LEGĂTURA

    Cu siguranță astăzi nu am să vă povestesc despre legătura pe care o ai într-o gară, nod feroviar, nici despre o legătură de mărar verde. Legătura de astăzi este în legătură cu o relație veche, profundă, bine închegată între două ființe, cum rar există concomitent. 

    Într-o lume scăldată în lumina lunii și cuprinsă de umbrele munților înalți, se povestește despre Mia, o tânără războinică de o vitejie rar întâlnită. Mia era liderul unui mic grup de luptători, moldoveni, cum li se spunea în acele vremuri, care apărau satele din vale de creaturile întunericului, fiare care se strecurau din adâncurile unei păduri întunecate.

    Într-o noapte, în timp ce apărau un sat atacat de aceste creaturi, Mia s-a aventurat prea departe în inima pădurii urmărind o bestie uriașă, un zimbru cu coarnele groase cât piciorul unui adult, de aproape 2m lungime, conducătorul cirezii. Lupta a fost una crâncenă, iar Mia a ieșit victorioasă, dar nu fără preț. Rănită grav, cu suflarea abia ținută de firul subțire al vieții, Mia s-a prăbușit pe un covor de frunze negre, conștientă că timpul ei se apropie de sfârșit.

    Poienița părea desprinsă dintr-un coșmar de-al lui Floricel, unde natura își dezvăluia partea hidoasă. Lumina soarelui abia reușea să pătrundă printre ramurile dese ale copacilor, creând un joc de umbre și pete ruginii pe covorul murdar de mușchi. Aerul era umed, iar mirosul de pământ reavăn și vegetație descompusă plutea greu în jur. Pe ici, pe colo, fire de iarbă înalte se înclinau sub greutatea unor picături de rouă care nu se evaporaseră încă.

    În tăcerea sinistră doar zumzetul insectelor dădea viață locului. Furnici lucrătoare se grăbeau pe crenguțele căzute, transportând bucăți de frunze spre mușuroiul ascuns într-un colț umbros. Libelule cu aripi translucide dansau leneș în razele rare de lumină, iar o viespe se rotea amenințător în jurul unei flori ofilite. La marginea unui trunchi de copac, un păianjen țesea o pânză elaborată, fir cu fir, strălucind ca o dantelă argintie în lumina difuză.

    Printre ierburile dese, șopârlele cu pielea solzoasă alunecau silențios, aproape invizibile, oprindu-se din când în când pentru a-și ridica capetele ascuțite și a privi cu atenție împrejur. O broască râioasă stătea nemișcată lângă un ciot putrezit, ochii săi bulbucați clipind leneș.

    Din loc în loc, ciuperci de forme și culori variate ieșeau la iveală dintre frunzele moarte. Unele erau mici și albe, cu pălării rotunde ca niște umbrele miniaturale, însă cele mai multe erau roșii aprinse, cu puncte albe strălucitoare, sau negre și lucioase, părând să avertizeze cu fiecare fibră că atingerea lor ar fi periculoasă. Un miros dulceag și greoi emana dinspre grupurile de ciuperci otrăvitoare, atrăgând insectele curioase care se apropiau pentru o clipă, doar pentru a dispărea rapid.

    Dincolo de acest spectacol funebru, foșnetul frunzelor uscate trăda prezența unei creaturi mai mari. Poate un șarpe, împleticindu-se printre crengi, poate un șacal flămând, sau doar un vânt slab care ridica frunzele într-un dans efemer.

    Mia răsufla cu greu, iar sângele îi șiroia picătură cu picătură, precum secundele unui ceas cu bateria slabă. Deodată un sunet metalic răsună printre copaci. Era Danina, cea mai de încredere camaradă a ei, care își croise drum prin întunericul pădurii. Danina era cunoscută pentru curajul său neclintit, dar și pentru un talisman misterios pe care îl purta mereu la piept, un cristal albastru care strălucea slab în întuneric, în formă de elefant. Se spunea că are origini divine și putea să înfăptuiască miracole Văzând starea gravă a Anarei, Danina îngenunche lângă ea. 

    Ochii Miei erau plini de tristețe, dar și de hotărâre. Încercă să spună ceva, dar nu reuși decât să tușească violent, aproape înecându-se.

    Danina atinse talismanul și îl strânse în palme, murmurând o incantație dintr-o limbă străveche. Cristalul începu să pulseze cu o lumină strălucitoare, iar o căldură blândă se revărsă peste corpul slăbit al Miei. Rănile ei începură să se închidă, iar culoarea se întoarse pe obrajii săi.

    Totuși, prețul unui asemenea miracol era mare. Talismanul, alimentat de energia vitală a celui care îl folosea, începea să își ia tributul. Danina simți cum forța i se scurge din trup, dar nu încetă până când Mia nu se ridică, sănătoasă.

- De ce ai făcut asta? întrebă ea, lacrimile strălucindu-i în ochi.

- Pentru că un luptător nu lasă niciodată alt luptător în urmă, răspunse ea, zâmbind obosit.

Se schimbaseră rolurile. Acum Mia era în picioare, iar Danina se stingea văzând cu ochii.

    Liniștea din poiană, încă tulburată de lupta recentă, era îngreunată de prezența imensă a zimbrului doborât. Corpul său uriaș părea să respire încă ecourile luptei, iar sângele cald ce se scurgea în pământ înroșea mușchiul moale de dedesubt. Mia, cu brațele tremurânde privea tulburată spre prietena ei, Danina. Aceasta, întinsă pe pământ, părea un crin ofilit, lumina vieții părăsindu-i chipul delicat dar neînfricat.

    Lacrimile Miei, arzătoare ca focul, au căzut pe talismanul divin care încă mai pulsa slab în mâna Daninei. Știa că prietena sa sacrificase totul pentru ea, iar un astfel de dar nu putea rămâne fără răspuns. Cu un efort supraomenesc, s-a ridicat și s-a apropiat de corpul zimbrului. Din spate, soarele apunea într-o lumină sângerie, parcă aprobând hotărârea luptătoarei.

    Mia a apucat sabia cu ambele mâini și a invocat zeii pădurilor și ai luptei, cerându-le sprijinul.

- Zeilor care vegheați deasupra și sub pământ, care prețuiți sacrificiul și loialitatea, auziți-mă acum! Vă ofer ca jertfă inima acestui zimbru, dați-mi-o pe Danina înapoi. Lăsați ca sufletul ei să rămână alături de al meu până la sfârșitul vremurilor.

    Cu o mișcare precisă, Mia a spintecat pieptul zimbrului. Înăuntru, inima uriașă încă pulsa slab, ca o relicvă a forței nemăsurate a acestei creaturi mitice. Fără ezitare, Mia a ridicat inima spre cer așteptând plină de emoție. Razele apusului păreau să lumineze inima sângerândă, iar un vânt neașteptat a cutremurat copacii, ca și cum zeii răspundeau chemării.

    Într-un ritual improvizat, Mia a așezat inima pe pieptul Daninei picurând sânge pe talismanul divin. Un fulger alb a străpuns cerul, luminând poiana pentru o clipă. Inima zimbrului s-a transformat într-o pulbere strălucitoare, care s-a scurs pe talisman, care a început să strălucească, lumina lui cuprinzând trupul aproape mort al Daninei. Deși nu trăiau pe acele meleaguri, o turmă de elefanți au intrat în poiană, trâmbițând lși zguduind pământl sub picioarele lor uriașe.

    La un moment dat elefanții s-au oprit, iar o liniște deplină a cuprins pădurea. Danina a tresărit ușor, iar minunații ei ochișori, s-au deschis. Mia a ridicat-o ușor în șezut, dându-i să bea un pic de apă.

    Revenidu-și, Danina întrebă:

- Ai fondat satul 3?