La jumătatea unui munte aspru și bătrân, acolo unde norii își freacă obrajii de stâncă iar vânturile umblă ca niște duhuri rătăcite, se află o peșteră despre care doar bătrânii druizi mai șoptesc. Nu este un loc la care să ajungi ușor — poteca ce duce într-acolo se strecoară printre pietre colțuroase, mușcate de vreme, și se pierde adesea sub pâlcuri de ferigi întunecate și tufișuri spinoase, de parcă pădurea însăși s-ar strădui să ascundă taina muntelui de ochii nepoftiților.
Soarele atârna greu peste întinderea de semideșert, răspândind o lumină aurie ce vibra în valuri tremurate de căldură. Nisipul, amestecat cu pietriș roșiatic, părea un mozaic nesfârșit, presărat ici-colo cu smocuri de vegetație rezistentă, ce sfida eroic arșița zilei. Tufe spinoase de tamarisc, cunoscute pentru frunzișul lor fin și florile roz pal, câte un pai de iarbă de deșert și câteva petice de pelin sălbatic răsăreau ca niște semne încăpățânate ale vieții.
Vântul adia ușor, purtând mirosul cald al pământului uscat și foșnetul discret al frunzelor rare. Din loc în loc, șopârle sprintene, cu solzi verzui sau cenușii, se strecurau printre pietre, iar câte un gândac negru, cu luciu metalic, își croia drumul cu hărnicie spre cine știe ce ascunziș. Spre nord, două-trei păsări, poate niște stârci rătăciți sau un șorecar de stepă, zburau în cercuri lente, în căutare de pradă, iar urmele fine ale unei vulpi de deșert puteau fi zărite în praful moale, pierzându-se în depărtare.
Se spune că oamenii aleg cu inima, dar inima, când e rănită, nu mai judecă limpede. A fost odată, nu prea departe de lumea noastră, o așezare numită Valea Cuvintelor Puține. În acel loc, cugetarea era privită ca o boală, iar cei care puneau întrebări erau priviți cu suspiciune, ca și cum ar fi avut ceva de ascuns.
Prietenia noastră era ca un foc aprins în fiecare seară răcoroasă. La început, flăcările dansau vesele, mâncându-și cu poftă combustibilul — râsete, discuții fără sfârșit, grija reciprocă. Oxigenul era interesul sincer al fiecăruia pentru celălalt, curiozitatea de a întreba „Cum ești?” și dorința de a asculta răspunsul. Iar căldura venea din gesturile mici, dar esențiale — un mesaj trimis din senin, o îmbrățișare neașteptată, o glumă făcută împreună.
Dar pe măsură ce timpul a trecut, lemnele au început să se împuțineze: conversațiile au devenit rare, întâlnirile mai degrabă obligații decât bucurii. Oxigenul s-a subțiat și el, pentru că interesul — acel suflu vital — nu a mai fost acolo. Fără aer proaspăt, flăcările s-au zbătut, au trosnit stins, apoi au murit. Focul, la fel ca prietenia, nu a avut de ales — s-a stins, nu brusc, ci încet, aproape neauzit.
Degeaba mai aunca cineva un lemn, în cenușa rece, degeaba sufla în cărbunii stinși, degeaba așeza o lumânare aprinsă, căldura părăsise definitiv vatra focului și astfel a venit întunericul și odată cu el orbirea. Chiar dacă eram acolo, nu ne mai vedeam, nu ne mai simțeam.
Poveste tematică pentru copii și oameni mari care știu să asculte.
Era o dimineață senină de primăvară, undeva într-o poiană din Carpați, unde răsăritul părea pictat cu degetele blânde ale unui înger care nu și-a terminat de băut cafeaua. Acolo, un grup pestriț de copii din toate colțurile lumii, toți premianți de olimpiadă în diferite domenii, coborâse dintr-un autobuz, cu steaguri internaționale pictate pe uși și cu numele excursiei scris cu litere jucăușe: „Să înțelegem lumea.”
Se spune că demult, într-o vreme uitată de ceasuri și de ani, când oamenii încă mai vorbeau cu stelele și animalele înțelepte umblau prin zăpezi fără teamă, în nordul îndepărtat al lumii, sus, într-un sătuc ascuns printre munți stâncoși și păduri de brazi, trăia Eostre – o zeiță tânără cu păr de aur crud și ochi de lumină topită.
Ea nu fusese dintotdeauna zeița primăverii. La început, era doar o rază fugară de lumină din inima soarelui, trimisă de zei să păzească echilibrul dintre viață și moarte. Însă, într-un an în care iarna refuzase să plece și gerul înghețase până și cântecul păsărilor, oamenii din acel sătuc aproape că își pierduseră nădejdea.
La poalele mărețului Kilimanjaro, unde norii dansează leneș peste culmile albite de zăpadă și pământul roșu vibrează sub pașii elefanților, se întinde Parcul Național Amboseli. Acolo, într-un colț de lume în care timpul pare că se așază altfel, se află Amboseli Trust for Elephants, un centru de cercetare născut din dragoste, știință și un respect profund pentru cele mai impunătoare creaturi ale savanei.
La poalele unui munte bătrân, cu spinarea învăluită de codri seculari și cu izvoare limpezi coborând în șoapte pe pantele sale, se afla un sătuc mic, uitat parcă de lume și de timp. Niciun drum asfaltat nu-l lega de civilizație, iar semnalul la telefon era un zvon despre care doar cei mai tineri mai vorbeau, pe la marginea gardului. Se numea, simplu și molcom, Satul Verde și trăiau acolo cam 30 de familii, fiecare cu rostul său bine știut, fiecare cu meșteșugul său pe care-l învățase din moși-strămoși.
A fost odată un grup de oameni care se adunau des în același loc, la aceleași mese, cu aceleași râsete și glume care le făceau obrajii să doară de la atâta zâmbit. Trecuseră ani. Fuseseră acolo unii pentru ceilalți în anotimpuri de bucurie, dar și când viața le-a dat de furcă. Își știau replicile, gesturile, privirile. Ajunseseră să recunoască teatrul, alintul, dar și tristețea sau complezența. Erau, cum se spune, o mică familie.
Dar, într-o zi, fără ca cineva să rupă ceva anume, ceva s-a rupt.
Peștera tribului RogoRogo se afla cocoțată sus, pe o stâncă golașă, cu vedere spre o vale vastă, plină de viață, dar și de pericole. Intrarea era o gură căscată în piatră, întunecată ca o rană în trupul muntelui, protejată de bolovani mari și tufișuri dese, ca niște străjeri verzi care ascundeau privirile curioase.
De pe platoul din fața peșterii, privirea cobora abrupt spre o pădure deasă, unde copacii se întindeau ca niște uriași încremeniți, crengile lor acoperite de mușchi și liane groase. Printre trunchiuri se furișau fel de fel de animale.
Soarele dimineții își revărsa razele aurii peste palatul măreț al maharajahului Emil Pratap Singh, situat în inima regatului său prosper. Clădirea, o capodoperă arhitecturală, avea cupole impunătoare din marmură albă, încrustate cu pietre prețioase ce reflectau lumina soarelui ca un caleidoscop de culori divine.
Ziua începea devreme, odată cu primul sunet al trompetelor sacre suflate de preoți, chemând palatul la rugăciunea matinală. În grădina interioară, unde florile de iasomie și trandafirii sălbatici umpleau aerul cu un parfum îmbătător, brahmanii recitau mantre vechi, oferind ofrande în templele sculptate ale palatului. Maharajahul își începea ziua cu o baie rituală în apa sfințită, urmată de un moment de meditație pe terasa cu vedere spre râul sacru ce străbătea capitala regatului.
