105

    Era o dimineață devreme în tabără, iar aerul proaspăt și răcoros al savanei se simțea pe piele, în timp ce soarele începea să răsară la orizont, umplând cerul cu nuanțe de portocaliu și roz. În jurul taberei, natura se trezea încet la viață. Sunetele pădurii erau din ce în ce mai clare: ciripitul păsărilor, foșnetul ierbii sub pașii animalelor mari, și, din când în când, un urlet îndepărtat al unui leu sau un murmur al elefanților.    

     Începea o nouă zi de aventură, iar primele raze ale soarelui luminau cărările de pământ prăfuite ale safari-ului. Jeep-urile robuste, pregătite cu scaune înalte și tocite stăteau frumos ordonate, așteptând o nouă aventură. 

    Sonya era ca de obicei pe cea mai înaltă creangă, a celui mai înalt copac li scruta orizontul cu binoclul, notând conștiincioasă coordonate, mișcări de trupe, orice element suspect sau util misiunii.

    Oile zburdau în pădurea de acacia, girafele își întindeau gâturile lungi pentru a prinde ramurile celor mai înalte copaci, iar antilopele alergau grațios prin iarbă, împrăștiind o fâșie de praf care provoca liniștea dimineții. Un rinocer să bălăngănea pe o cărare, mutându-și greutatea pe axa ce lega piciorul din față drept cu cel stâng din spate, pe cealaltă, conform legilor gravitației. Din când în când mușca o gură de ierburi, alungând cu coada muștele, care căutau o scorbură să scape de căldură. 

    La vreo 300 de metri mai încolo, o hienă își alăpta puiul, în timp ce în partea opusă tufișului, un șoarece de câmp dansa o sârbă mortală în gura unui crotal. 

    Ochiul curios al Sonyei înregistra totul. Niciunul din semnele puse nu erau atinse, măsurile de precauție, camerele de supraveghere și senzorii erau funcționali, niciun pericol nu părea iminent, așa că băgă binoclul în poșeta din pene de sturion și se pregăti să coboare.

    Se apropia aniversarea de 10 ani de când Dănuța devenise lider al echipei, iar colegii ei au hotărât ca să-i facă ca cadou 10 elefanți. Așa că fiecare dintre eroii noștri era plecat din tabără, cu diverse scuze, unul era la dentist, alta își planificase o manichiură, ba la piață, ba programare la ghiniolog, doar Sonya a rămas cu Dănuța. 

    După cum spuneam, Sonya cobora din copac. Dana terminase de aerisit și inspecta paturile atent întinse și curate, bocancii frumos ordonați lângă rastel, cremuiți și lustruiți, de-și făcea furnicile freza privind în ei. Ieși în curte și privi cu mândrie drapelul cu șlapi, își potrivi pleata printr-o mișcare fermă a capului și spuse:

- No!

    Era un fel de „ok” al ardelenilor moțați, care putea să exprime o stare pozitivă, un echilibru, o incertitudine, o stare de plictiseală, sau un start al unei zile de excepție. Deși părea o negare, expresia „No!” folosită de ardeleni este, fără îndoială, una dintre cele mai amuzante și emblematici trăsături ale limbajului din zonă. Este mai mult decât o simplă interjecție; este un fel de semnătura regională, o marcă a „mângâierii verbale” care le conferă vorbelor o notă de autoritate, dar și de prietenie.
    În primul rând, „No!” nu este un cuvânt normal, chiar dacă pare la prima vedere. Este o formă unică de a închide o propoziție cu un „punct și virgulă”. Practic, acest „No!” adaugă o dimensiune de certitudine și calm. Totul sună, de parcă, Dana ar vrea să îți spună: „Am înțeles, dar nu mă grăbesc, lasă-mă să mă gândesc un pic mai mult.”
    Mai poate fi folosit pentru a exprima o răbdare proverbială. Am putea chiar să argumentăm că „No!” este un răspuns care încetinește timpul, o mică magie lingvistică a Danei, ce te face să simți că nimic nu este absolut prioritar sau urgent, că viața poate fi trăită într-un ritm mai lent, mai atent și mai relaxat. De fiecare dată când auzi un „No!”, timpul se dilată și te îndeamnă să te bucuri de moment.

    În concluzie, Dana se bucura nespus de acel moment de liniște. Sonia se bucură și ea de bucuria Danei și se strecură în camera Sayei, știind unde ascunde mama bomboanele cu care într-o bună zi o să urgenteze vizita la stomatolog.

    Un claxon răgușit încheie bucuria Danei. La volanul camionului, Mimi făcea semne de zor către poartă. Dana deschise poarta, iar camionul intră. Două trei manevre și camionul se îndrepta cu spatele către curtea imensă din spate. Lăsă trapa jos și spre uimirea Danei, călăuzi spre curtea din spate doi elefanți, mamă și pui.

    Ochii Danei spuneau totul despre bucuria și surpriza momentului.

- A dat faliment grădina zoologică din Machakos și voiau să-i alunge în junglă, dar amândoi sunt născuți în captivitate. Putem să-i ținem o vreme la noi, până se obișnuiesc cu ideea de libertate?

- Daaaaaaaa, aproape că strigă Dana, nereușind să-și mascheze emoțiile.

    După vreo două ore, în care Dana nu-și dezlipea ochii de elefanți, alt camion claxona la poartă, cerând accesul. De această dată, Mimi fu cea care a deschis porțile. Pe poartă intra Saya. La fel, manevre, camionul cu spatele, trapa jos, Dana uimită, de această dată un elefant adult, cu urechi uriașe, dar cu fildeșii rupți. Elefantul coborî trist din mașină, intră în curtea de spate și se ascunse după niște tufe.

 - Voiau să-l omoare, cică stricase o casă. Cu greu l-am salvat!

    Din nou un claxon la poartă, alt camion, Șeicul la volan, Saya deschide poarta, camionul intră, manevre, mers cu spatele, dar nu spre curtea din spate ci către magazie. Trapa jos, Dana uimită, Țeicul descărcă 3 butoaie de bere, câțiva butuci, valuri de sârmă, un set de unelte de pescuit și un capac de oală. Naiba știe ce voia să facă cu ele. De bere probabil că știa și Floricel.

Apropo de Floricel, Mimi, Saya și Șeicul priveau cu coada ochiului poarta, așteptând ceva. Șeicul uitase pentru ce a plecat, toată speranța era la Floricel, poate reușea el să aducă ceilalți 7 elefanți. Timpul trecea, nicio mișcare, nimic care să lămurească situația. 

    Deodată telefonul Sayei ciripi.

- Alo! da, Floricel, une mama naibi ești?

-  ...ee ... hă .... aaaaa ...... aoa ...

- Ce se întâmplă Floricele?

- Deschide poaaartaaaaaaaaa! Laaaaaarg.

Toți săriră la porți și le-au deschis larg. Dintre copaci, în fruntea unui nor de praf, Floricel gonea rupând pământul. În urma lui, într-un ropot de nedescris, o turmă de elefanți cum nu s-a mai văzut. Floricel  intră în viteză în curtea din spate, elefanții după el, norul de praf după elefanți.

Șeicul închise porțile și privea îngrijorat în curtea din spate.

    La un moment dat, apăru și Floricel, murdar și cu hainele zgâriate. Reușise să se piardă de elefanți și să se strecoare afară din curtea din spate. Toți se uitau la el uimiți, numai Dana rămasă stană de piatră către elefanți.

- Bănuiam că sunt vreo 5 elefanți, am făcut un calcul că voi reușiți cumva vreo 7, iar eu mai alungam ce era în plus, dar m-am înșelat. Bău cu înghițituri mari cana de apă adusă de Mimi. 

- Sunt mai mulți de 5, observă Saya!

 - Da, fi-le-ar campaniilor lor electorale. M-am apropiat de grup și i-am ars un smoc de urzici peste trompă unui elefant. Se pare că exact ăla candida la președinția savanei și drept urmare, tot electoratul în frunte cu candidatul au fugărit Floricelul.

- 105! strigă Sonya din copac!

- 105 elefanți! Dana sărea într-un picior de bucurie.

Telefonul Sayei sună din nou.

- Da, cine-i?

- Votați Călin Georgescu ...