Borcana

Știi, stând pe rogojină, am început să mă gândesc serios la cum ar trebui să depozităm corect borcanele de gem. Am citit pe undeva că, dacă le ții cu capacul în jos, conținutul rămâne mai bine etanșat. Dar, sincer, cine mai are timp să le întoarcă de fiecare dată? În fine, asta mi-a amintit că n-am mai făcut ordine în debara de câteva luni. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-a întâmplat cu amvelopele de vară. Cred că sunt ascunse după cutiile de la frigiderul nou... Sau poate pe raftul de sus.

Dana cu trei iezi

În plai de poveste, sub dealu’ cu fagi,
Trăiește Dănuța, cu tot cu-ai ei dragi.
Ea ține-n ogradă, nu vaci, nu viței,
Ci trei elefanți, cât tancu de grei!
 

Mimi, principessa gastronomica

În „tua cucina”, arome plutesc,
Un dans de „sapori”, un cântec divin,
Pe masa ta, „il mondo” se oglindește,
O artă-n platouri, cu farmec deplin.

Declarațiune de amorezeală, emoționant naturist

În ochii tăi, un „infinite glow”,
Un cer albastru ce-n suflet mă cheamă,
Ești steaua ce străluce pe-al meu „shadow”,
Și cântec suav ce-n vis mă îndeamnă. 

Prăpădel și Zăpăcica

 Prăpădel și Zăpăcica erau două figuri nelipsite din majoritatea serverelor de travian. De fiecare dată când se organiza ceva, fie că erau calificări, rox sau finală, ei doi erau echipă. Sau cel puțin așa părea.
— Hai, Zăpăcico, să începem deja! Dacă nu te miști mai repede, o să prindem pensie înainte să fondăm! zise Prăpădel, încrucișându-și brațele.

Paradisul pierdut - cursa pentru înțelepciune

    Exact în mijlocul Universului, într-un loc neatins de răutate, ascuns între vălurile timpului și ale divinului, se întindea Paradisul Elefanților – un loc desăvârșit, în care nu exista durere, iar aerul era încărcat de o liniște sfântă. Câmpurile erau veșnic verzi, mângâiate de o lumină aurie care nu izvora dintr-un soare, ci din însuși esența locului. Fiecare floare părea să fie pictată de o mână divină, iar culorile lor – mai vii decât orice ochi muritor ar putea înțelege – se împleteau armonios cu cântecele păsărilor.

105

    Era o dimineață devreme în tabără, iar aerul proaspăt și răcoros al savanei se simțea pe piele, în timp ce soarele începea să răsară la orizont, umplând cerul cu nuanțe de portocaliu și roz. În jurul taberei, natura se trezea încet la viață. Sunetele pădurii erau din ce în ce mai clare: ciripitul păsărilor, foșnetul ierbii sub pașii animalelor mari, și, din când în când, un urlet îndepărtat al unui leu sau un murmur al elefanților.

LEGĂTURA

    Cu siguranță astăzi nu am să vă povestesc despre legătura pe care o ai într-o gară, nod feroviar, nici despre o legătură de mărar verde. Legătura de astăzi este în legătură cu o relație veche, profundă, bine închegată între două ființe, cum rar există concomitent. 

    Într-o lume scăldată în lumina lunii și cuprinsă de umbrele munților înalți, se povestește despre Mia, o tânără războinică de o vitejie rar întâlnită. Mia era liderul unui mic grup de luptători, moldoveni, cum li se spunea în acele vremuri, care apărau satele din vale de creaturile întunericului, fiare care se strecurau din adâncurile unei păduri întunecate.

Acolo unde apa e veșnic limpede

        Dănuța nu a fost întotdeauna un lider pământean atent și calculat. La începuturile existenței sale, ea era o zeiță din panteonul unui tărâm uitat de timp, unde apa era veșnic limpede. Era venerată ca protectoarea ordinii și a adevărului. De-a lungul eonilor, însă, a fost martora unei realități dure: în spatele strălucirii divine și al ritualurilor grandioase, tărâmul zeilor era o lume plină de ipocrizie, falsitate și lupte pentru putere.

Evadarea

 După multe ore de mers, privirea ageră a Șeicului descoperi strălucirea lacului.

- Popas. Atât rosti Dănuța îngândurată.

Sonya descălecă de pe cal și se sui iute în cel mai înalt arbore din zonă, inspectând zona. Floricel și Șeicul montară corturile sub răcoarea și protecția pădurii. Mimișor prepară rapid niște mâncare uscată și câte un păhărel de gin cu lămâie. Dănuța în schimb se plimba de colo până colo, bolborosind și gesticulând, de parcă se certa cu cineva.

... must go on!

Într-o lume uitată de lume, într-o perioadă în care pacea și războiul dansau periculos pe muchia aceleași săbii, viețuiau câțiva războinici ieșiți din comun, fiecare cu povestea lui, care, cumva, sfârșiseră prin a fi prieteni. 

Floricel era îndrăgostit nebunește de Saya, o asasină renumită care avea o armă cel puțin neobișnuită: un șlap letal, capabil să doboare și cei mai aprigi dușmani. Se zvonea că până și cel mai mare războinic ar fi dat înapoi doar la vederea acelei arme de temut, iar Saya avea o pereche și o folosea cu o eleganță de neîntrecut. Nu mai vorbim de bocanci ...

Unde-s pistoalele ...?

Demult, pe căile nesfârșite ale lumii, bântuiau cinci eroi unici și curajoși: Saya și superba ei fiică Sonya, Mimișor, Pusica și Floricel. Aceștia erau prieteni nedespărțiți și împreună își petreceau zilele străbătând poteci, vizitând cramele nefrecventate de nixonieni, înfruntând creaturi misterioase și descoperind comori ascunse. 

Însă, timpul și-a spus cuvântul, iar drumurile lor s-au despărțit în toate colțurile lumii.