Războiul extinsei restrânse

Pe versantul abrupt al Muntelui Umbrelor, ascuns printre cețuri albăstrui și păduri străvechi de brazi, se ridica maiestuos Castelul Vardrak. Zidurile sale masive de piatră neagră, sculptate parcă din însăși inima muntelui, păreau să sfideze vremea și vremurile, purtând ecoul bătăliilor de demult și al legendelor pierdute.
Priveliștea ce se desfășura de pe metereze era de-a dreptul fermecătoare. Departe, dincolo de crestele munților, se zăreau văi adânci îmbrăcate în smaraldul pădurilor nesfârșite, iar râul Argis, cu apele sale limpezi și vijelioase, șerpuia precum un dragon adormit, tăind drumuri printre stânci. La apus, razele soarelui mângâiau turnurile ascuțite ale castelului, îmbrăcându-le într-o aură aurie, aproape supranaturală.Dar frumusețea acestui loc ascundea o putere strategică de necontestat. Zidurile groase, înalte de peste douăzeci de pași, erau sculptate direct din stâncă, făcând orice încercare de asediu aproape imposibilă. Singura cale de acces era o potecă îngustă, ce șerpuia periculos de-a lungul versantului, unde un singur războinic putea ține piept unei armate întregi. În nopțile fără lună, torțele aprinse pe turnuri aruncau umbre dansatoare peste prăpastia de dedesubt, dând senzația că însuși muntele veghea asupra fortăreței.
În adâncul castelului, tuneluri tainice săpau drumuri spre inima muntelui, oferind căi de retragere pentru domnitorii săi în vremuri de restriște. Se spunea că peșterile ascundeau izvoare subterane și căi secrete ce duceau spre pădurile fermecate din vale, unde doar cei aleși puteau păși fără teamă.
În nopțile de furtună, când tunetele zguduiau pământul și vântul urla printre creneluri, se spune că umbrele străbunilor se iveau pe metereze, veghind asupra castelului. O fortăreață a timpului, un bastion al legendelor, Castelul Vardrak rămânea de neclintit, sfidând nu doar cotropitorii, ci și uitarea însăși.

În Sala Tronului, unde vitraliile aruncau dâre de lumină peste mozaicul rece de marmură, Împărăteasa Saya domnea cu o prezență de neclintit. În veșmintele sale purpurii, brodate cu fir de argint, părea mai degrabă o forță a destinului decât o simplă muritoare. Privirea ei, ca o sabie ascuțită, pătrundea în sufletele celor ce îndrăzneau să o înfrunte, în special a bulgarilor certați cu apa, iar glasul său, blând dar ferm, putea fie să aline, fie să osândească, ținta ei principală fiind marele paharnic, bănuit a fi mai mult gustător decât paharnic. Sub domnia ei, castelul nu fusese niciodată cucerit, iar regatul prosperase în umbra cetăților de piatră și a magiei străvechi.

Fiica împărătesei, Prințesa Sonya, avea frumusețea unei dimineți de vară și sufletul unui vultur tânăr. Cu părul negru ca pana corbului și ochii limpezi ca un lac de munte, era atât moștenitoarea tronului, cât și speranța viitorului. Antrenată de mică în arta designului vestimentar și a diplomației, Sonya era cunoscută pentru curajul său neînfricat. Își petrecea zilele fie în sala fotografică, certându-se cu fotografii săi, fie studiind tomurile vechi alături de marele Cărturar Neluș.

Niciun ospăț nu începea la castel fără aprobarea Marelui Paharnic Cristinel. Îmbrăcat mereu cu o eleganță sobră, cu un inel tatuat pe fiecare deget, era maestrul bucatelor și mai ales a băuturilor regale. De la vinurile vechi păstrate în pivnițele săpate în piatră la cele mai exotice mirodenii, nimic nu scăpa gustului său rafinat (gurile rele spun că nimic nu rămâne negustat, căci îi cam plăcea să pupe furtunul). Se spunea de asemenea, că niciun inamic nu putea otrăvi un pocal cât timp Cristinel veghea asupra festinului (din motivele prezentate anterior).

Aurul curgea precum râurile din regat, dar nici o monedă nu era cheltuită fără ca Marele Visternic Dana să își dea încuviințarea. O femeie cu o minte ascuțită ca o lamă de pumnal, Dana putea calcula tributuri, taxe și cheltuieli mai rapid decât putea un scrib să le aștearnă pe pergament. Sub ochiul ei atent, vistieria castelului rămânea plină, iar regatul nu cunoștea lipsurile.

În cel mai înalt turn al castelului, unde lumina soarelui pătrundea generos prin ferestre arcuite, Marea Preoteasă Mimi își rostea rugăciunile către zeii vechi. Cu o mantie albă, împodobită cu simboluri sacre, și o privire de o blândețe nepământeană, era sfătuitoarea tainică a împărătesei și legătura dintre oameni și forțele divine. Odată pe lună, la miezul nopții, templul se umplea de lumina torțelor și de ecoul imnurilor cântate de vocea ei.

Îmbrăcat în armură grea, cu o sabie uriașă prinsă la șold, Generalul Șeic era simbolul forței regatului. Bărbos și impunător, cu o cicatrice adâncă pe obrazul stâng, purta pe umeri greutatea a zeci de campanii câștigate. Glasul său răsuna ca un tunet pe câmpul de luptă, iar soldații săi ar fi murit fără ezitare pentru el. Strategiile sale erau atât de precise încât nici un dușman nu îndrăznea să atace cetatea fără să știe că va găsi moartea la porțile sale.

În biblioteca castelului, printre rafturile ticsite de manuscrise și hărți vechi, Marele Cărturar Neluș își petrecea zilele și nopțile. Cu o barbă lungă, albă ca zăpada, și ochi mereu curioși, el era cel care descifra misterele trecutului și prevestea viitorul din paginile cărților. Nimeni nu putea egala înțelepciunea sa, iar sfaturile sale erau căutate de împărăteasă în vremuri de răscruce.

Într-un colț al sălii regale, cu penele sale îmbibate în cerneală și pergamentele împrăștiate pe masă, scribul sErj transcria fiecare decizie, fiecare tratat, fiecare moment ce merita imortalizat. Cu o memorie prodigioasă și un scris elegant, el era cel care dădea glas istoriei, asigurându-se că nici o faptă nu va fi uitată.

Pe platoul de antrenament, unde sunetul săbiilor și al scuturilor se împletea cu strigătele de luptă, Instructorul Cesar își antrena trupele cu o mână de fier. Nimeni nu putea să iasă din tabăra sa fără să știe să mânuiască o lamă sau să lupte cu brațele goale. Deși aspru, era respectat de toți, căci fiecare războinic care trecea prin mâinile sale devenea o armă vie.

În sala de leacuri, unde mirosul ierburilor tămăduitoare umplea aerul, Suprema Tămăduitoare Alina își îngrijea pacienții. Cu o atingere blândă și o voce calmă, ea putea vindeca răni pe care alții le credeau fatale. Se spunea că mâinile ei fuseseră binecuvântate de vechii zei japonezi, căci nicio ființă aflată sub îngrijirea ei nu se stingea fără luptă.

Era în perioada când iarna lovea cu ultimele puteri, coborând temperaturile și iscând furtuni din nimic. Într-o noapte, umbrele întunecate ale norilor s-au desfăcut brusc, lăsând să se întrezărească două puncte roșii strălucind în negura cerului. Monstrul Alucard se năpustea asupra castelului. Cu cele două capete ale sale – unul de vampir, cu colți uriași și ochi scânteietori, și unul de trol, cu o gură uriașă capabilă să zdrobească zidurile dintr-o singură mușcătură – era o abominație pe care nimeni nu îndrăznea să o înfrunte singur.

Din cer, aripile sale groase aruncau umbre înspăimântătoare peste turnurile castelului. Un răget străbătu noaptea, iar în clipa următoare, flăcări negre se prăvăliră asupra zidurilor. Meterezele trosniră sub focul întunecat, iar soldații din gardă ridicară scuturile, în timp ce arcașii trimiteau săgeți îmbibate în argint, căutând să străpungă solzii duri ai creaturii.

Generalul Șeic organizase apărarea cu precizie. Catapultele uriașe, montate pe turnuri, aruncau bolovani îmbibați cu ulei sacru către fiară, iar soldații se grupau în formații strânse, pregătiți pentru momentul în care creatura ar fi coborât. Împărăteasa Saya însăși privea de pe metereze, cu o sabie sacră la brâu, pregătită să apere ultimul bastion al regatului.

Într-un moment de neatenție, Alucard coborî cu un zbor vijelios și își înfipse ghearele în zid, smulgând pietre uriașe ca și cum ar fi fost simple bucăți de nisip. O întreagă ceată de soldați fu prinsă sub dărâmături, dar Instructorul Cesar, cu o îndârjire de neclintit, reuși regruparea și porni un atac fulgerător.

Arcașii traseră rafale de săgeți, dar solzii fiarei erau ca armura unui demon. Doar câteva proiectile își atingeau ținta, iar Monstrul, furios, scuipă o suflare de foc negru care topi crenelurile unui turn.

Atunci, Marea Preoteasă Mimi ridică un talisman sfânt și murmură o rugăciune străveche. O rază de lumină albă izvorî din vârful turnului sacru, lovind fiara în plin. Capul de vampir țipă, pielea-i începu să fumege, iar aripile se agitau haotic în aer. Profitând de moment, Împărăteasa Saya, călare pe un armăsar negru, înșfăcă o suliță și aruncă direct spre inima monstrului.

Lovitura fu precisă – sulița se înfipse adânc, iar fiara răcni atât de tare, încât munții din apropiere păreau să se cutremure. Dar Alucard nu era o pradă ușoară. Capul de trol rânji cu cruzime și, cu o ultimă izbucnire de furie, își trânti trupul masiv peste ziduri, dărâmând părți întregi ale castelului.

— S-a retras! strigă Cesar, privind cum fiara, rănită, dar vie, dispărea în noapte.

— Dar va reveni... murmură Saya, cu mâna încleștată pe mânerul sabiei sale. Și data viitoare va fi mai puternic.

În zorii zilei următoare, când castelul încă își număra pierderile, un alt pericol se ivi. Pe dealurile din fața cetății, bătăile unui toboșar răsunau sinistru. De după coline, o hoardă de războinici mărunți, dar feroce, înainta într-o formație perfectă. În fruntea lor, Piticul cu armura sa de obsidian și toporul uriaș, mărșăluia cu pași hotărâți.

— Zidurile sunt slăbite! Nu putem rezista unui alt asediu! constată Marele Visternic Dana.

— Ba da! răspunse Instructorul Cesar. Atâta timp cât avem brațe și săbii, Vardrak nu va cădea! Dar sincer vă spun, ne-ar mai trebui niște berbeci.

Piticul dădu semnalul atacului, iar hoarda sa se năpusti asupra zidurilor. Scări uriașe erau ridicate, iar soldații castelului, obosiți dar neînfricați, își încleștară armele.

În mijlocul haosului, Generalul Șeic se aruncă direct spre Piticul feroce. Lupta lor era una titanică – toporul piticului era rapid și mortal, dar spada lui Șeic era mânuită cu precizie de maestru. Lovitură după lovitură, scânteile zburau prin aer, iar fiecare pas greșit putea însemna moartea.

Deasupra zidurilor, arcașii traseră rafale de săgeți, dar războinicii piticului erau bine antrenați, folosindu-și scuturile mici și rapide pentru a respinge atacurile.

În acel moment, soarele păli, fiind acoperit de nori, vântul începu să șuiere cu putere, străbătând peșterile muntelui, care scoteau un sunet asemănător unui cimpoi uriaș. Pe jumătate amețit, Cristinel începu să danseze lasciv, făcând-o pe Dana să-și pună mâinile în cap. Mimi însă, în camera sacră a templului, rostea invocațiile sacre, în timp ce mâinile ei curățau un pește, din care își propusese să facă o plachie, cum numai ea știa să facă. 

Pe cer a apărut o lumină puternică, ceva cobora prin atmosferă, spre locul încleștării. Trupele piticului făcură un pas înapoi, însuși Piticul fiind cuprins de spaimă. Ridicând conul de țap, suflă într-însul cu putere, sunetul retragerii înlocuind zgomotul infernal rezultat din lovirea armelor de armuri și vaietele răniților. 

Mimi apăru la fereastra templului, se pare că terminase de curățat peștele. Ridică mâinile spre obiectul luminos care se apropia, căpătând o formă definită pe măsură ce se apropia, era Supertigaia. Aceasta se opri brusc, în mâna Marii Preotese, creând o încăierare dezorganizată de fulgere, care l-ar fi făcut gelos pe însuși Zeul Fulgerelor, Zeus.

— Războiul nostru nu s-a încheiat, Saya, spuse Piticul feroce, făcând un pas înapoi. Te voi vizita pe oaze, îți voi farma satele solitare. Și, fără un alt cuvânt, își făcu semn oamenilor săi să se retragă.
Mimi, opri fulgerele de la butonul aflat pe coada tigăii și plecă la bucătărie.
— Mami, gata panalama. Du-mă la școală.

Momentan nimeni nu mai ataca castelul, dar cine știe ce ne va rezerva viitorul.
Ținând sfat cu virgulă curtenii săi, au hotărât să mute copiii, bătrânii și pe Cristi într-o zonă sigură, unde să tremure mai puțin intens. Dar ideea anihilării vampirotrolului și respingerea piticului deveni o temă de aprofundat.