Paradisul pierdut - cursa pentru înțelepciune

    Exact în mijlocul Universului, într-un loc neatins de răutate, ascuns între vălurile timpului și ale divinului, se întindea Paradisul Elefanților – un loc desăvârșit, în care nu exista durere, iar aerul era încărcat de o liniște sfântă. Câmpurile erau veșnic verzi, mângâiate de o lumină aurie care nu izvora dintr-un soare, ci din însuși esența locului. Fiecare floare părea să fie pictată de o mână divină, iar culorile lor – mai vii decât orice ochi muritor ar putea înțelege – se împleteau armonios cu cântecele păsărilor.

    De ce vă povestesc despre Paradisul Elefanților? Nimic mai simplu! „Nu există nicio făptură printre toate fiarele lumii care să aibă o demonstrație atât de mare a puterii și înțelepciunii lui Dumnezeu Atotputernic ca elefantul.” spunea Edward Topsell. Renumitul scriitor englez parcă intuia adevărul ascuns în afirmația sa. Da, înainte de a ne naște și imediat după ce murim, noi devenim elefanți. Mai micuți, mai mari, mai roz, cu pene, cu fildeși sau cu proteze dentare, în funcție de răutatea sau bunătatea inimii noastre.

    În inima Paradisului Elefanților se afla Pomul Cunoașterii, o minune fără seamăn. Tulpina sa era înaltă, răsucită parcă de mâna timpului, dar netedă, cu scoarță strălucind ca argintul. Crengile sale se întindeau spre cer, iar frunzele, de un verde imposibil de descris, păreau a șopti secretele universului de fiecare dată când erau mângâiate de adierea vântului. Dar ceea ce îl făcea cu adevărat unic erau fructele – mere de aur, cu o lumină proprie, scânteind la fiecare mișcare.

    Fiecare măr purta în el esența Cunoașterii – toate adevărurile ascunse ale cerului și ale pământului, de la începutul timpului până la sfârșitul său. Erau interzise muritorilor, păzite cu strictețe de legile divine, pentru că se spunea că o minte limitată nu ar putea suporta povara adevărului absolut.

    Întrucât Lumina nu ajungea peste tot, în periferiile acestui loc sacru, s-a aciuat un șarpe, o creatură cu ochii ca jarul și solzi ce strălucesc precum noaptea. Acesta nu era un șarpe obișnuit – era o ființă cu o viclenie născută din invidie. Își petrecuse veșnicia târându-se în jurul Pomului, visând la ziua în care va putea să guste și el din Cunoaștere.

    Într-o noapte, când Paradisul dormea sub paza îngerilor, șarpele a observat o breșă în ordine – un moment de neatenție al păzitorilor. Încet, fără să tulbure pacea locului, și-a strecurat trupul în spirală pe trunchiul Pomului. Lumina merelor îi reflecta în ochii perfizi, iar dorința devenea de nestăpânit. Și-a întins colții ascuțiți și, într-un gest rapid, a smuls unul dintre fructe.

    În acea clipă, Paradisul a gemut. Crengile Pomului s-au cutremurat, iar o umbră s-a așternut peste locul care nu cunoscuse niciodată întunericul. Șarpele, triumfător, ajuns în afara Paradisului, a luat fructul Cunoașterii în gură încercând să-l înghită și astfel să asimileze Cunoașterea din el, dar nu a reușit. Când stătea în fața lui era ca un măr normal, când încerca să deschidă gura să-l înghită, mărul creștea în dimensiuni, încât nu reușea nici măcar să apuce o mușcătură cât de mică.

    Dar adevărata tragedie abia începea. Fără mărul care echilibra Cunoașterea și Ignoranța, lumea de afară a fost condamnată să rămână într-o umbră a necunoașterii. Ființele omenești au pierdut legătura cu înțelepciunea supremă, iar întrebările fără răspuns au devenit soarta lor.

    Încă și azi, necunoașterea face ravagii, cel mai recent exemplu fiind alegerile din turul I la prezidențiale. În acest ritm nu vom fi niciodată elefanți! Ar trebui ca eroii noștri să încerce recuperarea Fructului Celest.

----------------------------- THE END --------------------------

Din episoadele viitoare:     „Floricel rămâne fără urmași!”