De pe platoul din fața peșterii, privirea cobora abrupt spre o pădure deasă, unde copacii se întindeau ca niște uriași încremeniți, crengile lor acoperite de mușchi și liane groase. Printre trunchiuri se furișau fel de fel de animale.
În zori, păsări uriașe, cu aripi late și pene sclipitoare, dădeau târcoale, scoțând țipete ascuțite, ca niște spirite ale aerului. Uneori, din adâncul pădurii, se auzeau urletele unui prădător nevăzut, un sunet lung și gutural, care făcea până și pietrele să freamăte.
Spre nord, valea se deschidea spre o câmpie mlăștinoasă, unde roiuri de insecte uriașe dansau în lumina apusului. Acolo, bizoni păroși se adunau în turme, scurmând pământul cu copitele lor grele. Dar pericolul pândea la tot pasul - în tufișuri, feline mari cu colți ascuțiți pândeau, așteptând greșeala unui vânător imprudent.
Poziția peșterii era strategică. De acolo, tribul putea vedea tot ce se mișca în jur - prădători, vânat, străini periculoși. În fața intrării, un mic platou de piatră oferea spațiu pentru străjeri și loc pentru focul sacru, ale cărui flăcări alungau întunericul nopții.
Însă, dincolo de siguranța oferită de înălțime, era ceva tulburător în aer. Un sentiment vechi, străvechi, ca și cum muntele însuși ar fi avut ochi nevăzuți, urmărind fiecare pas. Uneori, când vântul bătea prin tunelurile ascunse ale stâncii, se auzeau sunete ciudate - șoapte, râsete răgușite, ecouri care nu păreau să vină doar de la natură.
Și nimeni nu se aventura prea departe după căderea nopții. Nimeni. Nimeni.
Adânc, în măruntaiele muntelui, peștera tribului RogoRogo fremăta de viață, primitivă, cum altfel?!?. Focul pâlpâia, aruncând umbre grotești alungite pe pereții neregulați, făcându-i să pară că se mișcă, că respiră, că urmăresc. Mirosul de fum înecăcios și carne arsă plutea greu în aer, amestecându-se cu izul acru al pământului îmbibat cu sângele animalelor sacrificate.
Pereții erau pictați, sau mai bine spus mânjiți cu scene crude și sângeroase, picturi naive făcute cu mâini murdare și minți aprige. Vânătoarea unui mamut, un trib strângându-se în jurul unui sacrificiu, siluete întunecate cu guri crăcănate de un rânjet bolnav. Unii pereți păreau zgâriați nu de mâini umane, ci de ceva străin, ceva care lăsase urme adânci și răvășite, ca niște gheare ce încercaseră să iasă din piatră.
În mijlocul peșterii, Pusica mesteca absentă o rădăcină, cu părul încâlcit și ochii sclipind ca jarul. Lângă ea, Japan trasa linii în praf, desenând figuri ciudate, aproape neliniștitoare. Floricel scotea sunete guturale, ascuțindu-și vârful suliței pe o piatră lată, în timp ce CobraBoy tăia bucăți mari dintr-un animal necunoscut, sângele închegându-se ca o crustă neagră pe mâinile lui crăpate.
Din colțul său, Mimi privea cu ochi mari spre un perete. Șoptea ceva, un sunet moale, ritmat, de parcă vorbea cu cineva. Dar acolo nu era nimeni. Doar o pictură - o figură umană diformă, cu ochi mari și o gură căscată, desenată cu un roșu întunecat, aproape negru. Când focul pâlpâia, părea că pictura se mișcă. Că râde. Mimi se strâmbă la imagine, după care izbucni în râs.
Șeic ridică un os lung, îl lovi scurt cu o piatră, ascultând sunetul pe care îl scoate. Dădu din cap, mulțumit. Se ridică și își încordă brațele uriașe.
- Ugu buga, gahu gahu!
Pusica îl ignoră mușcând dintr-o bucată mare de carne. Mimi încearcă să i-o ia.
Pusica: „Grrr! Tili tili!” (scutură carnea în aer)
Mimi: „Kupi kupi, tutu maga nik nik (întinzând mâna, cu ochii mari și pofticioși)
Japan: „Trru-mpa! Hah! Bârț cârț!” (arată spre un os din apropiere)
Saya: „Ngheee! Kuki pupu, naga langa” (bate cu pumnul în piept, apoi arată spre CobraBoy, care roade deja ceva)
CobraBoy: „Hhhhșșșșt! Pufi! Kula Bala meku cuc!” (ronțăie și se uită cu ochii mici la ceilalți)
Floricel: „Tutumau, jupi dudu magu go? Ungha Bugu fui fui fui?” (se apropie de Șeic și arată spre carnea Danei)
Șeic: „Brm-brm! Grahahaha! Kuț kuț!” (râde și ia o piatră, prefăcându-se că aruncă spre Floricel)
Seara se încheie, toți au mâncat și se pregătesc de culcare. Saya se uită la Șeic și suspină, în timp ce Pusica îi face cu ochiul lui CobraBoy.
Saya: „Mmmh! Buru Buru -ghanu ? Nghaa, nghaaaa!” (atinge pieptul musculos al Șeicului clipind tandru din gene)
Floricel: „Ooogh! Linghi linghi?” (bate cu pumnul în piept, făcând pe puternicul)
Pusica: „Brrt! Unga! Hah!” (face semne către CobraBoy)
CobraBoy: „Sssssss! Mrrr?” (se uită confuz, apoi începe să își netezească părul)
Mimi: „caki caki linghi linghi, tili bumba bumba oooo” (își pune mâinile în cap, enervată că nu e băgată în seamă)
Floricel, înfierbântat că nu linghi linghi, se ridică și merge către CobraBoy.
- Kuyo bâldâbâm, (lovindu-și pectoralii isteric.)
Șeicul se ridică, luă bâta și jap una în cap Floricelului. Floricel prăbușindu-se:
- Doare breeeee!
Saya încruntă ochiul stâng. Floricel o drese imediat:
- Adică Buka Buka, toko ioooooi.
Mimi, care nu a uitat că Pusica nu a vrut să împartă carnea cu ea, sări ca o felină și începu să o păruiască pe Dana:
- Nina puku, balabay cocotinghili.
- Ai, dudu dudu, băgându-și și ea mâinile în părul lui Mimi, în timp ce Japan se uita indiferentă, legând niște bucățele de oase, probabil vreo podoabă, folosind fire de păr de la un animal cu coamă, pe care-l vânaseră recent.
Până la urmă Dana cedă, scoțând bucata de carne pe care o pitise și dându-i lui Mimi, care bucuroasă se duse spre imaginea de pe perete și întinzându-i ca să mănânce. Dana, văzând-o, concluzionă sec:
- No! Primul „No” din istorie.
Între timp spiritele s-au liniștit. Floricel, mângâindu-și cucuiul:
- Bra Gugu! Ugha bugu piki nike.
CobraBoy: „Pfffâc pfffâc! Sssisi buku roghi roghi! (arătându-i cine-i șefu)
Pusica: „HUUUR! Grrâmbi grâmbi!” (îi smulge carnea lui Mimi)
Mimi: „Heeee! Gamu lele triki buf!” (trage înapoi, iar carnea zboară în aer)
Șeic: „Trrr? Pakla makla!!” (bate cu pumnul în piatră să impună liniște)
Japan: „Nanto! Anata-tachi no taikutsu na kudaranai hanashi ni unzari da!!” (se prăbușește plictisită pe jos, obosită de atâta dramă)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu