Can you heare me?

Intrarea în căsuța lor se ivea din coasta dealului ca o amintire veche, rotundă și primitoare, cu o ușă circulară vopsită într-un verde profund, lucios ca frunza de stejar după ploaie. Clanța din alamă, caldă la atingere, strălucea discret, iar deasupra ei, o ghirlandă de flori sălbatice atârna leneș, legănată de vântul blând al dimineții. Ferestrele rotunde, cu rame de lemn lăcuit, erau împărțite în mici ochiuri de sticlă care prindeau lumina soarelui și o răspândeau înăuntru ca pe o binecuvântare tăcută. Avantajul unui astfel de cămin, săpat în malul dealului, era că nimeni nu știa ce este dincolo de ușă, câte camere, câți locuitori, câte sticle.

În interior, aerul era plăcut și constant, nici prea rece, nici prea cald, pământul, bun păstrător al echilibrului, își făcea datoria. Pereții curbați erau îmbrăcați în lambriuri din lemn de cireș, iar podeaua, din piatră netezită, era acoperită cu covoare groase, țesute în nuanțe de auriu, ruginiu și verdele mușchilor de copac. Mobilierul, scund și robust, părea crescut din însăși casa: mese solide, rafturi pline cu cărți vechi, borcane cu mirodenii, ceasuri care ticăiau rar, ca și cum timpul avea aici altă răbdare.
Lămpile cu abajururi de sticlă mată răspândeau o lumină caldă, de miere, iar focul din vatră trosnea domol, mirosind a lemn uscat și a ceai proaspăt. Pe cârlige de fier forjat atârnau pelerine, pălării și umbrele, semn că locuitorii erau mereu pregătiți pentru drum.
O astfel de casă nu era doar frumoasă, ci și nespus de practică. Îngropată în deal, ea oferea protecție naturală împotriva vânturilor aspre și a arșiței verii, păstrând o temperatură stabilă fără efort. Zidurile de pământ izolau sunetele lumii grăbite, iar liniștea devenea un bun de preț. Spre deosebire de casele obișnuite, ridicate în grabă spre cer, această locuință îmbrățișa pământul, trăind în ritmul lui, economisind resurse și oferind un sentiment profund de siguranță și apartenență.
Ideea construirii unei asemenea case nu aparținea nimănui în mod special și, tocmai de aceea, aparținea tuturor. Se născuse într-o seară domoală, când dealurile se cufundau în umbre moi, iar în aer plutea mirosul de semințe de dovleac bine prăjite de Mimi și vinul fiert, îmbogățit cu scorțișoară și cuișoare de Dana. Focul ardea încet, iar paharele aburinde erau ținute în mâini cu un soi de respect tăcut, ca și cum fiecare înghițitură cerea răgaz.
Discuția curgea firesc, fără grabă. Lordul Mirea vorbea despre siguranță, despre cât de liniștitor este să știi că zidurile de pământ te apără de furtuni, de zgomote și de priviri nedorite. Floricel adăuga că un asemenea adăpost nu se clatină ușor în fața vremurilor schimbătoare, căldura rămânând constantă, iar frigul iernii fiind ținut la distanță de însăși greutatea dealului. Fiecare argument era întâmpinat cu o aprobare calmă și cu sunetul semințelor crăpând între dinți.
Mimi a vorbit apoi despre confort, nu ca lux ostentativ, ci ca stare de bine. Despre liniștea pe care o aduce o casă care respiră odată cu pământul, despre somnul adânc pe care îl oferă tăcerea groasă a solului și despre bucuria lucrurilor simple: o masă solidă, un foc mereu gata, un colț doar al tău. Vinul fiert încălzea nu doar trupurile, ci și gândurile, legând ideile într-un tot coerent.
În cele din urmă, Dana a rostit cu voce joasă termenul care le cuprindea pe toate: intimitate. Nu izolare, ci retragere firească din tumult. O casă care nu se impune în peisaj, ci se lasă îmbrățișată de el. O locuință unde ușa rotundă se închide nu ca o barieră, ci ca o promisiune de pace.
Când seara s-a stins și jarul a rămas doar o dâră roșiatică, nimeni nu a simțit nevoia unei concluzii. Decizia fusese deja luată, fără vot și fără grabă. Casa din pământ nu era doar o construcție, ci un acord tăcut între oameni, foc și deal, o alegere pentru siguranță, confort și intimitate, așa cum se cuvine lucrurilor menite să dureze. 
Și pentru că eroii noștri nu se opreau la cuvânt ci treceau iute la fapte, nu a durat mult și noul cămin a fost gata. Soluții moderne cu aspect vintage, utilități, spațiu, dar cel mai important, intimitate. Fiecare avea cămăruța lui, spațioasă și dotată cu tot ce trebuie, bine aerisită și încălzită, o cameră de zi luminată natural cu un sistem de oglinzi proiectat de Lordul Mirea, două camere cu dublă utilitate, una pe stil vechi, cu bibliotecă, tablouri, un pian și șemineu, alta mai modernă, cu calculatoare și smartTv. Mai aveau camera de activități sportive, camera de SPA, un adevărat paradis. E drept, fiecare dintre ei merita pe deplin acest răsfăț, acum că s-au pensionat de la travian și au primit înapoi 69% din tot goldul consumat și arginții de la licitații rămas nefolosit.

Saya fusese odinioară un camarad de nădejde, o ființă blândă și îngăduitoare, care te lovea doar cu vorbe, când nervii depășeau parametrii de siguranță. Plecarea ei în Africa fusese o chemare lăuntrică, o căutare, o rătăcire după sensuri vechi, dar acolo, sub un cer străin și un pământ arzător, soarta îi întorsese spatele. Fără voia ei, fusese schimbată. Mai întâi vampir, cu setea aceea rece care nu se stinge niciodată, apoi troll, cu trup greu și mintea zăpăcită, prinsă între stânci și întuneric. În cele din urmă, printr-un ritual străvechi, pe care nici ea nu l-a înțeles pe deplin, fusese recompusă cu „2 gold instant”, cum aveau să spună legendele mai târziu, și legată din nou de magie, devenind vrăjitoare.
Dar ceva se frânsese pe drum. Fiecare transformare îi luase câte o fărâmă din lumină și o lăsase cu margini ascuțite în suflet. Când s-a întors pe continent, pașii ei nu mai cunoșteau odihna. Ziua mergea sub soarele palid, noaptea sub stele reci, întrebând vântul, drumurile și copacii de vechii ei prieteni. Le rostea numele ca pe niște descântece, sperând că ecoul îi va răspunde.
Așa a ajuns, într-un târziu, la dealul tăcut. Căsuța era acolo, ascunsă în pământ, aproape invizibilă pentru ochii grăbiți. Ușa rotundă, verde, părea adormită. Saya a bătut. La început politicos, apoi cu nerăbdare, apoi cu disperare. Orele au trecut, iar lemnul nu a scos niciun sunet. A revenit a doua zi. Și a treia. A bătut până când degetele i s-au înroșit, până când magia din ea a fremătat neliniștită.
Înăuntru, pământul își făcea datoria prea bine. Zidurile groase înghițeau sunetele, focul trosnea liniștit, iar cei din casă nu auzeau nimic. Nici pașii ei, nici chemarea, nici furia care începea să se adune ca o umbră vie. Pentru Saya, tăcerea nu mai era o simplă absență de răspuns, devenea o insultă, o dovadă că fusese uitată.
În fața ușii rotunde, s-a prăbușit în genunchi. Oboseala îi atârna pe umeri ca o mantie udă, iar disperarea îi tremura în respirație. Nervii i-au năvălit dintr-odată, iar ura a început să crească în ea precum spuma laptelui pus la fiert, încet la început, apoi amenințând să dea pe dinafară. Fruntea i s-a înnegurat ca o furtună sălbatică peste savană, iar ochii ei, cândva blânzi și curioși scânteiau acum, brăzdați de fulgere reci.
Cu un gest scurt, a aprins focul. Nu un foc mare, ci unul controlat, așezat într-un cerc desenat direct pe pământ, cu vârful bocancilor, totuși la o oarecare distanță de rogojina de la intrare. Flăcările pâlpâiau ciudat, parcă nesigure dacă să se supună sau nu. Saya a început ritualul vechi, învățat în jungla africană, de la șamani care râdeau sinistru mai mult decât vorbeau și care spuneau că magia adevărată se ascunde în improvizații și practici voit greșite.
Din lada ei a scos întâi desaga hoțului, plin cu bandaje de 25. A aruncat-o în foc, murmurând cuvinte care semănau mai mult cu calcule de producție, de pe vremea când lucra în UK, decât cu descântecele. A urmat o bucată de lut ars, pe care era desenată o primărie romană, level 10, ciobită la colț, simbol al răbdării și al așteptării nesfârșite. 
A presărat apoi câteva boabe de grâu culese de pe un crop de 18. A adăugat o hartă mică mototolită, cu drumuri și sate desenate strâmb, un steag minuscul de alianță, o cizmă veche de iscoadă și o pană ridicol de colorată, furată de la un papagal natar. Pentru echilibru, a pus și un clopoțel de bicicletă, găsit cine știe unde, care a sunat vesel, complet nepotrivit cu furia ei.
Focul a început să ardă mai uniform, ca și cum ar fi înțeles ironia ritualului. Saya a ridicat mâinile, iar umbrele obiectelor s-au alungit, proiectate pe ușa verde. Murmurul ei a devenit mai adânc, mai aspru, iar aerul s-a îngroșat de așteptare. Nu era magie neagră, nici lumină, era o magie strâmbă, născută din frustrare, dor și drumuri prea lungi.
Când ritualul a fost aproape încheiat, Saya s-a ridicat. Privirea i s-a oprit asupra ușii care nu se deschisese pentru ea, asupra rogojini pe care ar fi trebuit să o aștepte Floricel. Cu o voce crudă, tăioasă, dar limpede ca metalul lovit, a slobo­zit blestemul, ca pe o ultimă bătaie în ușă, zguduind pământul:
„Lungi-vi-s-ar urechile, ca să auziți!”
Focul s-a stins brusc. Liniștea a căzut grea. Iar pământul, pentru prima oară, a părut că ascultă.

Scoși brusc din firescul zilei, eroii noștri s-au adunat în camera de zi, strânși unii lângă alții, cu inimile bătând prea tare pentru un spațiu atât de mic. Doar că oglinda de pe perete și privirile pe care le schimbau uimiți le spunea un adevăr de necrezut: nu mai erau ei.

Dana se clătina ușor pe picioare masive, cu o trompă care se mișca neascultătoare și cu urechi uriașe, larg desfăcute, care prindeau până și foșnetul jarului din vatră. Mimi sărea dintr-un colț în altul, cu mustăți fine și urechi lungi de iepuraș, tresărind la fiecare sunet. Floricel, devenit măgar, își mișca stângaci copitele, iar un „ii-ha” necontrolat îi scăpă din gât, spre propria lui groază.
Uimirea plutea în aer, groasă și inexplicabilă. Se priveau unii pe alții, izbucnind când în râs, când în exclamații speriate. Era ceva profund amuzant în felul în care încercau să-și păstreze demnitatea, și totuși, teama nu lipsea. Fiecare ureche uriașă, fiecare bot sau copită aducea cu sine o neliniște: dacă aveau să rămână așa?

În timp ce încercau să găsească o explicație: mahmureală, halucinații sau o glumă cosmică prost plasată, în cameră s-a auzit un foșnet lent. Dintr-un colț a apărut un melc, lăsând o dâră lucioasă pe podea. Iar imediat după el, ca și cum ar fi fost chemată de însăși logica întâmplării, a intrat Saya. De data aceasta, era din nou ea însăși: nici vampir, nici troll, nici umbră, ci Saya cea dintâi, cu privirea limpede și obosită.
Le-a vorbit fără ocol, explicând drumul ei, bătăile neauzite în ușă, focul, ritualul strâmb și blestemul rostit din furie. Fiecare cuvânt se lega de următorul, iar transformările lor căpătau în mod ciudat, sens. Totul părea logic în propria lui nebunie. Totul, mai puțin melcul.
Acesta s-a oprit în mijlocul camerei și, cu o voce calmă, a început să explice. El era Lordul Mirea. Spuse că avusese o presimțire. Că, la un moment dat, auzise vag niște bătăi în ușă, ca prin vis sau ca prin pereți prea groși. Le ignorase, convins că erau doar închipuiri, ecouri fără importanță. Abia într-un târziu se dusese la ușă și privise pe vizor. Exact atunci, a spus el, Saya slobozea blestemul.
De aceea, lui nu îi crescuseră urechile, căci el auzise, ci ochii, bulbucați, ieșiți din cap, capabili să vadă totul dintr-o privire, dar prea târziu. În cameră s-a lăsat o tăcere stranie, urmată de un râs mai mult formal, ironic. Era clar acum: blestemul funcționase impecabil. 
Ce era de făcut, Saya nu mai avea puteri, Dana se mișca greu, lovindu-se de fiecare prag, toc de ușă sau lustră, Mimi tremura într-un colț, ronțăind un morcov, mai mult de frică decât de foame, Floricel încerca să nu calce melcul din greșeală, lovind cu coada din neatenție o vază veche și prețioasă. Chiar dacă era iepuraș, tigaia lui Mimi tot a netezit părul din capul măgarului Floricel, făcându-i un ditamai cucuiul, de ziceai că-i inorog.

Marea problemă în schimb, este că nu mai am inspirație să termin povestea, așa că, Mimi, poftă mare la morcovi, Dana cred că ai face bine să ieși din casă, să scapi de cucuie, Lord Mirea, știu că e mare distanța, dar și așa cu casa la purtător și ochii cu vedere 360 grade, caută un ascunziș. Nu știu, poate găsiți voi o încheiere, eu o să profit de ocazie și o să trec la regim vegetarian, să mai slăbesc nițel, că nu e normal ca măgarul să cântărească mai mult decât elefantul.