Taina furnicilor

La marginea  nordică a unei păduri de mesteceni, acolo unde trunchiurile albe, brăzdate de dungi cenușii, păreau niște coloane subțiri ce susțin cerul, se afla un mușuroi de furnici, clădit cu migală, asemeni unei cetăți în miniatură. Lumina dimineții, printre frunzele verzi-argintii, cădea peste el în pete aurii, iar pământul brun-roșiatic, amestecat cu frunze uscate și firicele de iarbă, capătă nuanțe calde, ca o imensă țesătură lucrată cu migală.

Să fie clar, mușuroiul nu este doar o movilă de pământ. Dacă privești atent, el pare o construcție vie, străbătută de mișcare continuă. La suprafață, furnicile se zăresc ca niște puncte negre lucioase, traversând în grabă versanții, purtând în mandibule firimituri, semințe sau fragmente de frunze. Sub lumina soarelui, trupurile lor reflectă lumina, iar întregul mușuroi pare că fremătă, asemenea unei inimi care bate neobosit.

În interior, viața este organizată și tainică. Tuneluri înguste se ramifică în toate direcțiile, formând galerii și încăperi ascunse. Acolo domnește un întuneric blând, răcoros, unde ouăle sunt îngrijite cu atenție, iar larvele sunt hrănite și mutate cu grijă, după nevoile coloniei. Fiecare furnică își cunoaște rostul, iar disciplina lor tăcută dă impresia unei armonii perfecte. În adânc, nu pătrund vântul, nici ploaia, nici foșnetul frunzelor, doar vibrația discretă a muncii neîntrerupte.

În exterior, însă, lumea este largă și imprevizibilă. Printre mesteceni, vântul adie ușor, făcând frunzele să șuiere lin, ca o șoaptă continuă. Iarba crudă sclipește în verde intens, presărată pe alocuri cu flori galbene și albastre. Umbrele se mișcă odată cu norii, iar uneori o pasăre coboară în zbor scurt, tulburând pentru o clipă liniștea. Aici, furnicile se confruntă cu obstacole, cu picături grele de ploaie ce cad ca niște sfere de cristal sau cu pașii grăbiți ai vreunui animăluț ce caută hrana sau fuge să-și salveze viața.

Contrastul dintre interior și exterior este asemenea diferenței dintre adăpost și aventură. În mușuroi, domnește siguranța, ordinea și continuitatea; afară, natura își schimbă mereu chipul, oferind atât hrană, cât și primejdii. Și totuși, cele două lumi sunt legate printr-un flux necontenit: furnicile ies și intră fără încetare, purtând cu ele fragmente din pădure, transformând haosul exterior într-o rânduială interioară.

În adâncul mușuroiului, acolo unde lumina nu pătrunde niciodată, furnicile muncesc într-o rânduială desăvârșită. Deși întunericul este deplin, ele nu se lovesc unele de altele și nu rătăcesc drumul. Se ating ușor cu antenele, schimbând informații nevăzute, ca și cum ar purta conversații tăcute, pline de înțeles. Fiecare mișcare este precisă, fiecare pas are un scop.

În galeriile înguste, unele cară provizii, altele îngrijesc larvele, iar altele consolidează pereții cu bucățele fine de pământ umed. Niciuna nu pare obosită, niciuna nu se oprește fără motiv. Ele înaintează în șiruri ordonate, urmând urmele fine de substanțe lăsate pe traseu, asemenea unor fire invizibile care le leagă și le călăuzesc.

Dar puțini știu că taina adevărată a mușuroiului nu stă doar în hărnicia furnicilor, nici în ordinea lor desăvârșită, ci într-o ființă aparte, cunoscută doar în lumea lor: Mimirnica.

Se spune că orice mușuroi ajuns la deplinătatea lui, atunci când galeriile sunt trainice, proviziile îndestulătoare, iar colonia suficient de numeroasă pentru a-și purta singură de grijă, dă naștere, în chip tainic, unei Mimirnici. Ea nu este mai mare decât celelalte, nici mai impunătoare la vedere, dar poartă în sine un rost special, o chemare pe care o simte ca pe o vibrație caldă în adâncul trupului.

În ziua în care se naște, furnicile par să știe. Se adună în jurul ei, o ating cu antenele, iar un cerc viu se formează, ca o procesiune. Mimirnica își alege apoi o mică echipă, cele mai curajoase și mai neobosite dintre ele și, într-o dimineață limpede, părăsesc mușuroiul-mamă, pornind prin iarba înaltă și printre rădăcinile mestecenilor, pe cărările bătătorite de suratele lor în căutarea hranei, sau în explorare, în căutarea unui loc potrivit pentru o nouă cetate subpământeană.

Drumul nu este ușor. Soarele arde, vântul răstoarnă firele de iarbă ca niște valuri uriașe, iar umbrele păsărilor trec amenințător peste ele. Dar Mimirnica nu se oprește. Ea simte pământul altfel decât toate celelalte. Îl atinge, îl cercetează, îi ascultă tăcerea. Când găsește locul potrivit, un petic de sol afânat, încălzit de lumină și ferit de ape repezi, se oprește brusc. Acolo va prinde viață un nou început.

Săpăturile încep fără întârziere. Mimirnica sapă în fruntea echipei, iar celelalte îi urmează mișcările. Și atunci se petrece minunea, necunoscută oamenilor. În timp ce muncește, din trupul ei se ivește o transpirație fină, strălucitoare. Când picăturile ating pământul, acesta capătă o nuanță ușor sidefie, ca și cum ar fi atins de o pulbere de fosfor. Substanța se strecoară în pereții galeriilor și, asemenea unei comori ascunse, transmit dar și păstrează lumina soarelui.

Zile întregi, chiar și atunci când norii acoperă cerul și pădurea se cufundă într-o umbră cenușie, în mușuroi domnește o lumină blândă, caldă, ca o seară romatică. Pereții par să respire o strălucire discretă, iar tunelurile nu mai sunt cuprinse de întuneric deplin. Este semnul că Mimirnica a trecut pe acolo, că fiecare cotlon a fost atins de darul ei.

Mimirnica Marcela și echipa ei se apropiau de finalizarea mușuroiului de la marginea pădurii de mesteceni. Galeriile erau aproape gata, încăperile bine conturate, iar pereții păstrau deja lumina caldă adunată în zilele senine.

Într-o dimineață răcoroasă, după o noapte istovitoare în care reparase una dintre galeriile principale, acolo unde pământul se surpase și nu mai pătrundeau nici aerul, nici lumina, Marcela a ieșit la suprafață. Salvase colonia de la un viitor întunecat, întărind pereții și presărând peste ei strălucirea tainică izvorâtă din propria ei trudă.

S-a oprit în vârful mușuroiului, privind lumea din jur. Roua dimineții sclipea pe firele de iarbă ca mărgelele de cristal, iar mestecenii își legănau frunzele verzi-argintii în bătaia unui vânt blând. Cerul avea culoarea petalelor de Nu mă uita, iar soarele abia răsărit trimitea raze timide peste cetatea de pământ.

Pentru o clipă, Marcela a rămas nemișcată. Sub ea, în adânc, galeriile respirau din nou. Aerul circula ușor, iar lumina păstrată în pereți licărea discret, asemenea unei promisiuni împlinite. Furnicile din echipă urcau și coborau în șiruri ordonate, ducând ultimele firimituri, netezind ultimele colțuri.

Dar momentul de liniște și relaxare atât de dorit și așteptat a fost întrerupt. Pentru prima dată în viața ei, Mimi auzi trilul unui greier. Nu era un cântec vesel, cum mai răsuna vara prin iarba crudă, ci unul prelung, cu tremur în el, de parcă fiecare notă ar fi fost stoarsă dintr-o inimă frântă.

În vârful unui fir de păiuș, cu aripile ușor plecate, cânta greieruțul  Floricel.

Mimi se apropie cu pași mărunți și spuse, cu glas domol:

- Uăi greierașule, da’ tare cu foc mai cânți. Ce-i cu negativismul ăsta? Ai băut ceai de ciorapi.

Floricel oftă adânc, își potrivi mustățile și răspunse:

- Of, furnică dragă, da’ ce știi mata ce-i în sufletu’ meu? Cânt că n-am încotro. Dacă nu cânt, mă năpădiesc lacrimile și-mi ruginesc aripile.

- Ei, d-apoi ce ți s-o întâmplat așa de strașnic? întrebă Mimi, așezându-se cuminte pe o pietricică.

- Dragostea, maică! Dragostea m-o prăpădit! Eu, Floricel, fecior cinstit din neam de greieri lăutari, m-am îndrăgostit de greieruța Saya. Frumoasă de-ți lua auzul! Când freca ea aripa de piciorușe, parcă răsărea luna mai devreme.

Mimi clipi des.

- Și? Nu ți-o fost cu noroc?

- Noroc? Ei, aș! După ce m-a ținut o grămadă pe rogojină m-o lăsat baltă, că cică-s prea visător și n-am „plan de iarnă”. O zis că-i trebuie greier gospodar, cu provizii, nu unul care cântă la stele! Și s-o dus cu unu’ care știe a număra firimiturile până la trei fără să greșească!

Mimi își ascunse un zâmbet.

- Apoi, măi băiete, fiecare cu socoteala lui.

Floricel dădu din cap teatral.

- Da’ stai să vezi ce-am făcut eu! De necaz, m-am dus la un cuc. M-am pus în fața lui și-am strigat: „Hai, bă, să ne batem! Să se termine odată povestea!”

- Vai de mine! făcu Mimi. Și cucu’ ce-o zis?

- Ce să zică? S-o uitat lung la mine și-o început a râde: „Da’ tu nici măcar nu ești pe meniul meu, măi nebunaticule!” Și când să mă ia totuși în cioc, numa’ ce aud un tropot mare.

- Tropot? Aici, la marginea pădurii?

- Da’ cum! Un elefant, cât un deal de mare! O apărut de nicăieri. O suflat o dată pe trompă și m-o azvârlit direct în tufa de trifoi. Apoi s-o dus legănându-se, de parcă era la plimbare.

Mimi rămase o clipă pe gânduri.

- Și tu ai scăpat teafăr?

- Teafăr, da’ cu inima zob! Acuma cânt și eu, de necaz. Poate m-o auzi Saya și s-o înduioșa. Da’ tare mi-i că și dacă m-o auzi, tot la greieru’ cu hambar plin s-o întoarce și eu rămân să mă bat iar cu cucu.

Mimi își netezi antenele și rosti blând:

- Măi Floricele, lumea-i mare și iarba-i deasă. Poate că ți-i rânduită altă inimă care să-ți asculte cântarea.

Greierul o privi cu ochii mari.

- Da’ mata cine ești de grăiești așa cu tâlc? Că nu pari nici din neamu’ greieresc, nici din cel de cosași.

Mimi zâmbi ușor.

- Eu? O călătoare. Îmi văd de treabă și de rostul meu. Atâta-i tot.

Secretul ei rămase neatins, ascuns adânc, precum lumina din galeriile mușuroiului.

Floricel își drese glasul, mai vesel parcă.

- Apoi, dacă tot m-o salvat elefantu’ și nu m-o halit cucu’, poate că n-o fi gata povestea mea. Poate mai cânt o vară.

- Cântă, măi Floricele, zise Mimi, pregătindu-se să coboare spre mușuroi. Cântă, că cine știe? Poate dragostea nu vine la cel cu hambaru’ plin, ci la cel cu inima deschisă.

Și în timp ce soarele urca peste mesteceni, trilul greierului nu mai suna doar a jale, ci și a un strop de nădejde. Părăsit de Mimi care s-a întors în mușuroiul ei, ignorat de elefant, preocupat de plimbări și muguri fragezi, spera totuși că pe undeva în lumea asta era o greieriță pentru inima lui.