We are not alone ...

    În umbra muntelui, la marginea unei păduri dese, ascunsă privirilor curioase, se afla unitatea militară – o fortăreață tăcută, în care rutina și disciplina se amestecau cu liniștea apăsătoare a locului. Dincolo de zidurile sale gri, într-un colț uitat de lume, o clădire scundă, cu tencuiala scorojită și ferestrele mici, cu geamuri aburite, adăpostea morga.

    Aerul era greu, îmbibat cu mirosul vag de substanțe chimice și umezeală. În interior, lumina palidă a neoanelor clipocind slab sporea senzația de loc suspendat între viață și moarte. Pe pereții scorojiți, umbrele dansau straniu, proiectate de corpurile metalice reci, aliniate ca niște tăblii de mormânt.

    Pe coridor, pașii se loveau de liniștea densă, amplificată de pârâiașul ce curgea undeva în apropiere, dincolo de zidul clădirii. Apa își cânta neîncetat murmurul, un sunet aproape hipnotic, contrastând cu atmosfera funebră dinăuntru. Din când în când, un vânt aspru cobora dinspre munte, izbindu-se de ferestre și șuierând printre crengile pădurii, ca o adiere a trecutului ce bântuia locul.

    Aici, timpul părea să curgă altfel – încet, greoi, ca și cum fiecare secundă s-ar fi transformat într-un ecou tăcut al celor care își dormeau somnul de veci pe mesele de inox.

    Misiunea lui Saya și Floricel îi purtase adânc în teritoriul natărilor, într-o regiune muntoasă greu accesibilă. Cercetările indicau prezența unor patrule inamice în apropierea ruinelor unei așezări distruse, iar ordinul lor era clar: identificarea și capturarea unui natar pentru interogatoriu.

    După zile întregi de supraveghere atentă, au reușit să dea de urma unui războinic natar izolat de restul grupului său. A fost nevoie de o ambuscadă bine executată, dar în cele din urmă, prizonierul fusese imobilizat și transportat către bază. Însă aici începuseră problemele.

    Comunicarea cu prizonierul era imposibilă. Deși părea să înțeleagă sunete și gesturi, nu scotea niciun cuvânt. Ochii săi de un negru adânc, lipsiți de expresie, îi urmăreau cu o fixitate deranjantă. În ciuda încercărilor repetate ale lui Floricel de a-l determina să vorbească, războinicul rămânea mut.

    Drumul de întoarcere se dovedi a fi mult mai dificil decât se așteptaseră. În pădurea deasă ce cobora din munte, zgomotele nocturne păreau anormal de intense. Copacii foșneau chiar și când vântul încetase, iar Saya simțea constant că sunt urmăriți. La un moment dat, un grup de umbre s-a ivit printre copaci, strecurându-se rapid prin întuneric. Înainte ca Saya să poată reacționa, o săgeată trecu la câțiva centimetri de capul ei.

— Ne-au găsit! strigă Floricel, scoțând sabia din teacă.

    Saya își dădu seama că nu era o simplă patrulă natară. Ceva era diferit la acești urmăritori. Se mișcau prea organizat, prea eficient.

— Trebuie să ne mișcăm rapid, dacă trecem de pârâiaș avem șansa ca cei din tabără să ne observe și să ne acopere retragerea.

    Floricel ridică natarul în spate, iar Saya cu arcul în mână îi asigura trecerea. În cele din urmă, ajunseră la pârâu și exact cum au intuit Dana era prezentă. Tocmai își băgase piua în NATO, UE, Guvernul României și alte câteva organizații umaniste, inumane.

    Ajunși în cazarmă Saya privi prizonierul. Încă nu vorbise. Încă îi fixa cu aceiași ochi inexpresivi.

— Să-l lăsăm să se gândească peste noapte, poate îi îngheață și lui chicioarili la noapti și o să vorghiască. Atât a grăit Mimi, după care a plecat să-i pregătească injecția de seară lui Floricel

    A doua zi, corpul natarului a fost găsit într-o baltă de sânge. Nimeni nu văzuse nimic, nicio poartă , ușă sau fereastră nu avea semne de forțare sau spargere, drept pentru care concluzia a fost: sinucidere.

— Ia duceți-l la mini pi masă, să verific eu ceva.

    Zis și făcut, corpul natarului fu transportat în morgă. Mimi își puse mănușile de latex, pregătită să efectueze autopsia soldatului natar. Deși obișnuită cu astfel de proceduri, simțea o neliniște inexplicabilă în preajma acestui prizonier.

    La prima vedere, corpul părea uman, dar pe măsură ce își continua examinarea, Mimi descoperi diferențe șocante. Structura osoasă era mai densă, iar mușchii prezentau o compoziție necunoscută. Organele interne nu corespundeau anatomiei umane: inima avea o formă neregulată și era situată în partea dreaptă a toracelui, iar plămânii erau compartimentați diferit. Sistemul nervos era mult mai complex, cu ramificații suplimentare care păreau să controleze funcții necunoscute.

    Privind aceste anomalii, Mimi își dădu seama că, corpul soldatul natar nu era uman. Gândurile îi erau copleșite de întrebări fără răspuns, iar realitatea existenței unor ființe extraterestre infiltrate printre oameni o tulbura profund.

    Continuând autopsia, Mimi constatase că decesul survenise în urma unei hemoragii masive provocate de mușcarea limbii, o metodă de sinucidere rar întâlnită. Se părea că soldatul natar preferase moartea în locul dezvăluirii secretelor sale.

   

    Sala de ședințe era scufundată într-o lumină rece, albăstruie, care dădea fețelor echipei o paloare spectrală. Tensiunea din încăpere era palpabilă. Saya, Floricel, Mimi și ceilalți membri ai unității stăteau în jurul mesei lungi, cu privirile fixate pe ecranul unde erau afișate scanările corpului soldatului natar.
— Să recapitulăm, spuse Lordul Mirea, privind pe rând fiecare membru al echipei. Mimi, spune-ne ce ai descoperit.
    Mimi își drese glasul și apăsă pe un buton de pe tabletă. Pe ecran, imaginea corpului străin se mărea, evidențiind structura sa anatomică neobișnuită.
— Organismul acestui soldat natar nu este uman. Are un sistem osos mai dens, plămâni compartimentați diferit, iar inima e poziționată în dreapta toracelui. Mai mult, rețeaua neuronală este mai complexă decât orice am văzut la specia umană.
        Un murmur străbătu sala.
— Poate e o mutație genetică, presupuse Floricel. Sau o evoluție naturală a rasei natare. Până la urmă, nu avem multe date despre biologia lor.
    Saya clătină din cap.
— Nu cred. Nu există urme de adaptare treptată. Schimbările sunt prea radicale. E ca și cum… ca și cum am avea de-a face cu o altă specie.
— Atunci unde sunt adevărații natari? întrebă cineva din spate.
O tăcere grea căzu peste echipă.
— Poate… Poate au fost exterminați, spuse ezitant Dana. O civilizație străină ar fi putut să-i înlocuiască treptat. Să-și asume identitatea lor.
— Dar de ce să facă asta? interveni Floricel. De ce nu să vină direct, să atace?
Mimi privi din nou scanările, încercând să-și ordoneze gândurile.
— Poate că…  ne testează? răspunse ea încet. Poate că scopul lor nu e doar infiltrarea, ci observarea reacțiilor noastre? Poate ne analizează, ne evaluează punctele slabe înainte de un atac direct.
    Un fior rece trecu prin sală.
— Dacă Mimi are dreptate, atunci asta înseamnă că Pământul este ținta lor finală, spuse Saya. Și că războiul nu a început încă. Dar va începe curând.
— Și noi am fost primii care au descoperit asta, completă Floricel cu o voce sumbră.
— Nu. Am fost primii care au înțeles, spuse Lordul Mirea, închizând dosarul în fața sa. Și asta înseamnă că suntem deja în pericol. Voi contacta și ceilați lideri RUN. Poate-l sun și pe Virus. sErj, anunță tu Hooliganii