Tovarășii neuronii, care de obicei comunică ordonat, prin impulsuri electrice perfect temporizate, par acum un cor de afoni. Unii se mișcă prea repede, emițând semnale fără direcție, alții rămân blocați, ca niște actori care au uitat textul în mijlocul scenei. Sinapsele, micile poduri dintre celule, își pierd claritatea. Chimicalele care leagă gândurile între ele se dizolvă, reacționează între ele, se risipesc. E ca și cum cineva ar fi luat globul pământesc, l-ar fi scuturat și ne-ar fi împrăștiat, nemerind în locații diferite, situații incomode sau chiar periculoase, scurtcircuitând bazele de date și transformând ordinea în improvizație.
Totul vibrează într-un ritm haotic. Ca într-un oraș nocturn în care semafoarele s-au defectat: verde, roșu, toate în același timp, iar traficul gândurilor se lovește, se întoarce, se pierde. Unii neuroni emit semnale prea puternice, alții deloc, iar rezultatul este o simfonie abstractă, în care publicul deține instrumentele și orchestra huiduie.
Pe alocuri, mici insule de claritate rămân aprinse ca niște felinare încă rezistente. Dar alcoolul le înconjoară ca o haită de lupi flămânzi, le estompează marginile și le transformă în lumini difuze, galbene, ca printr-un geam aburit. În lobul frontal, responsabil cu deciziile mature, reflexele prudente tremură, pierd autoritate și sunt înlocuite de impulsuri jucăușe, aproape copilărești. Ca și cum gardianul rațiunii ar fi adormit pe jumătate, lăsând poarta deschisă haosului.
- Mda ... uite-mă. În poziția asta ... nici nu știu dacă stau sau mă preling. Parcă-s o cârpă uitată pe spătarul unui scaun. Și dacă aș vrea să mă ridic ... nu, mint, nu vreau. Că dacă aș vrea, aș încerca. Dar așa, pot spune cinsti ... cisn ... cinsntit că sunt doar puțin indisponibil motric. Sună elegant, nu?
Aoleeeeeeeeu, ce mă doare spatele ... sau burta ... sau capul ... ori poate toate la un loc. Nu contează. Nici eu nu mai contez prea mult în seara asta. Dar măcar îmi pot vorbi mie, fără să mă întrerup. Avantaje ale beției: publicul e neinteresant. Adică ... eu.
De ce-am băut? Ha! Păi să vezi ... nu e nimic dramatic. De fapt ... nici măcar n-a fost o zi proastă, doar tristă. A fost ... o zi ... așa, plată. Ca un covrig fără sare. Și ce fac eu când viața e fără sare? Scot sticla! Soluția universală, balsamul popoarelor, lichidul magic care transformă „off-ul” într-un „eliberați alcoolul din captivitate! Jos cu dopurile”.
Și culmea, nici nu mi-a plăcut ce beam. Dar continui, că doar ... e greu să te oprești din ceva ce deja faci, nu? Lașitate? Poate. Da, bine, sigur. Dar să spunem că e „autosabotaj recreativ”. Sună mai intlele- ... ăăăă .... sună mai bine.
Adevărul e că am căutat scurtătura. Că în loc să accept realitatea, am preferat să-mi înec neuronii în optimism artificial. E mai ușor să amorțești decât să simți. Și eu, mare erou, am ales eroic să nu fiu erou. Bravo mie.
Și uite-mă acum, ghemuit ca o minge dezumflată. Dacă m-ar vedea cineva, aș zice că fac yoga în stil personal. „Poziția bețivului contemplativ.” Respiri puțin, meditezi la gresie, realizezi că nu-ți mai simți genunchii, dar e ok, pentru că nici emoțiile nu le mai simți. Win-win, cum ar zice Saya.
Și culmea ironiei? Durerea de care fugeam ... e tot acolo. Ridicol. Dar nu, eu am zis: „Știi ce merge mai bine decât responsabilitatea? O sticlă!” Așa-mi trebuie. Logica mea e ca un GPS prăjit: recalculare, reconfigurare traseu ... și tot în șanț mă trezesc.
No, vorba Danei, ... ce să zic? Poate mâine o să-mi fie rușine. Sau poate o să râd. De obicei fac ambele. Sunt constant în inconsistența mea.
Dar știți ce e ciudat? În poziția asta stupidă, cu capul tot mai aproape de podea și cu demnitatea pierdută pe undeva pe lângă canapea ... mă simt sincer. Dezbrăcat de orice pretenție. Poate că răul nu e atât că beau ... ci că mă ascund de mine, cu cât alunec mai jos sunt sub nivelul meu și nu mă mai văd, sâc.
Dar gata filozofie. Acum ... dacă m-aș putea ridica ...
...eh, nu. Lasă. Rămân aici încă puțin. Măcar podeaua nu judecă.
Conștiința: Hei ... mă auzi? Sau vorbești acum doar în bule de aer fermentat?
Floricel: Hâc! Te aud ... stereo ... sau ești două? Că dacă ești două, să știi că-mi place versiunea din dreapta. Pare mai prietenoasă.
Conștiința: Sunt una singură, doar tu vezi dublu. Ai băut iar mai mult decât emoțiile tale au putut duce.
Floricel: Emoțiile mele sunt bine, mulțumesc! S-au înecat frumos în martini ... Hâc! Practic sunt martinate. E terapie lichidă.
Conștiința: Terapia asta lichidă are un efect secundar: transformă neuronii în acrobați. Uite, unul tocmai a făcut o tumbă și a uitat de ce exista.
Floricel: E sport! Mă mențin flexibil. Flexibilitatea e importantă la gândire ... Hâc! ...nu?
Conștiința: Aș zice mai degrabă că ai elasticitatea unei lumânări lăsată la soare. Hai să încercăm ceva simplu: poți formula o propoziție coerentă despre starea ta actuală?
Floricel: Da. Foarte. Simplu. Eu sunt ... eu sunt ... pauză lungă ...un fel de nor plouat, dar cu chef de plajă.
Conștiința: Minunat. Poet în derivă. Dar spune-mi: ce căutai în alcool? Curaj? Liniște? Sau scuze pentru alegeri dubioase?
Floricel: Căutam ... hâc ... o pauză de la tine! Tu ești ca Mimi care bate cu lingura-n cratiță să nu uit să dau lanuri pe cont.
Conștiința: Așa este. Eu sunt lingura. Te rog să observi cum te lovește realitatea: cling-cling. Tema ta e viața.
Floricel: Aaa, păi viața merge bine! Uite, acum o văd ca printr-un filtru ... așa ... glossy. Îmi place. Totul e mai moale. Și rotund. De ce e totul rotund?
Conștiința: Pentru că ți-ai pierdut gândirea critică. Hai să-ți pun o întrebare provocatoare: Ce ai fi făcut cu seara asta dacă n-ai fi inundat-o în alcool?
Floricel: Hmmm ... aș fi gândit chestii serioase ... și nu-mi place! Seriosul e greu, alunecos, ca un săpun proaspăt. Mai bine beam.
Conștiința: Deci ai fugit.
Floricel: N-am fugit, doar ... am șuntat intelectual traseul dureros. Sunt eficient!
Conștiința: Asta nu se numește eficiență, ci evitarea problemelor prin lașitate.
Floricel: Ei, știai și tu că-s bun la asta ... Hâc! evit cu stil!
Conștiința: Uite un joc: răspunde-mi sincer, dar în stilul tău ... întortocheat. Ce te doare, de fapt?
Floricel: Hâc! ...nu știu exact. Poate că timpul trece prea repede și nu mai știu cum să țin pasul cu el. Poate că oamenii nu mă văd așa cum mă văd eu. Poate că nici eu eu nu mă văd obiectiv. Sau poate că m-am supărat că azi m-a privit un câine ciudat pe stradă. Nu știu! Lasă-mă!
Conștiința: Dacă ai să mă lași să te ascult, o să observi că nu vreau să te cert. Vreau doar să nu te pierzi. În alcool te pierzi ușor, ca un bilețel într-o mare de spumă.
Floricel: Dar mă simt bine ... acum. Ușor. Ca un glob de Crăciun.
Conștiința: Problema e dimineața. Globurile se sparg.
Floricel: ... Așa ca ceașca mea sentimentală?
Conștiința: Exact. Și tu știi cât te-a durut. Atunci de ce repeți lecția? De ce te faci singur cioburi?
Floricel: Pentru că e mai simplu decât să mă adun ... hâc ...dar știu că n-ai dreptate. Adică ... ai dreptate. Dar n-am chef s-o recunosc.
Conștiința: Recunoașterea e primul pas spre alinare. Bea apă. Respiră. Fii bun cu tine. Și mâine, când o să am din nou voce clară în tine, poate începem să reparăm ce amânăm.
Floricel: Mâine ... hmm ... Mâine nu promit nimic! Dar poate ... poate te ascult. Depinde. Să văd cât de mult mă doare capul.
Conștiința: Îți promit eu ceva: cu cât mă asculți mai des, cu atât o să doară mai puțin.
Floricel: Hâc. Bine, bine ... Da' acum ... acum vreau să dorm. Tu poți să ... nu mai vorbești un pic?
Conștiința: Sigur. Mă retrag. Dar nu plec. Sunt exact acolo unde ai nevoie de mine. Chiar dacă doar mâine o să-ți aduci aminte.
Floricel: Mâine ... Mâine-mi amintesc tot. Sau ... ce mai rămâne prin cerebel după dezordinea de azi. Sau ... poate ar trebui să ... mă retrag și eu, uneori e mai bine să te retragi decât să încuri. Poate ar trebui să mă regăsesc.
Conștiința: uite, îmi place că ai atins cu piciorul un punct de sprijin, de acum e ușor să te ridici.
Floricel: mă ridic, mă ridic, mă .... ridicol mai sunt când îmi pierd curajul și rațiunea.
Conștiința: Noapte bună, Floricel. Ne vedem când îți vei da seama că nu poți să mă vezi.
... după ceva timp ...
- Floriceliiiiii, scoală mă! (pleosc o tigaie pe cocoșă) Revino-ți sau te confund cu zidul și te călăresc.
- Stai tu, Mimi, că nu găsesc ...
- Ce nu găsești?
- Stima de sine. Sunt cam împrăștiat.
Mimi ridică tigaia amenințător:
- Ori îți revii, ori dormi din nou afară pe preș.
Floricel, în sinea lui:
- „Ori”, câtă nesiguranță în mine, am „ori”-ul ăsta până și în nume.
- Da, așa e, iar când nu știi să alegi, din „ori” devin orori ...
- Cine ești tu? Unde ești, nu te văd! - intră Floricel în panică.
- Sunt eu, conștiiința ta. Am avut o discuție azi noapte.
- păi ...
- Niciun păi, să nu te prind că urlii iar la dop.
Floricel nu mai pricepea nimic. Era derutat, confuz, privea cu respect și teamă tigaia lui Mimi, se uita în oglindă la barba lui nerasă, trebuia să ia o decizie. Ori, ori! Greu.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu