Unde-s pistoalele ...?

Demult, pe căile nesfârșite ale lumii, bântuiau cinci eroi unici și curajoși: Saya și superba ei fiică Sonya, Mimișor, Pusica și Floricel. Aceștia erau prieteni nedespărțiți și împreună își petreceau zilele străbătând poteci, vizitând cramele nefrecventate de nixonieni, înfruntând creaturi misterioase și descoperind comori ascunse. 

Însă, timpul și-a spus cuvântul, iar drumurile lor s-au despărțit în toate colțurile lumii.

Saya, cea îndrăzneață și mereu dornică de aventuri noi, se regăsea departe, pe tărâmuri prielnice șlapilor, luptând pentru dreptate. În nopțile lungi și reci, se gândea la zilele în care își sprijinea spatele de cel al lui Mimișor, râzând împreună, pline de sângele inamicilor, sudoare și praf, după o zi plină de peripeții. Își descoperise noi aptitudini și talente, făcând furori la spectacolele de karaoke, eliminând sistematic concurenții care falsau, prin lovituri precise cu bocanci, nu cu șlapi. S-a tuns scurt, și-a mai făcut două tatuaje cu paianjeni electrici.

Sonya, cu sufletul ei cald și blând, își crease un sanctuar în mijlocul unei păduri adânci. Se gândea adesea la Pusica, care o învățase cum să asculte foșnetul frunzelor și să înțeleagă glasul pădurii. „Ah, dacă am putea fi din nou împreună”, ofta ea uneori, când florile se legănau încet în bătaia vântului, amintindu-i de zilele fericite de altădată.

În fiecare dimineață, când se crăpa de ziuă, ieșea din rulotă și verifica rapid instagramu, să vadă noutățile, după care se apuca de scris. Era la al nouălea volum din seria „Suflet vulgar” , fiecare roman depășind recordurile de vânzări. Scria sub pseudonim, tot Sonya, dar nimeni nu înțelegea și nu făcea legătură între sufletul imaculat și inocent al Sonyei și vulgaritatea sufletească a eroilor din cărți.

Mimișor, cea sprintenă și plină de energie, devenise între timp o mare eroină în propria sa comunitate. Intrase în politică, avea deja trei mandate de primar, dar tot îi lipsea poznele lui Floricel, care îi spunea mereu glume și povești care-i făceau zilele mai ușoare. În nopțile cu lună plină, își amintea de curajul prietenilor săi și de mângâierea lor în momentele grele. La fiecare 8 ani travianistici, primea câte o scrisoare din țările arabe, cu o hartă desenată, cu un x roșu pus pe culmea unui munte, înconjurat de păduri, la poalele unei cascade amețitoare, cu 18 câmpuri de crop și oaze 150%, semnate simplu: Șeic.

Momentan era supărată, pentru că niște natari îi demolaseră cu catapultele statuia ei cu fustița mov, pe care i-au înălțat-o supușii din dragoste, loialitate și plictiseală, care trona pe culmea de lângă reședința ei, ca o adevărată „Statuie a libertății”

Pusica, iscusită și înțeleaptă, regreta și ea timpul în care toți erau laolaltă, doar linkurile pe care i le trimitea Sonya  pe whatsApp, cu povești despre stele, despre misterele Universului îi potolea dorul și îi reînviau amintirile despre prietenia lor neprețuită. Ca și ceilalți protagoniști ai poveștii mele, a pus cariera pe primul plan. Și-a cumpărat o carieră de marmură, fiind unul dintre cei mai mari importatori zonali. Castele, palate, alei, temple, sute și mii de clădiri erau finisate cu Marmura Pusica. Devenise un „must have” al bunului gust și trăiniciei. Ea însăși locuia într-un turn imens, un fel de muzeu al scrabblle-ului, cu miile de diplome și distincții joite de-a lungul carierei. De remarcat faptul că își recunoscuse oficial umbra, declarând-o ființă vie și independentă și nu făcea un pas fără ea. Probabil de la soare ...

 

Floricel, visătorul, cel care adesea visa cu ochii deschiși, privea spre cer în fiecare noapte, sperând că într-o zi, stelele îi vor călăuzi spre o revedere. "Undeva, cândva, drumurile noastre se vor reîntâlni," erau cele câteva cuvinte de pe partitura muzicală la care lucra, strângând la piept o floare pe care o păstrase încă din ultima lor aventură. Slăbise, nu în greutate ... de fapt și acolo, puțin, vreo 5 kg, din cauza depresiei. Depresia lui nu avea ca principală cauză tristețea ci ultima lui pasiune, botanica.  De fapt, numele corect era motanica, știința care se ocupă de inteligența motanilor, dar din pricina faptului că trebuia să lucreze în frig, răcise, răgușise și nu mai putea pronunța litera M, ieșea un fel de B.

În rest, era același Floricel, zăpăcit și amuzant, îndrăgostit de Lucreția, bufnița din altă poveste, care între timp și-a schimbat sexul și a devenit un fel de bufnițo-barză, venind mereu cu bucurie, când Floricel venea să bea apă proaspătă din izvorul Copacului Crăcănat.

Și astfel, fiecare dintre ei păstra dorul în suflet, cu speranța că, într-o bună zi, destinul îi va aduce iar împreună, pentru o ultimă și măreață aventură, așa cum numai ei știau să trăiască, ... sau poate că nu ultima, ci prima dintr-un nou început.