Evadarea

 După multe ore de mers, privirea ageră a Șeicului descoperi strălucirea lacului.

- Popas. Atât rosti Dănuța îngândurată.

Sonya descălecă de pe cal și se sui iute în cel mai înalt arbore din zonă, inspectând zona. Floricel și Șeicul montară corturile sub răcoarea și protecția pădurii. Mimișor prepară rapid niște mâncare uscată și câte un păhărel de gin cu lămâie. Dănuța în schimb se plimba de colo până colo, bolborosind și gesticulând, de parcă se certa cu cineva.

- Prea multe necunoscute, strigă ea vizibil iritată de situație. E nevoie obligatoriu de o misiune de recunoaștere. Voluntari?

Natural, Saya se ridică. Era cea mai potrivită pentru misiune. Agilitatea cu care se strecura nevăzută și nesimțită o avantaja, iar lejeritatea cu care lua decizii și făcea adesea alegeri imposibile o transformase într-o armă vie. Floricel nu era nici pe departe de calibrul Sayucăi, în schimb compensa cu un optimism nebun, lucru care de multe ori l-au prezentat lumii drept iresponsabil și imatur, dar Dănuța știa exact de ce-l ținea aproape. Era și norocos pe deasupra, parcă ar fi ocrotit de o entitate cosmică, capabilă șă modifice realitatea pentru a-l favoriza. Așadar se ridică și el

- Știți ce aveți de făcut. Luați cu voi doar strictul absolut necesar.

Conform indicațiilor primite de la Sonya, au străbătut aproape 6 km pe lângă pădure, profitând de fiecare crenguță, ridicătură de pământ, bolovan sau râpă. Au ajuns la baza dealului ce mărginea lacul, decorat stânci extrem de greu accesibile, cadru natural care completa strategic apărarea bazei militare. Au continuat mai mult târâș căteva sute de metrii. La un moment dat, din stânga au început să latre câinii, câteva rachete de semnalizare au luminat cerul și eroii noștri s-au trezit înconjurați. Imediat au fost dezarmați și luați prizonieri. Floricel încercă să riposteze, condus de instinctul lui de norocos, dar nu reuși decât să-și piardă 2 dinți, un machiaj violet la ambii ochi și o contuzie pe abdomen. După ce au legați zdravăn au fost conduși sub amenințarea armelor într-o peșteră rece, luminată de câteva făclii și reflexia lor pe luciul lacului subteran. O hrubă umedă s-a transformat într-o celulă de închisoare, acoperită cu un bolovan greu de urnit. 

Era întuneric, foarte întuneric, dar încet încet ochii li s-au adaptat și au reușit să evalueze situația.

Saya își întoarse privirea spre Floricel, care părea slăbit după o loviturile încasate în timpul încăierării. Se apropie de el, încercând să-i verifice starea.

— Floricel, ești bine? întrebă ea, deși vocea ei trăda doar o ușoară îngrijorare, prefăcându-se că își păstrează calmul de asasin. Ce naiba ai vrut să dovedești acolo. Prostia se plătește!

— Oh, am fost mai bine, răspunse el zâmbind forțat, dar, Saya, TU ai grijă de mine, așa că nu mă plâng...

Saya scoase un oftat scurt și îl ajută să se așeze mai bine, încercând să-și mențină atenția la posibilele soluții de evadare. Observă o deschidere în peretele peșterii, un fel de fereastră, destul de greu de ajuns acolo. 

- Te poți mișca?

- Pentru tine fac orice! Încercă să se ridice, dar un junghi îi săgetă piciorul stâng. Poate mai încolo, să mă odihnesc nițel, spuse Floricel cu jumătate de gură.

Saya se strecură de-a lungul hrubei în care erau închiși, ajungând aproape de deschizătura observată. Se strecură prin gaură și descoperi cu dezamăgire un perete aproape neted. Ar fi putut să înainteze prin micul tunel, dar nu avea de ce să se țină, pentru a putea coborî, iar distanța era prea mare pentru un salt în gol. Să nu mai spunem că la aterzare terenul era foarte accidentat. Un pic mai jos dacă ar fi reușit să coboare, ar fi putut încerca o pendulare și salt pe o stâncă mai accesibilă.

Mintea de asasin și sângele rece au găst soluția. 

- Floricel, să nu adormi, trebuie să plecăm. Ești în stare? 

Floricel își mișcă degetele de la picioare. Îl dureau, dar picioarele răspundeau la comenzi.

- După tine Sayuca, până la marginile lumii și înapoi.

Saya îi puse mâna pe frunte și constată că nu avea febră, așa că îi prezentă planul.

- Improvizăm o frânghie din haine, coborâm cu picioarele înainte, pe frânghia din haine, facem o mică balansare spre dreapta unde este o stâncă relativ plată pe care putem ateriza. De acolo trebuie să căutăm o soluție să ne strecurăm printre gardieni și să ne întoarcem la ai noștri. Hai dezbrăcarea.

În câteva minute frânghia era gata. Saya și Floricel, în lenjerie intimă căutau ceva de care să lege frânghia. era un colț de stâncă, destul de rezistent să susțină greutatea, dar frânghia ieșea de pe stâncă.

- Dă-mi chiloții Floricele!

Floricel pricepu intenția Sayei. Voia să îmbrace colțul de stâncă, pânza chiloților aveau să înlăture frecarea.

Jenat, Floricel se holba la frânghie și la stâncă.

- Hai Mototolule, vii astăzi? Jos textila, ne gândim mâine. În timp ce Floricel îți dădea budigăii jos, Saya făcu același lucru. Înădind bikinii și sutienul, legă chiloții lui floricel pe colțul de stâncă, fixă frânghia și porni. 

- Ne vedem lângă lac. Să nu te prind că te holbezi la mine că te las fără ochi.

În câteva minute, Saya și Floricel erau pe malul lacului, analizând situația. Ascunși de întuneric, au realizat că nu pot ieși din peșteră, fără a fi capturați din nou.

- Prin lac, hotărî Saya. Trebuie să fie o legătură cu partea exterioară, un tunel ceva. Poți?

- Pot să înot, dar nu foarte mult. M-am zgâriat la coborâre și sângerez la șoldul drept. Nu e grav, dar sîngerarea nu s-a oprit, deși aplic presiune pe rană.

- Floricel, REZISTĂ, ai înțeles? Așteaptă aici merg să caut ieșirea.

Ca o sirenă, Saya alunecă în lac, înaintând fără zgomot spre centrul lacului. Ajunsă acolo simți cum curentul apei o trage destul de puternic spre interiorul peșterii, în întuneric.

- E bine, gândi Saya. Dacă e curentul puternic asta înseamnă un debit mare, deci o deschizătură sper destul de mare încât să trecem.

Se întoarse rapid către Floricel.

- Ai încredere în mine?

- Cu toată viața. Se pare că nu eu sunt norocosul, ci tu Sayuca!

În câteva cuvinte îi explică lui Floricel ce aveau să facă și porniră.

— Nu avem de ales, Floricel. Dacă rămânem aici, nu vom mai ieși niciodată. Haide, ai încredere în mine.

Și astfel, cei doi se cufundară în apă, simțind răceala care le înțepa pielea. Saya înainta hotărâtă, ghidându-l pe Floricel prin întunericul peșterii, în timp ce acesta se străduia să o urmeze fără să-și piardă cumpătul. Înotară cu greu, fiecare braț și fiecare respirație fiind o provocare în apele întunecate și de nepătruns.

Nu a fost ușor. După multe peripeții ieșiră afară, pe malul lacului, în partea cealaltă a dealului, sub cerul acoperit de stele. Amândoi înaintau tremurând de frig și ascunzându-se timid unul de altul după umbrele copacilor.

Profitând de întunericul nopții, cei doi reușiră să ajungă cu greu înapoi în tabără, unde au găsit haine, o pătură caldă și un foc care îi aștepta, iar Mimișor le pregătise o masă și câteva medicamente pentru rănile lui Floricel.

Tăcerea dintre Saya și Floricel era apăsătoare. Stăteau amândoi lângă foc, încercând să treacă peste momentul stânjenitor de care aveau să-și amintească probabil toată viața.

— Bine, începu Saya cu un oftat scurt, să zicem că... n-am fost văzuți și că nici nu s-a întâmplat. Poate e mai bine așa, nu?

Floricel înghiți în sec, apoi zâmbi timid.

— Sigur... da, exact, să uităm. Dar trebuie să recunosc, m-ai salvat, Saya. Chiar dacă nu a fost cea mai... „normală” misiune de salvare.

Saya dădu din cap și își închise ochii pentru o clipă, gândindu-se doar la misiunea lor viitoare, convinsă că nimeni n-avea să mai aducă aminte vreodată de acea noapte stânjenitoare.

... va urma ...