Colind cu Sonya

Căsuța Sayei și a fiicei ei, Sonya, se află pe o străduță liniștită dintr-un orășel englezesc, acolo unde timpul să curgă mai solemn, ca în orice orășel al regatului unit, iar fiecare dimineață începe cu miros de ceai cald și pâine prăjită. Este o casă mică și cochetă, construită în stil englezesc autohton, cu cărămidă roșiatică ușor înnegrită de ploi vechi și ferestre cu rame albe, mereu lustruite. Are un etaj modest, cu dormitoare mansardate, și un mic garaj lipit de casă, suficient cât să adăpostească mașina și câteva cutii cu amintiri din călătorii îndepărtate.

În față, o grădină ordonată, cu tufe de lavandă și trandafiri palizi, contrastează discret cu verdele intens al ierbii mereu umezite de ploaia măruntă. Ușa de la intrare, vopsită într-un verde închis tipic englezesc, scârțâie ușor, ca și cum ar saluta pe oricine se întoarce acasă.

Abia revenite din Africa, Saya și Sonya simt diferența de climă ca pe o schimbare de lume. Acolo, aerul era fierbinte și dens, soarele ardea pielea de dimineață până seara, iar serile veneau cu miros de pământ încins și sunete îndepărtate de insecte. Aici, în Anglia, aerul este rece și umed, cerul adesea acoperit de nori moi, iar lumina pare filtrată, blândă, ca printr-un voal gri-albăstrui.

Sonya, curioasă din fire, își lipește fruntea de geamul ferestrei de la etaj, mirată de picăturile de ploaie care alunecă una după alta, atât de diferite de furtunile scurte și zgomotoase ale Africii. Pentru ea, căsuța aceasta devine un cuib sigur, unde frigul de afară e învins de căldura interioară, de mirosul de lemn vechi și de vocea mamei ei, care transformă fiecare seară într-o poveste.

Într-o astfel de seară de mijloc de decembrie, când vântul rece bătea ușor printre casele orășelului englezesc, Saya stătea lângă fereastră și privea ploaia măruntă care se transforma pe alocuri în fulgi rătăciți. Cerul era cenușiu, iar luminile felinarelor desenau umbre lungi pe asfaltul umed. Privind așa în neștire, brusc i s-a făcut dor de casă, de iernile de altădată, de mirosul de cozonac, de glasurile colindătorilor și de căldura sărbătorilor petrecute în familie.

S-a așezat lângă Sonya, pe covorul moale din sufragerie, și, cu un zâmbet ușor nostalgic, i-a spus:

- Vrei să te învăț un colind pe care îl cântam eu când eram mică?

Sonya a dat din cap entuziasmată, cu ochii mari și curioși. Saya a început încet, cu glas cald:

- „Scoală, gazdă, din pătuț…”

- Stai, mami! a întrerupt-o imediat Sonya. Ce e „gazdă”?

Saya a zâmbit.

- Gazda este persoana care primește colindătorii, stăpânul casei.

- Aaa… a murmurat Sonya, mulțumită. Hai mai departe!

- „Și ne dă un colăcuț…” a continuat Saya.

- Ce e „colăcuț”? Sună drăguț!

- Este o pâinică rotundă, făcută special de sărbători, pe care oamenii o ofereau colindătorilor, i-a explicat Saya, mângâindu-i părul.

Sonya a zâmbit larg, dar n-a lăsat-o să continue prea mult.

- Mami, dar de ce nu biscuiți?

Saya a râs încet.

- Pentru că pe vremea aceea nu erau biscuiți ca acum. Colacul era un simbol al belșugului.

A reluat cântecul:

- „Că mămuca n-o făcut”

- Da, mămuca știu ce înseamnă, dar de ce nu a făcut colăcuț, avea două job-uri?

- Ai răbdare și ai să vezi în versurile următoare: „Sită rară n-o avut”

- Explică-mi mami, ce e sita rară?

- Sita e un instrument de bucătărie cu care se cerne făina. Avem și noi una mai mică, cu care presărăm cacao peste tiramisu.

- Daaaaaa, tiramisu, când mai facem?

- Poate de Crăciun, dar hai să ne concentrăm pe cântecel. „Pe când sita-o căpătat, Covata li s-o crăpat”

- Stai, stai mami, repetă te rog, ce-a făcut sita și ce e aia covată?

- Căpătat, adică a primit, sunt cuvinte din limba română, folosite pe timpul bunicilor. Iar covata este un fel de lighean, dar nu era rotund ci lunguieț, făcut din lemn, un fel de cădiță în care facem baie. În trecut în aceste vase din lemn se frământa aluatul pentru colăcuți. Ai înțeles până acum?

- Da mami, sper într-o zi să văd o covată, pare interesantă, poate într-un muzeu.

- Exact, mai departe „L-o sfădit mama pe tata”

- Ce-a făcut mama?

- Tot cuvinte vechi, cum îți spuneam, a sfădii înseamnă că l-a certat.

- Am înțeles, așa cum mă sfădești tu pe mine când fac o boroboață.

- Boroboață? De unde știi tu de boroboață?

- E un cuvânt vechi mami, pe bune? se maimuțări Sonya, prăpădindu-se de râs sub privirile mamei, care o sorbea din priviri, de dragă ce-i era.

- Continuăm, ok?

- Ok.

- „Când covata o lipit, Florile Dalbe”

- Mami ce e aia Dalbe?

- E un cuvânt ...

- Vechi, românesc, dar ce înseamnă?

- Înseamnă ceva alb, curat, luminos, un alb perfect.

- Și de ce ar fi florile albe perfect?

- Păi, nu m-am gândit nici eu până acum, dar bănuiesc că e vorba de florile de pe geam, când afară este foarte frig, iar umezeala din aer se îngheață pe fereastră, sub formă de floricele.

- Interesant. Când ne întoarcem în Africa îmi arăți flori de gheață pe geam?

- În Africa este foarte cald, nu cred că vreodată vom vedea flori de gheață pe geam. Poate când vom merge în România sau în Franța îți voi arăta.

Saya își drese vocea și continuă:

- „Când covata o lipit, florile Dalbe, Cuptiorul li s-o urnit”

- Ce cântecel e ăsta, că nu înțeleg nimic din el? Cuptior, urnit!

- În România, în special la sate, oamenii construiesc cuptoare, sau cuptioare cum se spune în anumite zone din țară. Pe timpuri nu exista nici gaz și nici curent electric, așa că oamenii coceau pâinea, cozonacii și colăcuții în astfel de cuptoare, unde prima dată se făcea focul, iar jarul se punea pe margini, iar în mijloc se puneau tăvile cu aluat. Cât despre urnit, asta înseamnă că din cauza unui cutremur sau poate din cauză că nu a fost construit bine, cuptorul s-a crăpat și căldura ieșea afară, aluatul din el nu se cocea și se strica.

- Mami, mi se pare că în cântecel acea familie de fapt nu prea avea chef să facă colăcuți și căuta diverse motive ca scuze, nu?

- Foarte bine ai ghicit, draga mami!

- Păi atunci de ce mă înveți acest cântecel, pentru că tu ai cuptor, ai lighean și sită, iar de Crăciun faci și cozonac și prăjituri, poate și colăcuți, deci nu trebuie să merg să cer de la alții cu cântecelul.

- Ai dreptate, dar acesta este un colind și este tradiție din Ajunul Crăciunului să se cânte aceste colinde la fereastra oamenilor.

- Păi ... și ce legătura are cântecelul despre o familie de puturoși cu Crăciunul?

- Uite la asta chiar nu m-am gândit, spuse Saya râzând.

- Nu mai bine cântăm Jingle bells? Cel puțin acolo știu toate cuvintele.

- Iar ai dreptate, Jingle bells este un colind de Crăciun, dar este în limba engleză. Eu vreau să te învăț un colind românesc.

- Bine, dar fără cuvinte vechi.

Saya se gândi un moment și începu:

- „O ce veste minunată.... cum au zis prorooci”

- Mami, mami ce înseamnă prorooociii?