... must go on!

Într-o lume uitată de lume, într-o perioadă în care pacea și războiul dansau periculos pe muchia aceleași săbii, viețuiau câțiva războinici ieșiți din comun, fiecare cu povestea lui, care, cumva, sfârșiseră prin a fi prieteni. 

Floricel era îndrăgostit nebunește de Saya, o asasină renumită care avea o armă cel puțin neobișnuită: un șlap letal, capabil să doboare și cei mai aprigi dușmani. Se zvonea că până și cel mai mare războinic ar fi dat înapoi doar la vederea acelei arme de temut, iar Saya avea o pereche și o folosea cu o eleganță de neîntrecut. Nu mai vorbim de bocanci ...

Alături de Saya era fiica ei, Sonya, o tânără inteligentă și curioasă, care, deși lipsită de șlapii legendari, moștenise istețimea și curajul mamei sale. Sonya era mereu în preajma mamei, observând fiecare mișcare și adesea remarcând cu o privire critică atunci când Floricel, îndrăgostit și zăpăcit, se împiedica de propria sabie doar ca să atragă atenția Sayei.

În aceeași companie era și Mimi, o gospodină iute și eficientă, care reușea să prepare o supă de rață cu rață mai repede decât dura o bătălie. Pentru Mimi, nimic nu era mai important decât ca echipa să fie bine hrănită și gata de acțiune. Era cunoscută pentru rapiditatea cu care reușea să rezolve orice problemă domestică, iar camarazii îi apreciau firea energică, și delicatesele pe care le pregătea înainte de fiecare luptă.

Dănuța era șefa grupului, iar atenția ei pentru detalii făcea ca fiecare plan să fie fără cusur. Tabele, tabele și iar tabele. Belele rezolvate cu tabele, tabele cu tabele, tabele despre tabele. Cu ochiul său critic și memoria de elefant, Dănuța observa orice schimbare din câmpul de luptă, fie că era vorba de o frunză căzută, fie de o urmă lăsată de vreun inamic pe pământ.

Alături de ei era și Șeicul, un superluptător cu brațe puternice și o pasiune nestăvilită pentru doamnele din regat. Șeicul își jura credință și onoare față de cauza grupului, dar nu rata ocazia de a-și arăta „mușchii” ori de câte ori întâlnea vreo frumușică. Deși inimos și curajos, adesea cădea în capcane din neatenție, pierdut în visare. 

Într-o dimineață, Floricel, înarmat doar cu o hârtie mototolită pe care nici el nu înțelegea ce scrisese, se îndrepta agitat către Dănuța. Ea, atentă ca întotdeauna, luă hârtia și începu să-l corecteze:

- Iar vrei să o ceri?  îi spuse ea, încruntată. E frumos că folosești versurile, dar tu nu ai nici rimă, nici măsură, strofele trebuie să fie simetrice, ... cât despre conținut, e prea ... nu e genul lui Saya, serios că Saya caută un om serios ... vai, dacă mă concentram puțin ieșea un super palindrom. Până să o ceri, cred că mai bine e să o inviți la o cină romantică. și ...să nu te îmbeți!

Telefonul Dănuței piui scurt de câteva ori.

- Da, .. la telefon ... normal că ... sigur că da ... negreșit .... nu e cazul, ne ocupăm, ... câte? .... perfect, nu e o problemă pentru noi, ... da, foarte sigur, ... rămâne același tarif, e bine? ... cum adică, de data asta gratis? Mă urmărești? Vrei un „au revoir?”... bine, bine, ... dar să ști că îmi rămâi dator.

Misiunea primită era una destul de dificilă: trebuiau să recupereze un document de mare preț, dintr-o cazarmă, pe malul estic al lacului. Cazarma era păzită de un sistem de capcane ingenioase, cu tehnică actuală, gărzi, patrule, câini, crocodili, eunuci, purici și de un radar, care depista orice mișcare sau diferență de temperatură, lumină sau acustică. 

O astfel de misiune ar fi adus o grămadă de bani, dar pentru că, așa cum e în marea majoritate a filmelor, echipa Dănuței nu exista în documente, nu era afiliată niciunui stat, toate plățile erau făcute dintr-un cont al unei clinici de reabilitare a veteranilor de război, căzuți în patima umedă. Ultimul internat, Nixon, evada în fiecare seară, să se trateze la clinica vecină, unde erau perfuzii contrafăcute.

 

 Drumul șerpuia prin câmpia aridă, unde doar vântul părea să fie stăpân. Rafalele aspre ridicau nori de praf roșiatic, care dansau haotic și se răsuceau în jurul lor, acoperindu-le urmele imediat ce pașii lor treceau mai departe. Vântul șuiera pe alocuri, parcă șoptindu-le tainele pământului vechi și părăsit, dar purtând în el o notă apăsătoare, de amenințare.

Saya mergea înainte, iar gândurile i se învolburau asemenea vântului: oare era pregătită pentru ce avea să găsească la capătul acestui drum? Își amintea directivele clare trasate de Dănuța iar în mintea ei se împleteau strategii și planuri de luptă. Cu toate acestea, simțea o vagă neliniște, o incertitudine care o făcea să-și îndrepte instinctiv mâna către șlapul de la șold, ca pe o ancoră în fața necunoscutului.

În spatele ei, Floricel se frământa pe cal, indecis, părea că vrea să o ajungă pe Saya, apoi strunea calul. Vântul îi bătea în față, iar el își strângea mantia, simțindu-se mic și vulnerabil în acest peisaj pustiu. În sufletul lui naiv și îndrăgostit, se zbăteau speranțe și frici, amestecate precum praful din jur. „Poate nu sunt un războinic ca Saya... poate nu sunt decât un visător,” gândea el, în timp ce ochii îi rămâneau fixați pe silueta zveltă a Sayei care înainta fără teamă.

Dănuța, undeva mai în spate, studia totul cu atenție, analizând fiecare cotitură și fiecare umbră lăsată de razele apusului. În ea nu exista teamă, ci doar o presimțire apăsătoare că o greșeală mică ar putea să le coste pe toți. Incertitudinea viitorului plana și asupra ei, dar o înfrunta cu privirea ascuțită a cuiva care cunoaște riscurile și le calculează cu răbdare.

— Știi, Saya, a început Floricel cu vocea lui puțin timidă, dar plină de entuziasm, știu că tu ești foarte concentrată acum și toate astea... dar m-am gândit că poate, când ne-om întoarce, am putea… cum să spun... să luăm o cină împreună? Știi tu, doar noi doi, poate la o tavernă drăguță...

Saya își dădu ochii peste cap, dar nu răspunse. Își întinse privirea înainte, ca și cum ar fi vrut să ignore complet propunerea lui Floricel.

— Nu trebuie să fie nimic complicat! adăugă Floricel, încercând să pară degajat. Doar... o masă și poate o mică discuție despre cum am dus la bun sfârșit misiunea asta. Știi, mă gândeam că am putea vorbi și despre lupte, sau despre arme... mie ... ăăă ... mi-aș dori foarte mult să învăț să mânuiesc șlapul ăla legendar, dacă, desigur, nu e un secret de familie.

Saya oftă, dar Floricel continuă:

— Știi, tot de-asta mă antrenez mereu. Ca să-ți arăt că sunt vrednic. Adică, poate par eu zăpăcit uneori, dar...

Saya își opri pașii brusc și se întoarse către el, cu privirea serioasă și rece.

— Floricel, zise ea, cu tonul ușor iritat, poate că ție îți arde de plimbări și de taverne, dar pentru mine misiunea asta e serioasă. Avem de recuperat un document important, de găsit soluții de luptat cu gardieni și de protejat echipa. Nu am timp de prostii și nici nu vreau să aud vorbele astea pe drum. Pricepi?

Floricele îi căzu fața pentru o clipă, dar încercă să-și păstreze curajul.

— Eu... doar încercam să-ți spun că sunt aici pentru tine, Saya. Și o să-ți demonstrez asta în luptă. Poate nu par eu mare luptător acum, dar o să vezi, îmi voi demonstra valoarea! N-o să mai fiu doar Floricel cel visător.

Saya îl privi tăios, dar, în adâncul sufletului, simțea o ușoară duioșie pentru acest tânăr nepriceput și insistent.

— Bine, Floricel. Demonstrează. Dar până atunci, concentrează-te pe drum și lasă-mi mie șlapul. Tu doar... ține-te de sabie și fii atent să nu cazi de pe cal.

Floricel încuviință, cu hotărâre. Și pentru prima oară, își fixă ochii înainte, pe drumul accidentat, hotărât să fie un sprijin adevărat, nu doar un visător.

—  Hi, hi, hi, hi, hi! Se auzi din spate chicotitul vesel al Sonyei.

 

... va urma ...