figura misteriosului parașutist se redresează într-o poziție perfectă, ca și cum gravitația însăși ar fi decis să nu-i stea în cale.
Saya: (cu ochiul lipit de lunetă, calmă, dar pregătită) Țintă fixată. Dacă face vreo mișcare greșită, am un glonț pregătit.
Dana: (coborând din ATV, mitraliera în mâini) Îl încercuim. Mimi, Floricel, pe poziții!
Mimi: (din miniblindată, cu radarul în funcțiune) Încă niciun semnal periculos, dar să nu ne grăbim cu încrederea.
Floricel: Bine, hai să vedem cine e acest ninja zburător…
Echipa înconjoară silueta. Lumina slabă a lunii dezvăluie mai multe detalii: o katana uriașă prinsă pe spate, echipament tactic impecabil, două embleme cusute pe umeri – steagul american și cel japonez. Atmosfera e tensionată.
Dana: (ridicând tonul) Identifică-te!
Figura în negru își ridică încet mâinile, într-un gest care nu denotă frică, ci mai degrabă amuzament. Încet, își dă jos masca, lăsând să se vadă o față cunoscută. O față care face întreaga echipă să rămână cu gura căscată.
Mimi: (cu ochii măriți) Nu se poate!
Saya: (lăsând luneta jos, râzând scurt) Ai fi zis că am văzut totul în viață… dar nu și asta.
Dana: (mirată, dar zâmbind larg) JAPAN!
Japan: (cu un zâmbet larg, făcând o plecăciune teatrală) Bună seara, băieți și fete! V-a fost dor de mine?
Într-o secundă, toate armele sunt coborâte, în locul lor apărând îmbrățișări, râsete și strângeri de mână puternice. Dana îi bate ușor umărul, Saya îi ciufulește părul, Mimi o ia de braț ca și cum n-ar fi lipsit niciodată.
Mimi: (râzând) Să înțeleg că ai ajuns la timp pentru karaoke-ul de weekend?
Saya: (înclinând capul) Și ai ținut neapărat să aterizezi ca un ninja adevărat, să ne dai emoții?
Japan: (ridicând din umeri) Dacă tot ai un avion la dispoziție, de ce să nu faci o intrare spectaculoasă?
Singurul care nu spune nimic este Floricel. Stă pe Margherita lui, privind-o pe Japan de parcă tocmai a văzut o fantomă din trecutul lui. O fantomă pe care încă o iubește. Se foiește pe șa, transpiră ușor, înghite în sec. Japan îi prinde privirea și îi aruncă un zâmbet scurt, ceea ce îl face să își piardă complet concentrarea.
Mimi: (observându-l, își dă coate cu Saya) Uite-l și pe Romeo al nostru… cred că tocmai i s-a resetat inima.
Saya: (clătinând din cap, chicotind) Săracul Floricel… și tocmai când credea că își poate împărți iubirea în trei, acum trebuie să împartă la patru.
Dana: (îi aruncă un zâmbet complice) Ei, Floricele, cum e să fii cel mai norocos și cel mai blestemat om din lume în același timp?
(Japan se apropie și îi pune mâna pe umăr, provocându-i un atac emoțional vizibil. El își drege vocea, încercând să pară relaxat.)
Floricel: (tremurând ușor) Până la urmă, exact cum spuneam, … suntem în misiune, nu la agățat…
Fetele râd și, în loc să-l lase să-și continue gândurile confuze, îl iau între ele și îl pupă afectuos pe frunte. Înroșit ca un semafor defect, Floricel se lasă pe spate, oftând. Japan îi zâmbește cald.
Japan: Ei, Romeo, ce zici, măcar ai grijă de iapa aia până ne terminăm misiunea?
Floricel nu poate decât să dea din cap resemnat, mângâind-o pe Margherita, în timp ce toată lumea râde. Misiunea continua, dar măcar tensiunea scăzuse. Revederea fusese dulce, dar pentru Floricel, dilema inimii abia începea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu