Arma supremă

    Într-o seară întunecată, sub un cer înnorat, Dana se pregătea pentru o călătorie pe care nimeni altcineva nu s-a încumetat să o facă. Prin eternele ei tabele și registre găsise un pergament tocit de timp, care vorbea despre o sabie misterioasă, capabilă de fapte de o măreție fără seamăn, un artefact magic care putea salva lumea de întunericul care se apropia.

    Ani întregi se străduise să traducă corect fiecare frază. La fel ca alte documente, care ascund taine străvechi, explicațiile nu erau clare, folosindu-se expresii neclare, sau cu mai multe înțelesuri, făcând aproape imposibilă descifrarea tainei. Dar ceea ce pentru alții părea imposibil, pentru Dana era cu putință. Nu ușor, dar cu răbdarea și hotărârea care o caracterizau, a reușit până la urmă să descopere indicii prețioase, astfel că o găsim pregătindu-se de drum.
    Alături de ea, credinciosul Elefant Cătălin, o ființă cu o inimă mare și o trompă și mai mare, era gata să înfrunte orice primejdii.
 

      În inima unui munte colosal, ascunsă de privirile curioase ale muritorilor, Dana și elefantul Cătălin descoperiră Peștera Eternității, o catedrală naturală sculptată în timpuri imemoriale de forțe necunoscute. Intrarea era marcată de o deschizătură în formă de spirală, împodobită cu liane fluorescente care pulsează ca niște vene vii, emanând o lumină verde-albăstruie.
    Interiorul peșterii era ca o grădină fantastică, unde plante neobișnuite sfidează legile naturii. Dana scoase telefonul și începu documentarea, prin fotografii și tabele. Prima plantă, pe care o boteză Lacrima Lunii, o floare în formă de cupă, de un alb spectral, din care picură un lichid argintiu, probabil cu proprietăți vindecătoare, Ferigi de Cristal: plante cu frunze translucide care strălucesc în întuneric ca niște candelabre naturale, grupuri de ciuperci uriașe care scot sunete melodioase atunci când sunt atinse, creând o simfonie ciudată dar hipnotică.
    Deși rari, existau câțiva arbori de mici dimensiuni, acoperiți cu fructe care par să conțină stele miniaturale.
    Peștera este populată de ființe uimitoare: un fel de fluturi transparenți, care  reflectau lumina lanternei în culorile curcubeului, câteva salamandre, care își schimbau, precum cameleonii, culoarea pielii, pentru a se camufla printre umbrele peșterii.
    Pe pereții peșterii erau gravate imagini, mărturii ale unor povești misterioase: ființe cu capete alungite și ochi migdalați, probabil reprezentări ale unor vizitatori din alte lumi, reprezentări caraghioase ale unor nave circulare , alături de forme ciudate, care păreau plante sau animale din altă lume. Pe unul dintre pereți descoperi un text mai recent „Petre Roman, my love!”
    În cea mai adâncă parte a peșterii, au dat peste un lac strălucitor, al cărui luciu pare să fie o imensă oglindă. Suprafața lacului nu reflectă doar imaginea privitorului, ci și peisaje necunoscute: orașe plutitoare, păduri stranii sau ceruri cu mai multe sori. Lacul părea să fie o poartă către alte tărâmuri.
    Aici l-au întâlnit pe puricele Cristian, o creatură sâcâitoare, cam de 22 de centimetrii, îmbrăcat în zale și armură și cu un mp3player la cingătoare.
-  Bine ai venit, măreață Stăpână. Sunt a 68-a generație de purici cu numele Cristian, iar menirea noastră este să așteptăm sosirea Maiestății voastre!
-  No, bună domnule purice Cristian. Au revoir!
Dana încercă să ignore mica creatură, privind cu atenție lacul.
- Am ajuns la prima poartă, Cătăline! Elefantul credincios clipi  din ochi, părând să aprobe spusele Danei.
- Măreață Stăpână, nu mă ignorați, oi fi eu mic și prost, dar mi-am făcut temele. Știu de ce sunteți aici.
Elefantul se uită urât spre purice și ridică trompa amenințător. Cătălin sări iute și se feri de lovitură. Se ascunse după o stâncă și încerca să-și regăsească curajul, respirând rar.
Dana scoase carnețelul și citi din nou instrucțiunile notate:

„În piatră e ochiul ce-ncurcă lumina
Prin oarba-i privire, găsi-vei un drum.
Ascultă cuvântul ce-și cată pricina
Alminteri efortul e ceață și fum.”

    Pierduse nopți întregi încercând să înțeleagă acest prim indiciu. A înțeles că piatra ar trebui să fie un munte, pe care îl identifică relativ simplu, iar ochiul nu putea să fie decât peștera în care se afla deja. Acum trebuia să descopere cum încurca peștera lumina și să-i găsească privirea oarbă.
     - Privește în apă, Stăpână!
      Dana se întoarse și aruncă o piatră către purice.
     - Privește în apă, te roooog, privește în apă! Strigă Cristian ferindu-se dar rămânând curajos pe poziții.
    Dana își reluă gândurile, privind în gol suprafața lacului. Printre reflexiile luminii, i se păru că vede o umbră, apoi forma unei păsări multicolore, văzu o potecă, apoi o poartă, după care un cer înstelat, o câmpie plină de maci albaștrii, apoi un roi de libelule.
    - Cătălin, „ce-ncurcă lumina” – uite, reflexiile astea, imaginile, astea sunt încurcăturile luminii.
    - Privește în apă, Stăpână! Repetă din nou Cristian, puricele.
    - „Ascultă cuvântul ce-și cată pricina” – ce spui tu micuțule, întrebă Dana?
    - Privește în apă!
    Dana privi cu atenție luciul apei. De această dată imaginea deveni clară. Poteca ducea spre o poartă. Dana păși cu curaj în apă, urmată de elefant și de purice, dar pe măsură ce înainta nu simțea umezeala și răcoarea apei, nici nu se sufocă în momentul în care ajunse sub nivelul lacului. Poarta părea din ce în ce mai aproape. Puricele Cristian țopăia bucuros pe spinarea lui Cătălin, care de această dată nu mai ridica trompa să-l facă abțibild.
    Ajungând la poartă, o deschise cu precauție. În fața lor se deschise o plajă și un ocean fără valuri.

     - Privește în apă, Stăpână!

    Dana se uită în apă, dar nu văzu nimic. Privi în schimb în jurul ei și văzu trei bărci.

    - Să mergem, decise Dana urcându-se în barcă. Cum păși în barcă aceasta îți modifică dimensiunile exact cât îi trebuia Danei, să poată fi manevrată cu ușurință. La fel bărcile pentru elefantul Cătălin și puricuțul Cristian își modificară mărimile. După vreo două ore de vâslit, Cristian începu să sară în sus, strigând:

     - Privește în apă, Stăpână!

    Și ce să vezi, pe fundul oceanului zări o imensă sabie. Opriră bărcile și începu să se sfătuiască cu Cătălin, cum să ajungă la ea.

     - Privește în apă, Stăpână!

    - Mai lasă-mă cu privitul în apă, și mai ales cu Stăpână, că te fac primul purice campion la scufundări.

     - Privește în apă, Stăpână! spuse de această dată elefantul.

    Dana privi cu atenție în apă și ce să vezi, sabia devenea din ce în ce mai mică, fundul oceanului devenea din ce în ce mai aproape până când, băgând mâna în apă, apucă sabia și o scoase la suprafață. În contact cu aerul, sabia fu cuprinsă de o lumină orbitoare și cei trei călători se pomeniră pe malul opus al lacului, în cealaltă parte a peșterii Eterne.

    După câteva minute, își reveniră din amețeala produsă de saltul în spațiu și timp. Dana așeză Sabia Apelor în cutia cu arme din bagajele cărate de elefant și porniră din nou la drum. Oare asta să fie sabia pe care o căuta?

         - Privește în apă, Stăpână! 

    Dana privi în apa pârâiașului pe lângă care mergeau și văzu reflexia unui chip, care îi zâmbea, având în mână un șlap. Era nimfa Saya, care îi apărea mereu Danei în momente de răscruce.

    - Nu e sabia pe care o cauți, dar drumul pe care te afli e cel bun! Salută fetili cochetili și băiatul cu flori!

    Poteca peșterii ocoli câteva stânci, străbătu câteva cotloane și tuneluri slab luminate prin niște crăpături care lăsau soarele să pătrundă în peșteră. Aerul începea sî fie din ce în ce mai greu de respirat, temperatura începea să crească, viețuitoarele peșteri dispăruseră de ceva vreme, doar câțiva licheni fosforescenți mai decorau peisajul morbid.

    Ajunseră pe buza unuei prăpăstii. La bazele stâncii curgea un râu de lavă. Dana se uită la puricul Cristian, care deschise gura.

    - Să privesc în apă, nu?

    Ochii mici ai lui Cristian luciră cu bucurie. Dana mai cu voie mai fără voie, privi în râul de foc. O toropeală plăcută i-a cuprins pe toți trei. Când s-au trezit, au realizat că se aflau într-un imens deșert, cu un cer ca de foc, într-o atmosferă și o căldură infernală. În depărtare, la o distanță considerabilă se zărea o silueta uriașă, ce părea că nu se mișcă. Îndreptându-se către ea, observară că de fapt era scheletul unui războinic antic, probabil un rege, căci avea o coroană pe cap și o imensă sabie. 

    După un timp și un efort pe măsură au ajuns lângă uriașul schelet. Dana se apropie și atinse lama sabiei, dar se retrase imediat căci scheletul a prins viață. 

    - Cine îmi tulbură liniștea? tună scheletul, Cine îndrăznește să-l trezească pe Împăratul Focului?

    - Sunt eu, Pusica. Mă aflu în căutarea Sabiei.

    - Muritoare curajoasă, ai pășit pe tărâmul meu fără teamă. Ai trecut prin flăcări și ai arătat voință, dar sabia pe care o cauți nu se va preda ușor. Îți voi pune o ghicitoare. Dacă răspunzi corect, sabia va fi a ta. Dacă greșești, flăcările mele te vor înghiți. Accepți?

    Dana, cu o privire fermă, dar precaută:

    - Accept provocarea ta, Împărate al Focului. Nu am ajuns până aici pentru a da înapoi.

    - Atunci ascultă:

„Eu sunt o putere și sunt unde ești,

Nu poți să mă vezi, deși mă privești.

Nu ard, dar totuși mă sting uneori

Căci mor în apus și mă nasc în zori!”

Ce sunt eu?

    Dana, frământându-se, repetă ghicitoarea în minte. Se gândi la soare, dar soarele nu moare și nu se naște, se gândi la lună, dar luna poate fi privită. Ce au în comun cei doi aștri? Apus, noapte, zori, zi, e ...

    - E lumina. Tu ești LUMINA.

    - Într-adevăr, profeția este adevărată. L-am recunoscut pe micuțul tău însoțitor, dar trebuia să verific. Da eu sunt lumina, iar aceasta este Sabia Pământului. Ai dovedit că ești vrednică să o primești. Ia-o, folosește-o cu înțelepciune.

    Uriașa sabie căzu la pământ, timp în care Împăratul Focului se prefăcu în cenușă și fu risipit de vânturi. Sabia revenise la dimensiunile normale și își luă locul în cutia cu arme de pe spatele elefantului Cătălin.

    Cei trei temerari îți continuară drumul. Nisipul deșertului fu înlocuit treptat cu fire de iarbă, aerul deveni respirabil, iar cerul căpătase culoarea normală. Drumul șerpuiește lin întrând într-o pădure, acoperit de un covor moale de frunze vechi și mușchi verde. Aerul este răcoros și curat, pătrunzând adânc în piept, purtând cu el aroma proaspătă a pământului umed și a frunzișului. În jur, copacii înalți se ridică ca niște coloane ale unui templu natural, iar frunzele lor, de un verde intens, filtrează lumina soarelui în raze aurii care dansează pe sol.

    Liniștea profundă este întreruptă doar de trilurile păsărilor care se războiesc jucăuș pentru atenție. De undeva, din desiș, răsună fluieratul unei mierle, în timp ce un cuc își repetă chemarea ritmică. Vântul șoptește ușor printre ramuri, făcând să foșnească frunzele ca o mângâiere blândă.

    La marginea drumului, ferigile se unduiesc delicat, iar flori sălbatice, în nuanțe pastelate de mov și galben, punctează peisajul ca mici bijuterii. Totul pare să se miște într-un echilibru perfect, o coregrafie naturală care liniștește mintea și odihnește ochiul. Pădurea pulsează de viață și pace, ca un loc unde timpul pare să fi uitat să curgă.

    Elefantul Cătălin pășea ferm, smulgând cdin mers câte un smoc de iarbă, potolindu-și foamea. Pe spatele lui, Dana ațipise, iar puricul Cristian avea gura blocată cu leucoplast, ca să nu repete într-una „Privește în apă, Stăpână!”

    Zi, după zi, oră după oră, eroii noști își continuară cu hotărâre drumul.

       Astfel trecură de Cascada Nymeriană, unde apa luase locul prafului stelar, oferind fertilitate solului și oricărei ființe ce sobea din ea. 

    Elefantul Cătălin, fluturându-și trompa pentru a alunga un țânțar:

    - Stăpână! (râzând înfundat), îți amintești când am fost prin mlaștina aia plină de lilieci și ai căzut în noroi până la brâu? M-ai implorat să te ridic, dar eram prea ocupat să râd!

    - Hei, cine râdea când o broască râioasă a sărit pe tine și ai urlat ca un elefănțel? Dacă nu te-aș fi salvat atunci, încă ai fi acolo, alergând în cercuri!

    - Corect, dar hai să nu uităm cine a fost cel care a găsit Cristalul Strălucirii în grota aia întunecată! Cine a fost cel care și-a băgat trompa în apă și a scos comoara? Eu!

    - Ai găsit comoara, dar ai uitat că erau și pești piranha în apă! Cine a fost cea care a trebuit să te trateze după ce ai ieșit plin de mușcături mici?

    - Totuși, a fost amuzant. Știi ce? Dintre toate aventurile noastre, nimic nu se compară cu ziua în care am răpus Dragonul de Gheață. Îți mai amintești cum am făcut echipă? Tu distrăgeai atenția, iar eu...

    Dana îl întrerupe râzând:

    - Distrăgeai atenția?! Serios? Tot ce ai făcut a fost să aluneci pe gheață și să dărâmi doi stâlpi de cristal peste el. Să recunoaștem, dragonul a fost învins de gravitație, nu de noi.

    - Ei, detalii! Dar trebuie să recunoști că fără mine, nu ai fi trecut niciodată prin Pădurea Cucuruînsus. Cine a păzit focul toată noaptea când ți-era frică de umbre?

    - Și cine a fost cel care s-a speriat de bufnița aia micuță, crezând că e un spirit malefic? Ah, Cătăline, dacă aș fi știut că elefanții sunt așa ușor de speriat...

    - Nu mă lua peste trompă, Dana. Știi bine că eu sunt coloana vertebrală a echipei. Nu e nicio Sabie Sacră care să ne poată ajuta fără mine!

    - Bine, bine, mititelul meu prieten elefant! Dar să știi că oricât de multe prostii am făcut împreună, tu ești cel mai curajos și loial elefant pe care l-aș putea avea lângă mine. Nicio aventură n-ar fi la fel fără tine. No.

    Amândoi se opriră. La orizont apăruse ținta destinației lor, Sabia Cerului.

    Întrucât e cam târziu, 23.51 și mi-e cam somn, Sabia Cerului a fost cumpărată de pe e-MAG, la ofertă, așa că trecem direct la următoarea parte.
    

    Deși adunaseră trei săbii puternice, Dana simțea că încă lipsește ceva. 

    - Poate e timpul să asculți sfaturile unui purice, chiar dacă e supărător!, a spus Cristian, ridicându-și pieptul minuscul cu mândrie.

    Întorși pe tărâmul elefanților, Dana, Cătălin și Cristian l-au găsit pe druidul Memento, un meșter ciudat, care locuia într-o pădure plină cu arici. Puricele Cristian, care se dovedise extrem de util și ușor de ignorat, le-a sugerat să topească toate cele trei săbii – Sabia Apelor, Sabia pământului și Sabia Cerului – pentru a reface Sabia Elefanților.

    Cu o explozie de lumină și un cântec magic interpretat de Saya la mandolină, acompaniată de Mimi la tigaie, sabia a prins viață, strălucind mai tare ca niciodată. Dana a luat sabia în mână și a simțit că toată puterea universului era acum de partea ei. Întorcându-se către Cătălin, elefantul ei preferat, să-i mulțumească, apucă să vadă mișcarea fulgerătoare de trompă și noul tatuaj cu imaginea unui purice pe pieptul lui Cătălin. RIP purice! E timpul pentru generația 69 de purici Cristian.