Ziduri

Se spune din bătrâni că Raiul ar fi ca un oraș imens, de o frumusețe imposibil de descris în limbaj omenesc. Clădirile sale se înălțau armonios, construite din lumină vie, cu arcade line și ferestre deschise spre veșnicie. Între ele se aflau grădini nesfârșite, cu arbori mereu verzi și flori care nu se ofileau niciodată. Lumina nu venea dintr-un soare anume, ci din oameni: ființe senine, cu chipuri limpezi, care se priveau unii pe alții cu compasiune și iubire deplină. Nimeni nu se grăbea, nimeni nu se temea. Bucuria nu era o emoție trecătoare, ci starea firească a existenței.

Puțini știau însă că acest oraș nu exista izolat. Raiul era hrănit neîncetat de binele făcut pe pământ, de energia pozitivă. Fiecare gest de bunătate, fiecare iertare, fiecare sacrificiu tăcut se transforma într-o energie curată care urca și întărea zidurile de lumină ce separau Raiul de Infern. 

Dar, pe măsură ce lumea se umplea de nepăsare, de ură și de egoism, această energie a început să se împuțineze. Zidul, cândva de neclintit, a început să slăbească. În crăpăturile sale, cei din Infern au simțit o șansă. Plini de invidie, de răutate pură și de frustrare, au început să atace punctele slabe, încercând să corupă ceea ce ei nu mai puteau avea: lumina și iubirea.

Atunci, în plinătatea Treimii Sfinte, Dumnezeu a chemat Cerul la sfat. Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt au privit cu durere cele ce se întâmplau. Dumnezeu Fiul s-a oferit să se nască din nou între oameni și să moară încă o dată pentru ei. Duhul Sfânt a spus că poate e rândul lui să se sacrifice, sau poate coborî iar peste lume, să aprindă inimile. Tatăl însuși s-a oferit să se sacrifice. 

Au fost chemați Arhanghelii, Heruvimii și Serafimii, Tronurile, Puterile și toate cetele îngerești. S-au purtat discuții adânci, pline de înțelepciune. În cele din urmă, concluzia a fost una dureroasă: orice intervenție divină ar aduce doar o schimbare temporară. Lumea nu putea fi salvată decât printr-un sacrificiu venit tot de pe pământ, liber ales, din toată inima.

Pe pământ, muribunzii, acei oameni bolnavi, slăbiți, care se apropiau de sfârșit, vedeau ceea ce ceilalți nu puteau. Cei care trăiseră demn, cu greșeli omenești, dar cu iubire și capacitate de jertfă, aveau ochii deschiși spre Rai. Nu puteau spune nimănui ce vedeau și nici ce știau, iar datorită acestor momente în care stăteau cu ochii nemișcați, iar apoi din refuzul de mânca, sau a se bucura s-a născut vorba că unii își cer moartea.

Erau mulți oameni care își încheiaseră misiunea pe pământ. Deveniseră neputincioși și simțeau că riscă să fie o povară pentru cei dragi. Când au înțeles, în tăcerea sufletului lor, ce se întâmplă cu Raiul, au început să spună, unul câte unul:

- „Nu știu câte zile, luni sau ani mai am de trăit… luați-mă pe mine. Îmi sacrific de bună voie anii rămași.”

- „Soția mea a muncit o viață lângă mine. M-ar îngriji, dar nu merită acest chin. Va suferi că plec, dar va putea avea grijă de copii și de ceilalți.”

Și au fost multe astfel de jertfe tăcute, nevăzute de lume. Îngerii priveau uimiți și rămâneau consternați de capacitatea de sacrificiu a oamenilor. 

Atunci Dumnezeu Tatăl le-a spus:

- „Din acest sacrificiu se naște lumina, Puterea care va vindeca Raiul. Oamenii au la dispoziție o forță uriașă, dar nu știu să o folosească. Energia pozitivă creată de binele făcut sau o faptă bună dăruită, se multiplică și se întoarce în fiecare din ei, îmbogățindu-i spiritual. ”

Astfel, prin sacrificiul făcut de muribunzi, dar pentru celelalte fapte bune, Raiul a început să se vindece. Zidurile s-au întărit din nou, nu prin forță, ci prin iubire. 

Și s-a înțeles atunci că, dacă toți oamenii ar alege să trăiască dăruind și primind iubire, pământul însuși ar deveni Rai.