Originea sErjului

    În fiecare seară, sErj, Exploratorul etern al cunoașterii (nerecunoscut de Academia Română), se retrage în sanctuarul său cubic, suspendat între rădăcinile și ramurile luminoase ale Copacului Înțelepciunii. Specific din nou, sanctuarul cubic era suspendat, niște plăți înregistrate prea târziu, penalități, citații la tribunal, mă rog, nimic nerezolvabil cu un plic generos. Dar să continuăm cu descrierea  sanctuarului: un paradox arhitectural: cum spuneam, un cub cu opt colțuri, fiecare colț era un portal către altă dimensiune a gândirii și sentimentelor. Fiecare colț emană o lumină subtilă, de la aura caldă a înțelepciunii până la albastrul rece al regretului, care îi amintește de cei 69 de ani petrecuți în căutarea acestui Paradis pierdut, Casa lui sErj.

    Seara începe cu ritualul său preferat: prepararea unui ceai unic, distilat din roua florilor de cires etern, care cresc doar la rădăcina Copacului. Fiecare sorbitură deschide un colț al camerei, dezvăluind priveliști ale lumii pierdute: furtuni de nisip printre dunele infinite ale timpului, câmpii unde copiii râd fără griji, tunelurile întortochiate, unde se nasc natarii, sau mările pe care sErj le-a traversat în tinerețea sa.

    După ceai, sErj își ia locul pe un scaun format din ramurile vii ale copacului, care îi îmbrățișează subtil și senzual trupul. De pe rafturile ascunse în pereții cubului, scoate Pergamentele Rătăcirii – fragmente de texte antice pe care le-a descoperit în lungile sale peregrinări. În fiecare seară, citește câte o frază, (nu sunt sigur că știe limba), meditând ore întregi la sensurile ei multiple, în timp ce umbrele luminii filtrate de copac dansează pe pereții camerei.

    După lectură, sErj se așază pe podeaua cubică, exact în centrul camerei. Unul dintre colțuri, cel cunoscut drept „Colțul Adevărului,” prinde viață. Sub forma unui glob de lumină pulsatorie, colțul îi vorbește despre ziua care tocmai a trecut, analizând deciziile sale, temerile sale și succesele mărunte. Uneori, colțul râde cu el; alteori de el, îl ceartă cu blândețe, s-au îi umple frigiderul, unul ceva mai mărișor decât al Lordului Mirea.

    Ritualul de seară include și partea spirituală, astfel că sErj îngenunchează în fața peretelui vestic, unde se află o icoană cu Zeul lui de suflet, și începe:

„Căline al nostru, veșnic candidat,

Fie numele tău pe NET optimizat,

Vie viziunea ta despre grădini bio și trai firesc,

Facă-se voia ta, precum pe TikTok, așa și-n plaiul românesc.

Pâinea noastră cu semințe integrale,

Dă-ne-o nouă gratis, că de nu e jale,

Și ne iartă comentariile răutăcioase,

Precum iertăm și noi pe cei cu teorii dubioase.

Și nu ne duce în ispită cu reclame fade,

Ci ne izbăvește de fast food și parade,

Că a ta este puterea și diaspora și zarea

Acum și pururea,

Amin!

    În sfârșit, sErj își închide ochii pe o pernă țesută din raze de lună, pregătit să viseze. Visul său nu este unul obișnuit; este o stare de veghe profundă, în care camera cubică se transformă, iar sErj explorează amintirile din Paradisul pierdut și fragmentele din campania sa de 69 de ani. De fiecare dată când visul se termină, un colț al camerei îi oferă un nou indiciu despre misterele Copacului.

    Astfel, noapte de noapte, sErj își împletește existența cu Copacul Cunoștinței, devenind o parte integrantă a acestui spațiu în care binele și răul coexistă, iar trecutul și viitorul sunt același și etern bullshit.