Peisajele par desprinse dintr-un tablou: pajiști întinse, înflorite cu mii de maci albaștri, cum îi plac Sayucăi, ce împrăștie parfumuri dulci sub razele blânde ale soarelui. Pârâuri cristaline curg printre dealuri, susurând liniștit, iar aici și colo, cirezi de vaci pașnice pasc iarba proaspătă.
Pădurile sunt pline de mesteceni, stejari și fagi, iar primăvara, liliacul și magnoliile sălbatice colorează totul în nuanțe pastelate. Păsările ciripesc neîncetat, iar cerbii și veverițele își fac apariția timidă la marginea pădurii, ca niște actori ai unei povești ce se scrie cu fiecare ticăit al ceasului Zeului Timp.
În mijlocul acestui mic univers, ca un nucleu al orășelului, se ridică Hotelul Rogojina, o clădire veche, dar fermecătoare, cu o arhitectură ce combină eleganța vremurilor apuse cu accente rustice. Fațada este acoperită de iederă verde, iar balcoanele de fier forjat sunt împodobite cu jardiniere pline de mușcate roșii. În jurul hotelului, o grădină plină de flori și arbuști înfloriți îmbie la relaxare, iar un mic havuz susură discret în mijlocul unui rond decorativ.
Generalul Cobrel stătea în penumbra camerei de hotel, cu trupul greu, apăsat de bandaje și de dureri crunte. Dar nu rănile trupului îl chinuiau cel mai tare; sufletul său purta o povară mult mai grea, una pe care nici timpul, nici leacurile vindecătoare nu păreau să o ușureze.
Închiderea ușii, zgomotul îndepărtat al orașului, până și freamătul nopții păreau să-l izoleze mai mult în propria-i minte. Dezamăgirea îl învăluia ca o ceață groasă. Subalternii în care investise încredere, oamenii cărora le dăruise respectul său, îl trădaseră unul câte unul. Fiecare sarcină neîndeplinită, fiecare neseriozitate, fiecare act de trădare îl lovise ca o săgeată otrăvită, mai adânc decât orice sabie.
Colegii de alianță, cu diplome de războinici luate la fără frecvență îi distruseseră nu doar strategia, ci și credința în loialitatea umană. Cândva, crezuse cu tărie că onoarea poate să fie un stindard, că fiecare soldat al său ar fi fost gata să moară pentru cauza comună. Acum, însă, acea viziune părea o naivitate amară.
Durerea fizică devenise un ecou surd al celei sufletești. Bandajele care îi acopereau rănile erau doar un văl peste un trup distrus, dar inima lui era mai sfâșiată decât orice mușchi sau os. Se întreba, în tăcerea apăsătoare a nopții, dacă mai avea rost să lupte, dacă mai exista vreo cauză care să merite sacrificiul.
Și totuși, undeva în adâncul lui, o scânteie încă pâlpâia. Era mândria de a fi rămas în picioare, deși lumea se prăbușise în jurul său. Deși toți cei care îi promiseseră loialitate dispăruseră, el era încă acolo – sfârtecat, da, dar neînvins. Știa că, deși pierduse încrederea în oameni, încă avea o datorie: să-și răzbune soldații căzuți, să arate trădătorilor că onoarea, chiar rănită, nu moare niciodată.
Și astfel, în mijlocul deznădejdii, Cobrel se agăța de singurul lucru care îi mai rămăsese: hotărârea de a nu se lăsa doborât. Chiar dacă războiul său nu mai era pe câmpul de luptă, ci în propria inimă.
Stând pe marginea patului, cu bandaje peste tot, privind pe geam spre un apus sumbru își spunea sieși:
- Câte răni să mai ducă un om? Și câte bătălii să pierd, înainte să mă pierd pe mine însumi...
Jasmine (intrând pe ușă fără să bată, cu un zâmbet larg):
- Alooo, domn’ general! V-am adus prosopul ăla pufos de care m-ați întrebat... sau, de fapt, nu m-ați întrebat, dar m-am gândit că poate vreți.
Cobrel (întorcându-și privirea încet):
- Jasmine... eu... chiar n-am cerut un prosop.
Jasmine (lăsând prosopul pe un scaun, cu o mișcare teatrală):
- Poate nu l-ați cerut, dar uneori un bărbat nu știe ce are nevoie până nu i se oferă. Și, sincer, mi s-a părut că aveți nevoie.
Cobrel (oftând):
- De ce mi-ar trebui un prosop? Sunt bandajat din cap până-n picioare. Dacă mă șterg undeva, risc să rămân fără piele.
Jasmine (apropiindu-se, trăgând scaunul mai aproape):
- E doar un gest, domn’ general. Și, oricum, v-am adus și ceai! Cu miere! Știți cât de bună e mierea naturală din zona asta?
Cobrel (cu o sprânceană ridicată): Nu beau ceai.
- Oh, bine, atunci poate vreți să povestim. Doar să povestim... Despre război, despre viață... Sau despre mine! Sunt un subiect fascinant, dacă îmi permiteți să fiu modestă.
Cobrel (încercând să nu râdă):
- Despre tine? Jasmine, tu pari un om... complex.
Jasmine (cu un aer misterios):
- Știi ce? Ai dreptate. Dar ești primul care observă! Operațiile mele spun o poveste... fiecare e ca o medalie. Iar nivelul 8... asta e ca o promovare!
- O promovare? În ce, mai exact? Și ce înseamnă nivelul 8?
- Ei, nu toată lumea înțelege... dar nivelul 8 la sâni nu e pentru oricine. Sunt operațiuni matematice implicate. E artă. Iar tu, Cobrel, meriți multă „artă” în viața ta.
Cobrel (amuzat, dar exasperat):
- Sincer, Jasmine, singura artă pe care o vreau acum e somnul. Și, eventual, să-mi recapăt catapultele.
- Somn? Păi și visele? Nu visezi niciodată la ceva mai frumos? Mângâindu-și în slow motion imenșii sâni.
- De obicei visez că nu mă trezesc într-o cameră de hotel unde cineva încearcă să mă seducă cu povești despre... niveluri.
Jasmine (apropiindu-se periculos de aproape):
- Ei bine, când te saturi de visele alea, să știi că eu sunt aici. Și am multă răbdare... Și mai multe prosoape, dacă vrei.
Cobrel (ridicând mâna în semn de capitulare):
- Bine, bine, Jasmine, ai câștigat. Dar promite-mi că, măcar mâine, vei veni cu un motiv mai bun decât... un prosop.
Jasmine (clipind ștrengărește):
- Promit! Dar nu vei scăpa de mine așa ușor, domn’ general. Ai nevoie de Jasmine. Toți au nevoie.
Cobrel (murmurând în timp ce Jasmine iese din cameră):
- Cred că războiul e mai simplu decât Jasmine.
Telefonul de serviciu începu să sune strident.
- Alo, da, eu sunt, să retrag trupele? Târziu, mi le-a retras Conmuangangqua deja ... ok Mimi. Ne vedem pe rogojină, da, nu uit macii albaștrii pentru elefanții Danei.
Geamul se sparse instant și un șlap doborâ generalul până la level 1.
Pe ușă intră Jasmine, cu doar un prosop pe ea ...
- Domnu general te salvez eu ....
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu