Cantemir

În adâncul junglei umede și fremătătoare, acolo unde lumina soarelui pătrundea doar în frânturi aurii printre coroanele împletite ale arborilor seculari, își avea casa elefantul Cantemir. Vegetația era densă, aproape misterioasă, ca o pânză vie care respira odată cu vântul cald. Ferigile uriașe, cu frunzele lor arcuite și lucioase, formau coridoare naturale, iar liane groase atârnau ca niște frânghii vechi peste poteci tainice.

Culorile erau amețitoare: verdele profund al frunzelor se împletea cu nuanțe de smarald, turcoaz și măsliniu, iar ici-colo, câte o floare tropicală izbucnea în roșu aprins, albastru electric sau violet catifelat, de parcă ar fi fost pictată cu o pensulă încărcată de vise. De sub covorul vegetal se ridica un miros de pământ umed, frunze zdrobite și parfum subtil de flori nocturne.

Sunetele erau la fel de bogate ca peisajul: triluri ascuțite de păsări colorate, foșnete discrete ale unor animale mici alergând printre frunze, bubuitul îndepărtat al cascadei care nu-și oprea niciodată cântecul, și uneori, un mormăit grav al vreunei fiare aflate în patrulare. În zori, aerul vibra de chemările papagalilor, iar seara, greierii și broaștele cântau o simfonie misterioasă, bine cunoscută doar creaturilor junglei.

Era o lume în miniatură, plină de personalitate: maimuțe sprintene sărind din ram în ram, șopârle lucioase ce dispăreau ca un fulger în spatele pietrelor calde, păsări cu penaj extravagant care își etalau culorile în lumina slabă a dimineții. În mijlocul acestui univers vibrant, călcând cu pași grei, hotărâți, trăia Cantemir.

În fiecare zi, Cantemir își începea rutina încă înainte ca primele raze ale soarelui să se strecoare printre frunzișul dens. Dimineața era momentul lui preferat: aerul era răcoros, iar roua strălucea pe frunzele uriașe ca niște mărgele transparente. Cantemir își întindea trompa lungă și își lovea ușor colții de trunchiul unui copac bătrân, un obicei vechi de când era pui, un fel de salut adresat junglei.

Prima activitate a zilei era plimbarea de recunoaștere. Cu pași mari, apăsați, el traversa potecile umbrite, verificând dacă totul era la locul său: dacă pârâiașele aveau apă limpede, dacă florile rare de sub copacul-mamut înfloriseră, sau dacă albinele își făceau treaba în stupii ascunși discret printre crengi. Era felul lui de a avea grijă de lumea în care trăia.

După plimbare, Cantemir se îndrepta spre o poieniță, un loc scăldat în lumină, unde obișnuia să ia micul dejun. Gustările lui preferate erau frunzele fragede de palmier, mugurii dulci și fructe căzute peste noapte. Cu trompa sa puternică, le aduna cu grijă, bucurându-se de fiecare aromă.

În miezul zilei, când căldura devenea apăsătoare, Cantemir se retrăgea la râu. Acolo, răsfățul în apă era o tradiție zilnică. Își stropea spatele cu jeturi reci, își înfigea colții în nisipul moale de pe mal și se întindea leneș, ascultând curgerea lină. Uneori, păsările mici veneau să-i curețe pielea, iar el stătea perfect nemișcat, să nu deranjeze mini masajul exotic.

După-amiaza era rezervată socializării. Cantemir era un elefant apreciat, iar animalele junglei veneau adesea la el pentru a-i cere sfaturi: o maimuță bâlbâită, o pasăre rătăcită, un pui de antilopă curios. Cantemir răspundea cu răbdare fiecăruia, iar prezența lui calmă aducea liniște în inimile tuturor.

Seara, înainte de a adormi, obișnuia să urce pe o mică ridicătură. De acolo privea jungla luminată de licurici și asculta simfonia nocturnă, lăsându-se legănat de gândul că lumea în care trăia era în siguranță. Apoi, cu un oftat adânc și cald, se culca sub copacul său preferat, unde visele se împleteau cu murmurul vântului.

Deși Cantemir trăia în inima junglei, departe de civilizație, el nu era deloc străin de existența oamenilor. Își formase, în timp, o experiență aparte legată de ei, rezultată din observație atentă și din poveștile pe care jungle le transmitea.

Institutul de cercetare, ascuns între arbori masivi și camuflat cu grijă, era perceput de Cantemir ca o prezență calmă, aproape familiară. Oamenii de acolo îl priveau de la distanță, fără să-i perturbe viața. De multe ori, elefantul simțea mirosul slab de metal rece, semn că cercetătorii trecuseră prin apropiere. Le recunoștea pașii: ușori, calculați, fără grabă. Într-o anumită măsură, Cantemir îi considera parte din echilibrul junglei. Nu se temeau unii de alții; era o liniște tacită între ei. Cercetătorii îi aduseseră o siguranță invizibilă: animalele bolnave primeau uneori ajutor, iar anumite zone periculoase deveniseră miraculos protejate. Cantemir înțelesese, în felul său, că acei oameni vegheau.

Însă, contrastul cu braconierii era brutal și dureros. Cantemir îi recunoștea după mirosul înțepător de fum, ulei ars și gălăgie. Pașii lor erau grei, nervoși, grăbiți. Sunetele pe care le făceau nu semănau cu nimic din liniștea cercetătorilor: lovituri, voci aspre, uneori bubuituri neașteptate care tăiau aerul ca un cuțit.

Cantemir era martor tăcut la tragediile lăsate în urma lor. De câteva ori, în copilăria lui, găsise urme de animale dispărute fără urmă, iar jungla întreagă părea să plângă. Învățase să distingă semnele prezenței lor: crengi rupte în mod nefiresc, frunze arse, urme adânci în noroi. Aceste amintiri îl făceau precaut, dar și hotărât să își protejeze teritoriul.

Când cercetătorii își făceau simțită prezența atmosfera junglei se transforma într-o liniște atentă, nu în tăcere. Animalele simțeau că sunt privite, dar nu amenințate. Păsările nu-și schimbau cântecul, iar maimuțele din coronament îndrăzneau chiar să se apropie puțin, curioase de acele „ființe cu ochi lucioși” (binoclurile) care nu făceau rău nimănui.

Pământul rămânea neatins în esența lui. Cercetătorii pășeau cu grijă, ca niște oaspeți respectuoși care nu voiau să tulbure locul sacru. Se simțea un fel de armonie tăcută, un respect tacit, suflul vântului trecea lin prin frunze, apa râurilor își continua cursul fără să-și modifice ritmul, iar licuricii, noaptea, zburau nestingheriți prin apropierea taberei științifice.

Jungla îi adoptase și recunoștea în ei o energie blândă, aproape terapeutică. De multe ori, animalele bolnave se apropiau instinctiv mai aproape de potecile cercetătorilor, ca și cum înțeleseseră că acei oameni puteau să ajute.

În schimb, când braconierii pătrundeau în junglă contrastul era violent. Încă înainte ca ei să fie văzuți, frica se răspândea ca o umbră rece. Păsările încetau din cântat, iar maimuțele își ascundeau puii în cele mai înalte ramuri. Tăcerea se transforma într-o alarmă mută.

Vântul părea să se oprească, iar animalele mici dispăreau în vizuini. Pământul, altfel cald și primitor, devenea greu și tensionat, ca și cum rădăcinile arborilor s-ar fi încordat.

Sunetele produse de braconieri, obiecte metalice trântite, pași neglijenți, voci ridicate, se loveau de junglă ca niște dureri fizice. Chiar și râurile păreau să curgă altfel, cu o agitație nefirească. Noaptea, licuricii dispăreau complet, de parcă un instinct ancestral le-ar fi spus să se ascundă.

Jungla reacționa. Lianele păreau mai dese, potecile se închideau în mod misterios, iar animalele mari, precum Cantemir, își schimbau rutele zilnice pentru a evita întâlnirea cu pericolul. Era ca și cum întreaga natură încerca să se protejeze și să-i respingă pe intrușii răi.

Într-o dimineață apăsată de căldură și liniște neobișnuită, Cantemir înainta printr-o zonă a junglei pe care o evita de obicei. Aerul mirosea a frunze sfărâmate și a teamă, un miros amar pe care îl recunoștea prea bine. Pornise să verifice un zvon mut pe care vântul îl purta printre ramuri. Animalele păreau tulburate, iar maimuțele țipaseră toată noaptea.

La marginea unei poieni ascunse, printre crengile răvășite ale unui copac doborât, Cantemir a văzut ceva mic, tremurând. Un pui de urangutan, puțin mai mare decât un braț de copil. Avea blana încâlcită și ochii mari, negri, lipiți de lacrimi uscate. Își ținea mâinile strânse la piept, scâncind slab.

Cantemir s-a apropiat încet, cu pași moi ca să nu sperie micuțul. Acesta nici nu mai avea putere să fugă. Cu trompa, elefantul a atins ușor pământul de lângă el, un gest liniștitor, apoi i-a împins spre gură câteva frunze fragede și un fruct copt pe care îl culesese din apropiere. Puiul, flămând peste măsură, a început să mănânce privind temător în jur, cu mișcări neîndemânatice, prinzând un pic de putere.

Înțelegând că micuțul era însetat, Cantemir l-a ridicat cu grijă, sprijinindu-l pe spate, și l-a împins cu delicatețe spre cascadă. Acolo, puiul a băut lacom apa limpede, apoi s-a lăsat spălat de stropii reci care îi curgeau pe blană ca un pansament. Pentru o clipă, părea chiar liniștit, ghemuindu-se în apropierea piciorului uriaș al elefantului.

Dar, pe măsură ce orele treceau, Cantemir observa altceva: puiul privea în gol, căutând cu ochi triști ceva ce el nu-i putea oferi. Îi lipsea atingerea părinților, chemarea lor blândă, jocul cu ceilalți pui, siguranța primară pe care numai propria specie o poate da.

În acea seară, Cantemir s-a retras puțin, privind puiul cum doarme lipit de o rădăcină caldă. În mintea lui mare, grea și înțeleaptă, se desfășura un monolog tăcut:

„Aș putea să-l protejez. Aș putea să-l hrănesc. Aș putea să-i țin de urât, să-i arăt potecile, să-i arăt râul… Dar nu pot fi părinte pentru el. Nu îi pot înlocui mâinile lungi ale mamei lui, nici hârjoneala altor pui. Eu sunt un elefant. Drumul meu e altul. Iar lumea lui trebuie să fie printre ai lui… chiar dacă ai lui nu mai sunt acum.”

Gândul îl apăsa, dar Cantemir era înțelept. Știa că oricâtă atenție și tandrețe i-ar oferi, nu ar putea înlocui iubirea familiei.

A doua zi, cu o hotărâre grea ca trunchiul unui copac bătrân, Cantemir l-a ridicat pe micuț și a pornit spre marginea junglei, acolo unde se afla institutul de cercetare. Era un drum lung și tăcut, dar puiul, obosit, adormise pe spinarea lui, simțind în elefant o oarecare siguranță.

Când au ajuns în apropierea taberei, Cantemir s-a oprit într-un luminiș unde oamenii obișnuiau să lase hrănitoare și să verifice camerele de supraveghere. L-a așezat ușor pe iarba moale, apoi a scos un sunet adânc, gutural, menit să atragă atenția cercetătorilor fără a-i speria.

A așteptat ascuns după o stâncă acoperită de mușchi. În câteva minute, doi oameni au apărut, surprinși și alarmați. Când l-au văzut pe puiul de urangutan, au alergat imediat spre el, ridicându-l cu grijă și vorbindu-i cu drăgălăenie.

Cantemir i-a privit pentru câteva clipe. A simțit că făcuse ceea ce trebuia, deși inima îi era grea. Apoi s-a întors spre adâncul junglei, pașii lui mari stingându-se în foșnetul frunzelor.

Puiul avea acum o șansă.

Cantemir își continua drumul, purtând în suflet amintirea unui mic prieten pe care nu-l putea crește, dar pe care îl salvase.

Dintr-o dată, fără niciun foșnet, de după o tufă apare un călăreț sau călăreață eroul jucătoarei Pusica, pasionată de elefanți și mare iubitoare de aventuri online în Travian.

Eroul acesta era o figură ciudată pentru Cantemir. Apăruse pur și simplu în mijlocul poienii, de parcă îl teleportase însăși voința unui jucător care apăsa prea tare pe tastă. Avea o expresie gravă, un rucsac suspect de mare și un lucru complet necunoscut în lumea junglei: cuști. Multe.

- Oho, iar începe! murmură o papagaliță iritată dintr-un copac.

- Iar vrea Pusica elefanți! comentă o maimuță, dând ochii peste cap.

- De parcă n-ar fi destule trupe în satul ei …

Cantemir, care nu știa nimic despre Travian, jucători, servere sau mania unora de a strânge trupe ca pe suveniruri, se apropie curios. Și fix atunci… CLICK!

Cu o viteză supraomenească, o cușcă digitală, strălucind într-o lumină dubioasă, se închise în jurul lui.

- A… ioi, tulai? gândi el mirat. Nici nu m-am prezentat…

Eroul privea la el mulțumit, apoi dispăru la fel de ciudat cum venise. Fără să lase urme, fără să dea explicații. Lăsând în urmă doar o vibrație pixelată și un miros neobișnuit: parfum de server x2.

În junglă se lăsă tăcerea.

- L-au luat pe Cantemir… șopti o furnică.

- E sfârșitul lumii! țipă o maimuță melodramatic.

- Cine e Pusica? întrebă un liliac curios.

În realitatea paralelă numită Travian, jucătoarea Pusica își freca mâinile încântată:

- „Încă un ELEFANT! Yabadabaduuuuu!”

Doar că, în liniștea junglei digitale unde fusese transportat, Cantemir părea foarte confuz.

Nu era genul de elefant de luptă. Nu știa să se alinieze, să atace sate, să distrugă ziduri. El era obișnuit cu cascade, cu pui de urangutan și cu meditații sub copaci bătrâni.

Dar în același timp, în felul său calm, Cantemir începu să se gândească la întreaga situație:

„Oare ce vrea Pusica asta? M-a confundat cu un elefant războinic? Și de ce vrea elefanți dacă nu are nevoie de ei? E ca și cum eu aș colecționa pietre, dar nu le-aș folosi la nimic.”

Când vestea capturării lui Cantemir a ajuns în junglă, toate animalele au tras concluzia, cu aer grav:

- Cred că se simte foarte puternică Pusica acum, dar habar n-are ce panică a provocat aici. Capturarea elefanților doar pentru colecție? Total greșit! Absolut nepotrivit! Un dezastru moral! Și tocmai pe Cantemir cel calm ...

În final, Cantemir, care înțelegea prea bine diferența dintre intenție și efect, decise că aventura lui digitală nu era chiar cea mai rea parte din viața unui elefant. O să fie probabil hrănit, alintat, pus în prima linie la vreun atac fake dar cu puțină noroc, poate Pusica, într-un moment de iluminare, îl va elibera înapoi în junglă.

Până atunci, Cantemir se consola cu gândul:

„Dacă tot m-a capturat, bine că nu am nimerit la Mimi, poate mă confunda cu Floricel și făceam cunoștință cu tigaia?”