Locul ei

    În inima unui ținut montan tainic, ascuns între văi adânci și piscuri pierdute în ceață, se află un loc care pare să sfideze legile naturii. Două stânci uriașe, șlefuite de vreme și vânt, se ridică una lângă cealaltă ca niște colosali străjeri. Prima, în forma cifrei 6, se înalță cu o grație ciudată, curba sa dominantă desenând o umbră care alunecă lin pe pământul stâncos. Cealaltă, o oglindire inversată sub forma cifrei 9, completează acest spectacol bizar, ca și cum natura însăși ar fi scris un mesaj criptic pentru cei care îndrăznesc să privească.

    Sub cele două stânci, se deschide o gură întunecată – intrarea unei peșteri adânci, cu pereți împânziți de mușchi verzi și urme de apă care picură încet, ca niște lacrimi tăcute. Aerul este rece și pătrunzător, iar din interior se aude un sunet slab, ca o șoaptă îndepărtată, ce ar putea fi vântul jucându-se prin labirintul subteran sau... ceva mai mult.

    Zona din jur este sălbatică și neîmblânzită. Vegetația, deși prezentă, este rară, iar solul e pietros, cu fisuri adânci ce sugerează povești de eroism petrecute cândva pe aceste locuri. Ici și colo, câțiva arbuști uscați și ierburi rezistente își fac loc, dar farmecul principal rămâne în austeritatea peisajului – o frumusețe brută care îți dă sentimentul că te afli la granița dintre lumi. Deasupra, cerul este clar, un albastru profund presărat cu nori albi ce par suspendați de o forță invizibilă.

    Legendele locului vorbesc despre o comoară ascunsă în adâncul peșterii, dar și despre creaturi stranii ce veghează asupra acesteia. Localnicii evită să se apropie, spunând că cele două stânci sunt simboluri ale unui echilibru fragil între bine și rău, iar peștera – o poartă către necunoscut. Când soarele apune, umbrele celor două cifre se unesc într-un dans ciudat, iar cei care au fost martori spun că atunci, locul prinde viață, dezvăluind mistere pe care puțini le pot înțelege.

    

    În adâncurile întunecate ale peșterii trăiește o ființă pe cât de misterioasă, pe atât de fascinantă: Zeița Hărniciei. Aceasta, o entitate divină cu o frumusețe copleșitoare și un har ce sfidează înțelegerea umană, era cunoscută pentru puterea sa unică. Ea poate realiza două lucruri diferite simultan, dar într-o ordine inversată – începutul unuia se contopește cu finalul celuilalt, creând un dans continuu al timpului și al creației.

    Zeița își petrece zilele în peșteră, lucrând cu o grație de neegalat. Într-o mână, ea modelează ceva din piatră brută – poate o sculptură, poate o lume – pornind de la forma finală și destrămând-o spre un început perfect. În cealaltă, țese fire de lumină ce devin vise, povești sau stele, începând de la origini și mergând către finalul inevitabil. Glasul său melodios umple peștera, transformând fiecare colț al încăperii într-un sanctuar al armoniei.

    O singură dată la patru ani, în noaptea magică dinspre 28 spre 29 februarie, Zeița părăsește sanctuarul ei subteran. Purtând o mantie țesută din reflexiile lunii și părul său strălucind ca aurul topit, ea urcă încet spre lumea de deasupra, purtând o harpă fermecată cu corzi de lumină. Fiecare coardă, când este atinsă, vibrează într-un spectru divin de culori și sunete, ca și cum însăși natura ar cânta împreună cu ea.

    În jurul stâncilor-cifre, în această noapte, apar 69 de îngerași luminoși, creaturi eterice ale dansului și al armoniei perfecte. Fiecare mișcare a lor este un tribut adus echilibrului cosmic, un spectacol hipnotic ce transformă peisajul sălbatic într-o catedrală celestă. Fiecare dansator emană o lumină blândă, iar mișcările lor urmează o coregrafie scrisă parcă de stele. Când muzica începe, aerul devine dens de magie, iar natura însăși pare să își țină respirația.

    Dar acest spectacol sublim nu este pentru oricine. Numai cei cu inima curată, lipsită de ură și de dorința de a răni, pot zări dansul îngerașilor și auzi muzica zeiței. Și chiar și atunci, numai de la o distanță considerabilă. Apropierea prea mare ar putea fi fatală – orbirea și pierderea auzului sunt un preț inevitabil pentru cei care încearcă să forțeze limitele divinului. Aceasta este o lecție a echilibrului: frumusețea supremă poate fi doar admirată, nu posedată.

    Burik, un demon viclean și nemilos, a plănuit timp de secole o metodă prin care să obțină harpa fermecată a Zeiței Hărniciei. Știa că acest instrument era nu doar sursa armoniei universale, ci și cheia unui puterii nemărginite. Harpa, cu corzile sale de lumină pură, putea modela realitatea însăși, iar în mâinile demonului, ar fi adus un haos ireversibil.

    Într-o noapte fatidică, când pământul și cerul păreau să-și țină respirația, Burik și-a dus planul la capăt. Folosindu-se de umbrele adânci din peșteră, el a invocat o vrajă care i-a permis să pătrundă în sanctuarul zeiței fără a fi zărit. Ascuns între pietrele reci, a așteptat momentul perfect. În timp ce Zeița cânta pierdută în frumusețea creației, Burik a sărit din întuneric și a smuls harpa din mâinile ei divine. Lumina corzilor s-a stins pe loc, iar cântecul, odată vibrant, s-a transformat într-o tăcere apăsătoare. Burik a urlat de durere, căci atingerea Harpei a început să-i ardă mâna. Reuși să introducă harpa într-un imens sac negru, țesut din ierburi otrăvitoare, uscate și îmbibate în veninul a 69 de scorpioni regali. Fără să piardă vremea, demonul a fugit spre Tărâmul Lavei Eterne, un loc inaccesibil muritorilor, unde râuri de lavă clocotesc fără oprire, iar aerul însuși arde ca flăcările iadului. 

    Cei 69 de îngerași, protectorii loiali ai Zeiței, au pornit imediat în urmărirea lui Burik. Cu fiecare pas, s-au lovit de capcanele demonice și de temperaturile infernale ale acelui ținut. Pe rând, și-au pierdut strălucirea și forțele, până când ultimul dintre ei s-a sacrificat, încercând să oprească demonul.

    Vestea jafului a ajuns până la Soare, care a hotărât să intervină. Într-o încercare disperată de a restabili echilibrul, astrul a coborât razele sale asupra Tărâmului Lavei Eterne, sperând să distrugă ascunzătoarea lui Burik. Însă chiar și Soarele, cu toată măreția sa, s-a dovedit neputincios. Razele lui nu doar că nu au putut străpunge adâncurile acelui loc blestemat, dar căldura lor a făcut lava să clocotească și mai violent, formând bariere insurmontabile.

    În lipsa harpei, echilibrul lumii începea să se destrame. Zilele deveniseră mai scurte, nopțile mai lungi, iar pacea naturii se transformase în haos. Zeița, devastată, și-a retras prezența în adâncurile peșterii, jurând să nu mai cânte până când harpa nu va fi recuperată.

    Timpul a trecut, iar peștera Zeiței a devenit un loc al tăcerii și al regretului. Lacrimile ei divine au săpat mici râuri de lumină pe pereții stâncilor, iar ecourile cântecelor pierdute încă mai reverberau, purtate de vânturile care șuierau prin golurile pământului. Însă, în singurătatea ei, Zeița Hărniciei a început să observe un lucru uimitor: chiar și fără harpa sa, oamenii nu încetaseră să muncească, să creeze, să construiască. Deși fără armonia perfectă a cântecelor sale, ei găsiseră o modalitate de a merge mai departe.

    Privind din adâncurile peșterii, a înțeles ceva profund. Poate că puterea sa nu consta doar în ceea ce crea cu harpa, ci și în inspirația pe care o lăsase în sufletele celor care o ascultaseră. Așa că, într-o noapte când luna era plină și stâncile cifrelor 6 și 9 sclipeau în argintul luminii lunare, Zeița a decis să nu mai plângă pentru ceea ce pierduse. Și-a concentrat întreaga energie spre un nou scop: să insufle omenirii esența echilibrului și a hărniciei.

    Cele două cifre, 6 și 9, simbolizau perfect lecția pe care dorea să o transmită. Cifra 6, cu forma sa rotunjită și închisă, reprezenta grija, efortul, hărnicia necesară pentru a crea și susține. Era începutul lucrurilor, munca asiduă, sacrificiul pentru a pune temelii solide. Cifra 9, pe de altă parte, simboliza finalitatea, roadele muncii, frumusețea rezultatelor atunci când efortul este echilibrat. Împreună, cele două cifre formau un cerc incomplet, o mișcare ciclică – începutul și sfârșitul împletite în perfecțiunea unui dans etern.

    Fără a părăsi peștera, Zeița a trimis șoapte subtile în sufletele celor care aveau urechi să le audă. În visurile celor harnici, apărea o lumină caldă, o căldură care le spunea să nu renunțe. În gândurile celor care pierdeau speranța, sădeau idei despre cum să își regăsească echilibrul. Oamenii, deși nu înțelegeau pe deplin, simțeau o chemare invizibilă să continue, să muncească, dar să nu se piardă în extremă. Să își echilibreze dorințele cu nevoile, să îmbine ambiția cu odihna. Totodată, zeița a sigilat intrarea în peșteră pentru totdeauna, pentru ca nimeni și nimic să nu o pertutbe din noua misiune pe care și-a asumat-o.

    De atunci, legenda cifrelor 6 și 9 a devenit parte din cultura umană. Ele au fost considerate simboluri ale armoniei, iar Zeița – o protectoare nevăzută a celor care muncesc cu pasiune și corectitudine. Stâncile au rămas acolo, ca o mărturie tăcută a prezenței ei, iar ecouri ale cântecului pierdut al harpei încă mai poate fi auzit în nopțile când vântul adie printre munți.

    Se pare că nici Burik nu și-a îndeplinit visul. Tot încercând să profite de puterea harpei, aceasta l-a ucis, transformându-l în praf, iar fără răutatea lui, flăcările au rămas fără putere, stingându-se. Cu timpul, locul s-a umplut de verdeață, transformând haosul, moartea și toată energia negativă a acelui loc, intr-un ținut feeric. Cele 69 de spirite luminoase au revenit la existență, mai puri și mai luminoși. Prin energia lor și încercând din amintiri să interpreteze cântecele Zeiței, au reușit să inspire natrii doar cifra 6, care simboliza trăinicia unui început care tindea spre viitor, spre lumină. Lipsea cifra 9 pentru ca lucrarea să fie terminată.

    Au străbătut lumea în lung și larg, dar nu au mai găsit-o pe zeiță. Îi simțeau prezența dar nu le mai răspundea la chemare. Doar vântul încerca să le spună unde se află zeița, dar cei 69 nu ascultau vântul, ei erau concentrați să audă sunetele harpei,

    Se spune că Zeița și-a recăpătat harpa minunată, dar nu mai există pe acest tărâm ci într-o lume nouă, în Împărăția Natarilor. Un vechi pergament găsit recent într-o piramidă din pădurile junglei amazoniene, conține o hartă a locației exacte. Se pare că Zeița s-a încarnat într-o războinică, și-a luat numele de m1m1. Doar numele captalei o dă de gol: 02Pozitia69 (Capitală) ‭(‭−‭60‬‬|‭177‬)‬