Stăonegi

Peștera tribului RogoRogo  se afla cocoțată sus, pe o stâncă golașă, cu vedere spre o vale vastă, plină de viață, dar și de pericole. Intrarea era o gură căscată în piatră, întunecată ca o rană în trupul muntelui, protejată de bolovani mari și tufișuri dese, ca niște străjeri verzi care ascundeau privirile curioase. 

De pe platoul din fața peșterii, privirea cobora abrupt spre o pădure deasă, unde copacii se întindeau ca niște uriași încremeniți, crengile lor acoperite de mușchi și liane groase. Printre trunchiuri se furișau fel de fel de animale.

Swayamvar sau Norocul Șeicului

Soarele dimineții își revărsa razele aurii peste palatul măreț al maharajahului Emil Pratap Singh, situat în inima regatului său prosper. Clădirea, o capodoperă arhitecturală, avea cupole impunătoare din marmură albă, încrustate cu pietre prețioase ce reflectau lumina soarelui ca un caleidoscop de culori divine.

Ziua începea devreme, odată cu primul sunet al trompetelor sacre suflate de preoți, chemând palatul la rugăciunea matinală. În grădina interioară, unde florile de iasomie și trandafirii sălbatici umpleau aerul cu un parfum îmbătător, brahmanii recitau mantre vechi, oferind ofrande în templele sculptate ale palatului. Maharajahul își începea ziua cu o baie rituală în apa sfințită, urmată de un moment de meditație pe terasa cu vedere spre râul sacru ce străbătea capitala regatului.

Surorile Sisters

Denisa, dulce ca o floare, cu pas ușor, ca un fuior,

Visând la lumi strălucitoare și basme, pline de amor. 

Bianca-i vântul ce aleargă, prin munți și codrii seculari, 

În ochii ei furtuna râde, iar glasul ei, cânt de canari. 

Denisa poartă rochii fine, cu flori în părul dezlegat, 

Bianca urcă pe coline, cu pasul ager, neînfricat.

În timp ce una-i ca o rază, ce mângâie cu dor ascuns, 

Cealaltă e un foc ce arde, cu spirit viu și nepătruns. 

Eminescu

Sub măști de cuvinte, cu glasuri stridente,
Se cred mândre genii și urlă-n zadar,
Căci dorul de stele, din versuri absente,
Nu-ncape în creierul lor de samsar literar.

E fadă lumină, doar umbră-ncolțește,
Licoarea-i amară, cu gust de petrol
Degeaba-n cerneală doar chipuri cioplește,
În versul lor moale, nu-i suflet, e gol. 

Zâmbește Dănuța

Dănuța visează un cer de mătase,
Unde doar pisicile zburdă prin stele,
Iar toți elefanții, în haine de gală,
Aplaudă sobru privind către ele.

Cărbuni stinși

Pe țărmul vremii, obosit de șoapte,
Mă las purtat de vântul unui gând,
Căci mâna-mi slabă nu mai poate-aprinde
Cărbunii morți din focul muribund.

Vrăjitorii natari

    La poalele impunătorilor Munți Pufoși, unde vârfurile ascund tainele vremurilor de demult, se află un cătun mic, dar plin de viață. Casele, construite din piatră albicioasă și lemn bătrân, sunt presărate de-a lungul unui pârâu limpede ce susură blând, ca un cântec vechi pe care doar cei de aici îl mai știu. Aici trăiesc oameni simpli, gospodari harnici, care își încep diminețile în dangătul clopotelor templului Shaolin și cu aroma dulce a pâinii abia scoase din cuptor.

Maleficenta Saya

(Aceasta este o poveste, rodul ficțiunii și a imaginației autorului. Orice asemănare cu persoane din realitate este întâmplătoare)

    Dincolo de hotarele realității cunoscute, există un tărâm ascuns privirii noastre, a muritorilor – Valea Umbrelor Strălucitoare. Acolo, soarele nu apune niciodată, dar nici nu răsare; cerul este acoperit de o lumină difuză, caldă și nemișcată, ca o amintire a unei dimineți care nu se mai termină și a unui apus fermecător, plin de pace și liniște. Aerul miroase a iasomie și a ploaie, iar vântul adie mereu blând, purtând șoaptele miliardelor de ființe ce viețuiesc în perfectă armonie și echilibru.

Războiul extinsei restrânse

Pe versantul abrupt al Muntelui Umbrelor, ascuns printre cețuri albăstrui și păduri străvechi de brazi, se ridica maiestuos Castelul Vardrak. Zidurile sale masive de piatră neagră, sculptate parcă din însăși inima muntelui, păreau să sfideze vremea și vremurile, purtând ecoul bătăliilor de demult și al legendelor pierdute.
Priveliștea ce se desfășura de pe metereze era de-a dreptul fermecătoare. Departe, dincolo de crestele munților, se zăreau văi adânci îmbrăcate în smaraldul pădurilor nesfârșite, iar râul Argis, cu apele sale limpezi și vijelioase, șerpuia precum un dragon adormit, tăind drumuri printre stânci. La apus, razele soarelui mângâiau turnurile ascuțite ale castelului, îmbrăcându-le într-o aură aurie, aproape supranaturală.

Scufița albastră

 La marginea unui codru bătrân, unde stejarii își întindeau ramurile ca niște brațe noduroase și mestecenii își plângeau frunzele-n vânt, se afla o căsuță mică, cu acoperiș de paie și ferestre rotunde ca niște ochi ce priveau curioase spre lume. Părea desprinsă dintr-o poveste veche, cu pereții săi din bârne groase, mângâiați de mușchi verzui, și ușa scundă, vopsită în albastru pal, ca cerul dimineții după ploaie.

Plimăvala

    Primii zori ai primăverii îmbrățișau parcul cu o lumină caldă, strecurată printre ramurile înmugurite ale pomilor. Sonya pășea cu pași mici și curioși pe aleile pietruite, explorând minunile trezirii la viață a naturii. Mânuțele ei firave se întindeau către florile delicate care împodobeau fiecare colț al parcului ca niște nestemate vii.

    Lângă intrare, magnoliile își desfăceau petalele mari, alb-rozalii, ca niște cupe pline cu lumină. Sonya se opri în fața lor, fascinată de mirosul dulce ce plutea în aer. Mai încolo, un rând de cireși japonezi înfloriți își scuturau petalele roz ca o ninsoare blândă, așternând un covor moale pe alee.

Nu mai da cu catapulta

 

We are not alone ...

    În umbra muntelui, la marginea unei păduri dese, ascunsă privirilor curioase, se afla unitatea militară – o fortăreață tăcută, în care rutina și disciplina se amestecau cu liniștea apăsătoare a locului. Dincolo de zidurile sale gri, într-un colț uitat de lume, o clădire scundă, cu tencuiala scorojită și ferestrele mici, cu geamuri aburite, adăpostea morga.

    Aerul era greu, îmbibat cu mirosul vag de substanțe chimice și umezeală. În interior, lumina palidă a neoanelor clipocind slab sporea senzația de loc suspendat între viață și moarte. Pe pereții scorojiți, umbrele dansau straniu, proiectate de corpurile metalice reci, aliniate ca niște tăblii de mormânt.

Flamura

  Soarele dogoritor al amiezii scălda în aur vastitatea nesfârșită a stepei africane. Iarba înaltă, uscată de căldură, se unduia în bătaia vântului, iar ici și colo, acacia își întindea ramurile răsfirate, oferind puțină umbră războinicilor adunați. Grupuri de antilope se zăreau la orizont, iar un vultur survola cerul, căutând prada ascunsă printre tufișurile rare. În mijlocul acestui peisaj, tabăra luptătorilor era bine organizată: corturile erau așezate în cerc, iar în mijloc, un trunchi de baobab căzut servea drept masă de consiliu. Misiunea lor nu era una de război, ci de pregătire – exercițiile tactice care urmau să îi transforme într-o forță de neoprit.

2222

  Soarele abia se ridicase peste Nil, iar palatul de alabastru al faraonului Ptolemeu al V-lea sclipea sub razele dimineții. În aer plutea parfumul fin al uleiurilor de lotus și al tămâii arse, semne ale ritualurilor matinale. Într-un colț al curții interioare, fântânile din marmură cântau cu susur lin, iar păunii, treziți odată cu zorii, își desfășurau penele multicolore, plimbându-se agale pe dalele de piatră.

În apartamentele regale, Ptolemeu al V-lea își începuse deja ziua. Se trezise cu gândul la stele, așa cum o făcea adesea. Îmbrăcat într-o tunică ușoară din in alb, împodobită cu fire de aur, faraonul pășea spre terasa sa privată, unde scribul său de încredere îl aștepta deja cu tăblițele cerate și hărțile cerești.