Plictiseală

    Satul era în fierbere, dar nu într-un mod glorios. De când CobraBoy, liderul suprem, zăcea la pat din motive misterioase, jocul își pierduse farmecul. Floricel, unul dintre pezevenchii alianței, era mai plictisit decât trupele sale, care au ajuns să inventeze tot felul de metode de antrenament.     Momentan erau toți în arene  pregătiți de cursă aliniați la linia de start. Era un amestec de războinici, toți echipați complet: coifuri, platoșe, săbii, scuturi și sulițe. Regulile cursei erau simple, dar complet absurde: 10 kilometri în armură completă, dar cu spatele! Nu doar că trebuiau să meargă în marșarier, dar și să evite să cadă sau să-și piardă echilibrul pe un teren accidentat, plin de obstacole.

    Când gongul a răsunat, haosul a început.

    La primul metru, jumătate dintre participanți au căzut grămadă. Un scutier grăbit și-a prins mantia în cureaua unui războinic kopesh, iar cei doi s-au rostogolit spectaculos într-o baltă de noroi, acompaniați de urale și râsete.

— Bravo, băieți, ați câștigat deja premiul pentru cascadorii involuntare! a strigat Mițu, un ash warden blond, care își menținea un ritm precaut, dar eficient.

    În timp ce alții se chinuiau să-și reia pozițiile, Irinel, un războinic kopesh cu o sabie impresionantă, își făcuse un plan: mergea cu spatele încet și sigur, ținând sabia ridicată ca să îndepărteze pe oricine i-ar fi stat în cale. 

    Pe la kilometrul doi, situația devenise tot mai absurdă. Călin Gheorghescu, un scutier detașat din oastea lui Mimi, care odinioară fusese politician, se remarcase prin strategia sa neortodoxă: mergea cu spatele în linii perfecte, de parcă negocia fiecare pas cu o forță invizibilă.

— Domnilor, mă scuzați, dar trebuie să trec, spunea politicos, dar autoritar, în timp ce ridica scutul să-și croiască drum printre ceilalți.

    Între timp, Irinel s-a împiedicat de un buștean, dar a reușit să se redreseze cu o mișcare acrobatică spectaculoasă. Publicul l-a aplaudat, iar el și-a permis să facă o reverență... cu spatele.

    La kilometrul șapte, un grup de defensivi s-a pierdut cu totul în mijlocul cursei, întorcându-se cu fața înainte din greșeală. Călin, care tocmai îi depășea, a comentat:

— Se vede cine a chiulit la antrenamente. Hai, că vă arăt eu cum se face!

    Pe ultimul kilometru, lucrurile au devenit serioase. Irinel, Mițu și Călin erau în frunte, fiecare având propria strategie. Irinel, cu stilul său de marș apăsat, își croia drum printre obstacole, menținându-și sabia dreaptă ca un fel de busolă.

    Mițu, în schimb, mergea cu spatele mai rapid decât mulți dintre participanți ar fi putut merge normal. Cu părul său blond fluturând sub coif, părea aproape un dansator profesionist, deși căzuse de două ori, ambele dăți din cauza tigăii lui Mimi care l-a orbit reflectând involuntar (oare așa o fi, Mimi?) reflectând o rază de soare.

    Călin Gheorghescu era, însă, cel mai meticulos. Scutul lui era impecabil, iar armura perfect lustruită scânteia ca un stroboscop de discotecă. La un moment dat, și-a scos o batistă, gravată cu literele POT, pentru a-și șterge fruntea, fără să încetinească.

    În ultimele secunde, Irinel a accelerat brusc, Mițu a încercat să-l depășească, dar s-a împiedicat de propriul șnur de la cizme, iar Călin, cu o eleganță desăvârșită, a reușit să termine al treilea, arătând impecabil, ca un afiș electoral, sau de parcă tocmai venise de la o paradă organizată de USR, nu dintr-o cursă absurdă.

    Clasament final:

1. Irinel – războinicul kopesh, pentru determinarea sa de neclintit.
2. Mițu – ash warden-ul blond, pentru agilitatea incredibilă și talentul său de a evita haosul.
3. Călin Gheorghescu – fost politician, pentru grația și eleganța cu care a făcut ca spatele să pară direcția firească de mers. Între timp, acesta a fost depistat de Serviciile Secrete ale lui Mimi și expluzat de pe cont. Sursele spun că ar fi primit azil politic la sErj, doar că va trebui să caute garaj singur.

    Râsetele și aplauzele au însoțit toată această demonstrație de "abilități militare", iar cursele cu spatele au devenit rapid o tradiție locală.

 

    Floricel stătea în piața centrală a satului, cu Saya lângă el. De obicei, Saya venea cu energia ei contagioasă, dar azi se uita la Floricel cu un amestec de ironie și, poate, un strop de compasiune.

— Hai, Floricel, spune-mi ce te supără. Sau stai, lasă-mă să ghicesc! Trupele au început să organizeze concursuri de... alergare în cucu gol? întreabă Saya zâmbind.

    Floricel oftă adânc:

— Parcă mi-ai citit telepatic gândurile. Află că au făcut deja ceva de genul, o cursă fără pantaloni, nu vrei să afli detaliile.

 

— Pe mine mă supără că pe sate e mai multă gălăgie decât activitate. Degeaba m-am străduit să măresc cazarme și să le ofer condiții și arme de ultimă generație. Trupele nu apreciază asta, țipă, tropăie, ba chiar își bat joc una de alta. Offensivii le strigă defensivilor că miros mai rău decât groapa de compost, iar defensivii râd de ofensivi că s-au îngrășat atât de tare, încât nici armurile nu le mai încap. Iar spitalele? Personalul stă degeaba. N-au pe cine să vindece, fiindcă trupele, se rănesc singuri ca proștii, alergând cu spatele.

    Saya râse, dar nu putea să nu simtă o mică strângere de inimă pentru Floricel. Își sprijini bărbia în palmă și îl privi lung. În spatele sarcasmului lui Floricel, simțea ceva mai profund.     Nu știa dacă era doar oboseală sau poate altceva. Totuși, nu se putea abține să nu-l ironizeze:

— Poate că problema nu e jocul, Floricel. Poate că luăm lucrurile prea în serios. Că doar și trupele sunt oameni, cu micile lor drame. Poate dacă ai lăsa fața aia de pandemie și ai avea un strop de umor... sau poate că problema pare să fie lipsa lui CobraBoy. De când s-a retras la pat, nu mai e ordine. Sau poate că e în pat din... alte motive? spuse ea, ridicând o sprânceană.

    Floricel o privi cu interes.

— Alte motive? Crezi că se preface bolnav doar ca să scape de noi? Știi ceva ce eu nu știu? întreabă, cu un licăr de curiozitate.

    În acel moment, Dana și Mimi, două colege de breaslă, intrară pe chat. Dana, cu calmul care o caracteriza, interveni:

— No, astea-s vremurile ...

Mimi, lustruind nemulțumită tigaia:

— Ascultați, oameni buni, nu putem să ne afundăm în letargie! Poate că avem nevoie de o vacanță! Ce spuneți de o ieșire? Plajă, soare, și fără să mai purtăm armurile astea grele?

    Dana, care deja pufnea de râs la gândul trupelor defensive în slip, aprobă entuziasmată:

— Genial, Mimi! Dar să includem și un concurs de dans pe plajă, să vedem dacă ofensivii chiar pot ține pasul fără să cadă lați de oboseală.

    Floricel, sprijinit leneș de coiful său, mormăi:

— Da, da, vacanță. Eu zic să găsim un alt joc. Poate ceva mai interactiv.

— Ca un... păcălici online? sugeră Mimi, zâmbind larg.

    Ochii Danei s-au luminat imediat.

— Păcălici? Bucuria copilăriei! Știți ce tare ar fi să-l facem păcălici pe Floricel de fiecare dată când se plânge?

— Păcălici? Serios? se auzi vocea iritată a Sayei. Dacă tot vrem un joc nou, de ce nu încercăm ceva mai sofisticat? Cum ar fi... un joc cu prințese?

    Reacția a fost instantanee. Floricel izbucni într-un râs zgomotos, iar Dana aproape că se prăbuși pe jos, râzând cu lacrimi.

— Saya și prințesele! Baba și mitraliera, Cneazu și Garaju, Cesar și golzii ... 

    Saya își dădu ochii peste cap și își împinse coiful într-o parte, nemulțumită că ceilați nu au prins ironia și că nu avea chef de glume.

— Oricum, plictiseala nu trece cu păcălici sau prințese. Ne trebuie ceva serios, o provocare reală. CobraBoy e încă indisponibil, așa că... cine ne mai motivează acum?

    Un oftat general a traversat grupul. Oricât ar fi încercat să găsească soluții, totul părea să conducă în același loc: un vid de idei și energie. Chiar și Mimi, cu toată creativitatea ei, părea să fi rămas fără opțiuni.

    Tocmai când tăcerea și plictiseala atinseseră punctul culminant, un sunet grav de trâmbiță răsună în sat. Toți s-au întors spre intrarea principală, unde o siluetă impunătoare își făcu apariția. Lordul Mirea, cunoscut pentru aerul său de autoritate și pentru discursurile motivaționale, înainta spre grup cu pași apăsați.

— Opriți-vă din lamentări! grăi Lordul Mirea, cu o voce gravă, dar fermă. Ce-i cu voi, războinici? De când ați devenit atât de... delăsători?

    Floricel își trase coiful mai bine pe cap, încercând să nu fie remarcat. Saya, deși iritată de tonul lui, rămase tăcută, iar Mimi își freca mâinile, sperând la vești bune.

— CobraBoy poate fi absent, dar eu sunt aici să vă reamintesc un lucru important: artefactul de instrucție va fi în posesia noastră în curând! continuă Mirea, aruncând o privire largă peste grup. Trebuie să fim pregătiți pentru acțiune.

    Dana ridică mâna, curioasă:

— Artefactul de instrucție? Sună... interesant. 

— Este momentul pentru a ne organiza și a pune capăt plictiselii voastre nesfârșite, răspunse Lordul, cu un zâmbet enigmatic. Pregătiți-vă, pentru că urmează să revenim în joc mai motivați ca niciodată.

    Grupul deveni brusc mai atent. Fiecare își recăpăta o parte din entuziasm, deși plictiseala nu dispăruse complet. Cu toate acestea, promisiunea unei schimbări mari părea să aducă un licăr de speranță. Lordul Mirea plecă la fel de impunător cum venise, lăsând în urmă o liniște plină de anticipație.

    Floricel, privind spre Saya, mormăi:

— Crezi că artefactul ăsta o să schimbe ceva?

    Saya îi aruncă o privire ușor ironică:

— Nu știu, dar sper că include o funcție de "reparare a războinicilor plictisiți".

    Iar râsul izbucni din nou în grup, semn că starea lor de spirit începea, încet-încet, să se însenineze.

__________________________________ 

Bonus, descrierea cursei fără pantaloni:

    Cursa fără pantaloni a fost, fără îndoială, cea mai bizară și hilară competiție organizată vreodată în sat. Regulile erau simple: participanții trebuiau să parcurgă 5 kilometri pe un traseu plin de obstacole, purtând toată armura lor obișnuită, cu o mică, dar esențială excepție – fără pantaloni. Sabia, coiful, scutul erau obligatorii, dar picioarele rămâneau complet descoperite, ceea ce genera o serie de momente memorabile.

    La linia de start, participanții încercau să pară serioși, dar imaginea lor în armură completă, cu picioarele goale, era pur și simplu prea amuzantă.     Publicul nu se putea abține să nu râdă. Un războinic mai rușinos încercase să-și acopere curu cu o bucată de stofă improvizată, dar aceasta îi căzuse în timp ce se pregătea să înceapă.

    Gongul a sunat și cursa a început, iar haosul a fost instantaneu. Întreaga idee de a alerga fără pantaloni s-a dovedit a fi un test neașteptat de coordonare și rezistență la râsete.

    Pe la primul kilometru, primul obstacol – o serie de baloți de fân – a scos la iveală probleme neașteptate. Mițu, ash wardenul blond, s-a trezit că armura i se ridicase peste coapse în timp ce sărea peste baloți, provocând un cor de râsete din partea publicului.

— Dacă pierd armura asta, mă țnscriu la Slave Militia! strigă el, roșu de jenă.

    Călin Gheorghescu, scutierul detașat din oastea lui Mimi, și-a păstrat calmul, ridicându-și scutul mai sus pentru a-și păstra o aparență de demnitate. În schimb, Irinel, războinicul kopesh, care nu părea deranjat de lipsa pantalonilor, își continuă cursa cu pași hotărâți, strigând către ceilalți:

— Dacă e să câștigăm, să o facem cu stil!

       Kilometrul doi a fost marcat de noroi și bălți. Lipsa pantalonilor făcea ca fiecare căzătură să devină o adevărată capodoperă comică. Floricel, care alerga mai în spate, să nu fie remarcat, a alunecat spectaculos într-o baltă, doar pentru a descoperi că noroiul era surprinzător de rece.

— Cine și-a reparat aici frigideru?! a strigat el, făcând publicul să izbucnească în râs.

    La un alt obstacol, o plasă întinsă la înălțime, majoritatea participanților s-au împotmolit, iar armurile scurte au lăsat să se vadă mai mult decât ar fi dorit. Mițu, încercând să fie primul care trece, și-a agățat sulița în plasă și a fost nevoit să fie tras înapoi de un alt concurent.

    Călin, însă, cu un calm de politician în fața unei camere de filmat, a traversat obstacolul fără nicio grimasă, deși era clar că plasa nu era prietenoasă cu armurile.

    Pe ultimul kilometru, situația devenise dramatică și comică deopotrivă. Irinel conducea cu pași mari, ignorând complet privirile și râsetele spectatorilor. Mițu, care reușise să recupereze, îl urmărea îndeaproape, fâlfâindu-și ... sabia, iar Călin își menținea poziția cu eleganță, ținând scutul ridicat ca un adevărat campion.

    La linia de finish, Irinel a fost primul care a trecut, ridicându-și sabia în aer în semn de victorie. Mițu a venit al doilea, de data aceasta fără niciun incident, iar Călin, evident mai preocupat de demnitate decât de viteză, a terminat pe locul trei, aplaudat pentru atitudinea sa regală.

— Dedic această victorie Primului Ministru, ca să vadă cum se poate câștiga de pe locul III.

    Cursa fără pantaloni a rămas în istorie ca una dintre cele mai memorabile și amuzante competiții, dar participanții au fost de acord cu o concluzie:

— Data viitoare Floricel nu mai are voie să concureze, toată lumea a văzut cum a trișat. Întrebarea care se pune, ai cui au fost bikinii pe care-i purta?