naStar Wars

„Cu mult timp în urmă într-o galaxie foarte, foarte îndepărtată...

Este o perioadă de inactivitate în cadran. Armate spațiale rebele atacă sporadic nimicind armata Căpitanului CobraBoy, care de ciudă acceptă să fie sedus de partea întunecată a Forței, devenind în secret Crudul Lord Sith, Darth Cobra. El va continua să joace rolul de oștean fidel alături de foștii colegi, plănuind cea mai mârșavă mutare pomenită în arhivele travianistice, să fure Stelele de Topaz din Satul Natarilor, dezlănțuind furia natară asupra tuturor lumilor de joc.

Ceea ce nu aflase Întunecatul Darth Cobra era o veche profeție despre speranța unei lumini din est, care va salva lumea.”

Cneazul pinguinilor

Sala de judecată nu era una obișnuită. Arăta mai degrabă ca un amfiteatru dintr-un vis febril, cu rânduri de pinguini de toate culorile și mărimile, așezați disciplinat, dar zumzăind încântați. În centrul sălii, un podium masiv găzduia prezidiul unde Judecătoarea Saya stătea trufașă, cu un șlap amenințător sprijinit pe marginea mesei. Dănuța, cu ochii concentrați și degetele agile, transforma fiecare cuvânt rostit într-un tabel detaliat, în care scria chiar și comentarii inutile precum „pinguinul din rândul doi a strănutat”.

Cneazul sErj, personajul principal al acestui circ judiciar, stătea înghesuit pe banca acuzaților, încercând să pară inocent, deși totul în aer spunea contrariul.

Febră, dragoste și elefanți

Saya și CobraBoy, zăceau în pat, roșii ca racii și cu un termometru improvizat dintr-un bețișor de soc. Aveau febră, iar CobraBoy, cu glas tremurând, șoptea:

– Saya... îți dai seama, dacă românii ar fi uniți și nu ar ține cont de câteva resurse și ar trimite push ca la carte am fi Top 1!

Saya, stinsă, dar cu spiritul neclintit, replică:

– Nu mai dramatiza, CobraBoy! o mare parte din români au și capul și buzunarele goale. Să-i vezi pe englezoi ... nu vrei să ți-i descriu. Dar dacă nu bei tot ceaiul ăla din frunze de brusture, te leg de grindă!

Prosopul Jasminei

    În inima unui colț de lume uitat de agitația marilor orașe, se întinde orășelul BracoBraco, o așezare mică și fermecătoare, cu farmecul său rustic și un aer de poveste. Străduțele sunt înguste, pietruite, șerpuind printre casele cu acoperișuri din șindrilă, iar în jurul orașului, munții înalți și pădurile dese îmbrățișează orizontul ca niște străjeri tăcuți.

    Peisajele par desprinse dintr-un tablou: pajiști întinse, înflorite cu mii de maci albaștri, cum îi plac Sayucăi, ce împrăștie parfumuri dulci sub razele blânde ale soarelui. Pârâuri cristaline curg printre dealuri, susurând liniștit, iar aici și colo, cirezi de vaci pașnice pasc iarba proaspătă.

Arma supremă

    Într-o seară întunecată, sub un cer înnorat, Dana se pregătea pentru o călătorie pe care nimeni altcineva nu s-a încumetat să o facă. Prin eternele ei tabele și registre găsise un pergament tocit de timp, care vorbea despre o sabie misterioasă, capabilă de fapte de o măreție fără seamăn, un artefact magic care putea salva lumea de întunericul care se apropia.

Originea sErjului

    În fiecare seară, sErj, Exploratorul etern al cunoașterii (nerecunoscut de Academia Română), se retrage în sanctuarul său cubic, suspendat între rădăcinile și ramurile luminoase ale Copacului Înțelepciunii. Specific din nou, sanctuarul cubic era suspendat, niște plăți înregistrate prea târziu, penalități, citații la tribunal, mă rog, nimic nerezolvabil cu un plic generos. Dar să continuăm cu descrierea  sanctuarului: un paradox arhitectural: cum spuneam, un cub cu opt colțuri, fiecare colț era un portal către altă dimensiune a gândirii și sentimentelor. Fiecare colț emană o lumină subtilă, de la aura caldă a înțelepciunii până la albastrul rece al regretului, care îi amintește de cei 69 de ani petrecuți în căutarea acestui Paradis pierdut, Casa lui sErj.

OPERAȚIUNEA „Invazia cneazului!”

Era o seară liniștită pe serverul de Travian. Pe un cont oarecare din alianța DACIA, Saya și Floricel, parteneri de cont cunoscuți pentru ideile lor trăznite, se plictiseau. După ce terminaseră de consumat resursele și antrenau câteva care de război, discuția a deviat către planurile de viitor.

- Auzi, Floricel, începu Saya, cu un zâmbet pe față, stăm rău tare cu fierul. Următorul sat va trebui axat pe fier.

- Așa e, observă Floricel cu tristețe în glas. Dacă toți ar fi respectat zonele de fondare am fi fost mai aerisiți și am fi avut și oaze, fiind rasă egipteană, practic ne-au anulat avantajul dat de centrele de irigații.

Șărpișor versus șobolănel?

Saya: Ok, guys, listen! "The snake has agility, precision, and venom!" It’s obvious who the winner is!
Dana (cu răbdare, traducând pentru Floricel): Saya zice că șarpele are agilitate, precizie și venin. Practic, e clar cine câștigă.
Floricel (mirat, cu sprâncenele ridicate): Cum, mă? Un șerpișor? Păi, șoby e rapid, isteț și poate să roadă tot! Plus că știe să scape când îl fugărește cineva.
Mimi (dând din cap entuziasmată): Aaaa, dar ce șarpe? Mic? Mare? Verde? Și șobolicul? E de oraș sau de țară? Spuneți-mi TOT, că nu mai pot de curiozitate!

Ajun eroic de Crăciun

În noaptea aceea sfântă, Betleemul dormea sub cerul înstelat. O lumină mai puternică decât orice stea strălucea deasupra staulului unde Pruncul se odihnea în brațele Maicii Sale. Îngerii cântau melodii divine, iar păstorii și magii, adunați în jur, priveau în extaz minunea divină.

Saya, Mimi, Dana și Floricel, se aflau și ei printre cei care veniseră să se închine Pruncului. Cu inimi pline de bucurie, fiecare își adusese câte un mic dar, dar noaptea avea să le pună la încercare curajul.

Furnicuțele filozofe și inocentul Floricel

Pe o poiană liniștită, sub o frunză de trifoi care ținea loc de masă rotundă, trei furnicuțe — Saya, Dana și Mimișor — își petreceau diminețile discutând teme înalte. Azi, subiectul lor era natura existenței.

Saya, cea mai riguroasă, avea o pereche de ochelari minusculi pe care îi potrivise peste ochi și argumenta:

— Conștiința este o emergență a complexității! Cercetările lui Giulio Tononi susțin teoria integrării informației: conștiința apare atunci când un sistem poate procesa informația într-un mod ireductibil. Noi, furnicile, suntem parte dintr-o conștiință colectivă, dar asta ridică întrebarea... avem individualitate?

Trombică, Tronc și Trompinuța

    Într-o bună dimineață geroasă, pe un ghețar alb strălucitor de la Polul Sud, trei pui de elefanți își petreceau timpul visând cu ochii deschiși la ce vor deveni când vor crește mari. Trombică, Tronc și Trompinuța ajunseseră la Polul Sud într-un mod misterios (un zvon spunea că au fost aduși acolo de Moș Crăciun), dar păreau să se adapteze foarte bine frigului, acoperindu-se cu păturile lor pufoase.

Înporcirea

  Trompetele tânguiau niște note triste, în timp ce flamura de luptă era arborată în bernă. Vântul, mirat, întorcea flamura de pe o parte pe alta, să afle cui aparține. Ostașii gărzii înaintau tăcuți, călcând apăsat prin bălți și noroi, fără să le pese de stropii care le murdărea ținuta de gală. Nu era o sărbătoare, ci o zi tristă, unul dintre camarazii lor de luptă părăsise această lume.

Locul ei

    În inima unui ținut montan tainic, ascuns între văi adânci și piscuri pierdute în ceață, se află un loc care pare să sfideze legile naturii. Două stânci uriașe, șlefuite de vreme și vânt, se ridică una lângă cealaltă ca niște colosali străjeri. Prima, în forma cifrei 6, se înalță cu o grație ciudată, curba sa dominantă desenând o umbră care alunecă lin pe pământul stâncos. Cealaltă, o oglindire inversată sub forma cifrei 9, completează acest spectacol bizar, ca și cum natura însăși ar fi scris un mesaj criptic pentru cei care îndrăznesc să privească.

Legenda lui Floricel, Războinicul de pe rogojină

În vremuri de demult, când cerurile și pământurile erau dominate de eroi legendari, Floricel, fiul unui modest țesător de covoare dintr-un ținut îndepărtat al Asiei Centrale, și-a câștigat locul în poveștile nesfârșite ale marilor războaie. Povestea lui începe într-o noapte sub clar de lună, când tatăl său i-a dăruit o rogojină țesută cu fire de aur și mătase fermecată, spunând:

– Floricel, această rogojină este mai mult decât pare. El îți va duce sufletul acolo unde calul nu poate păși, iar norii se tem să ajungă. Dar folosește-l cu înțelepciune, căci puterea sa este mare, dar nu infinită.

Borcana

Știi, stând pe rogojină, am început să mă gândesc serios la cum ar trebui să depozităm corect borcanele de gem. Am citit pe undeva că, dacă le ții cu capacul în jos, conținutul rămâne mai bine etanșat. Dar, sincer, cine mai are timp să le întoarcă de fiecare dată? În fine, asta mi-a amintit că n-am mai făcut ordine în debara de câteva luni. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-a întâmplat cu amvelopele de vară. Cred că sunt ascunse după cutiile de la frigiderul nou... Sau poate pe raftul de sus.

Dana cu trei iezi

În plai de poveste, sub dealu’ cu fagi,
Trăiește Dănuța, cu tot cu-ai ei dragi.
Ea ține-n ogradă, nu vaci, nu viței,
Ci trei elefanți, cât tancu de grei!
 

Mimi, principessa gastronomica

În „tua cucina”, arome plutesc,
Un dans de „sapori”, un cântec divin,
Pe masa ta, „il mondo” se oglindește,
O artă-n platouri, cu farmec deplin.

Declarațiune de amorezeală, emoționant naturist

În ochii tăi, un „infinite glow”,
Un cer albastru ce-n suflet mă cheamă,
Ești steaua ce străluce pe-al meu „shadow”,
Și cântec suav ce-n vis mă îndeamnă. 

Prăpădel și Zăpăcica

 Prăpădel și Zăpăcica erau două figuri nelipsite din majoritatea serverelor de travian. De fiecare dată când se organiza ceva, fie că erau calificări, rox sau finală, ei doi erau echipă. Sau cel puțin așa părea.
— Hai, Zăpăcico, să începem deja! Dacă nu te miști mai repede, o să prindem pensie înainte să fondăm! zise Prăpădel, încrucișându-și brațele.

Paradisul pierdut - cursa pentru înțelepciune

    Exact în mijlocul Universului, într-un loc neatins de răutate, ascuns între vălurile timpului și ale divinului, se întindea Paradisul Elefanților – un loc desăvârșit, în care nu exista durere, iar aerul era încărcat de o liniște sfântă. Câmpurile erau veșnic verzi, mângâiate de o lumină aurie care nu izvora dintr-un soare, ci din însuși esența locului. Fiecare floare părea să fie pictată de o mână divină, iar culorile lor – mai vii decât orice ochi muritor ar putea înțelege – se împleteau armonios cu cântecele păsărilor.

105

    Era o dimineață devreme în tabără, iar aerul proaspăt și răcoros al savanei se simțea pe piele, în timp ce soarele începea să răsară la orizont, umplând cerul cu nuanțe de portocaliu și roz. În jurul taberei, natura se trezea încet la viață. Sunetele pădurii erau din ce în ce mai clare: ciripitul păsărilor, foșnetul ierbii sub pașii animalelor mari, și, din când în când, un urlet îndepărtat al unui leu sau un murmur al elefanților.

LEGĂTURA

    Cu siguranță astăzi nu am să vă povestesc despre legătura pe care o ai într-o gară, nod feroviar, nici despre o legătură de mărar verde. Legătura de astăzi este în legătură cu o relație veche, profundă, bine închegată între două ființe, cum rar există concomitent. 

    Într-o lume scăldată în lumina lunii și cuprinsă de umbrele munților înalți, se povestește despre Mia, o tânără războinică de o vitejie rar întâlnită. Mia era liderul unui mic grup de luptători, moldoveni, cum li se spunea în acele vremuri, care apărau satele din vale de creaturile întunericului, fiare care se strecurau din adâncurile unei păduri întunecate.

Acolo unde apa e veșnic limpede

        Dănuța nu a fost întotdeauna un lider pământean atent și calculat. La începuturile existenței sale, ea era o zeiță din panteonul unui tărâm uitat de timp, unde apa era veșnic limpede. Era venerată ca protectoarea ordinii și a adevărului. De-a lungul eonilor, însă, a fost martora unei realități dure: în spatele strălucirii divine și al ritualurilor grandioase, tărâmul zeilor era o lume plină de ipocrizie, falsitate și lupte pentru putere.

Evadarea

 După multe ore de mers, privirea ageră a Șeicului descoperi strălucirea lacului.

- Popas. Atât rosti Dănuța îngândurată.

Sonya descălecă de pe cal și se sui iute în cel mai înalt arbore din zonă, inspectând zona. Floricel și Șeicul montară corturile sub răcoarea și protecția pădurii. Mimișor prepară rapid niște mâncare uscată și câte un păhărel de gin cu lămâie. Dănuța în schimb se plimba de colo până colo, bolborosind și gesticulând, de parcă se certa cu cineva.

... must go on!

Într-o lume uitată de lume, într-o perioadă în care pacea și războiul dansau periculos pe muchia aceleași săbii, viețuiau câțiva războinici ieșiți din comun, fiecare cu povestea lui, care, cumva, sfârșiseră prin a fi prieteni. 

Floricel era îndrăgostit nebunește de Saya, o asasină renumită care avea o armă cel puțin neobișnuită: un șlap letal, capabil să doboare și cei mai aprigi dușmani. Se zvonea că până și cel mai mare războinic ar fi dat înapoi doar la vederea acelei arme de temut, iar Saya avea o pereche și o folosea cu o eleganță de neîntrecut. Nu mai vorbim de bocanci ...

Unde-s pistoalele ...?

Demult, pe căile nesfârșite ale lumii, bântuiau cinci eroi unici și curajoși: Saya și superba ei fiică Sonya, Mimișor, Pusica și Floricel. Aceștia erau prieteni nedespărțiți și împreună își petreceau zilele străbătând poteci, vizitând cramele nefrecventate de nixonieni, înfruntând creaturi misterioase și descoperind comori ascunse. 

Însă, timpul și-a spus cuvântul, iar drumurile lor s-au despărțit în toate colțurile lumii.